Epaminonda's Blog.....: SAN MARINO

BOND DIN ANUL 1908

SAN MARINO
Este o republică parlamentară,
enclavă în Italia,
undeva în zona centrală,
aproape de țărmul Mării Adriatice.
Deviză națională unanima acceptată
în acest stat este: Libertate
Statul și-a declarat independența
față de Imperiul Roman
în ziua de 3 septembrie anul 301,
și a proclamat-o oficial,
în data de 8 octombrie 1600.
Capitala: San Marino
Suprafaţa (km.p.): 61,2
Populaţia: 29 973 locuitori
Bancnota în circulaţie: euro
Stema oficială actuală:

Stema oficială la 1862:

Steagul oficial actual adoptat la 6 aprilie 1862:

Alte steaguri oficiale:

Mai jos admiri trei importante monumente arhitectonice din acest stat:

Catedrala națională

Fortăreața Guait

Primăria și sediul Guvernului

Mai jos admiri câteva piese din numismatica, medalistica și filatelia acestui stat:

Monedă

Medalie

Insignă

Jeton

Filatelie

Bancnotă fantezie

Filă de cec

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Banatul montan

Reșița - 250 de ani de industrie 3.07.1771-3.07.2021

Banat este numele unei provincii românești situate în sud-vestul României, preponderent pe suprafața actuală a județelor Caraș-Severin și Timiș dar parțial și pe suprafața județelor Arad, Hunedoara și Mehedinți. În afară de aceste suprafețe teritorii ale Banatului istoric se mai găsesc în Serbia dar și Ungaria (mai puțin). Banatul istoric avea o suprafaţă totală de 28526 kmp, care în anii 1919-1920 s-a împărţiţi între cele trei state. Zona montană a Banatului românesc este redată în medalistică cu sintagma “Banatul montan” – o zonă cu un potențial turistic excepțional.

Uzinele din Reşiţa şi-au început în mod oficial activitatea la 3 iulie 1771. A urmat o istorie zbuciumată, plină de suişuri şi de coborâşuri, ca şi în cazul multor altor centre industriale cu o mare tradiţie. În special perioada primelor şapte-opt decenii din această istorie este foarte puţin cunoscută astăzi, atât datorită depărtării sale în timp faţă de vremea noastră, cât şi din motivul că s-au păstrat până acum extrem de puţine documente provenind din epoca respectivă. Debutul uzinelor reşiţene a fost destul de promiţător, astfel încât, deja în prima jumătate de an de activitate, adică până la sfârşitul anului 1771, ele au înregistrat un câştig de 4721 de florini, devenind din acel moment cele mai importante uzine metalurgice ale Banatului. În primii cinci ani, uzinele din Reşiţa au fost subordonate încă, din punct de vedere al conducerii şi al controlului, Oficiului minier din Bocşa. Din 1776, luând un avânt remarcabil, uzinele de aici au fost scoase de sub conducerea Oficiului din Bocşa, primind un Oficiu propriu, care se afla în subordinea nemijlocită a Direcţiunii Miniere din Oraviţa. Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintâi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc, cei căsătoriţi câte doi stânjeni, iar cei necăsătoriţi câte unul. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vârsta de 12 ani. Femeile aveau în grijă toate muncile casnice necesare. Muncitorii temporari nu aveau însă niciun fel de privilegii. Muncitorii din fabrică şi minerii care lucrau în condiţii periculoase primeau ajutor în caz de boală sau de accident, precum şi asistenţă medicală gratuită. Cei ajunşi în incapacitate de muncă şi urmaşii celor decedaţi în accidente primeau o rentă (pensie). Încă de la început, în uzină a funcţionat instituţia numită Lada frăţească (Bruderlade). Aceasta era o asociaţie cu caracter de ajutor reciproc, introdusă în minele din Banat concomitent cu extinderea legislaţiei miniere austriece. La Reşiţa, fiecare muncitor era obligat să cotizeze la aceasta începând de la vârsta de 15 ani, cu sume de 3,4 sau chiar 6 creiţari din fiecare florin câştigat. Dreptul la pensie nu exista decât după cel puţin 40 de ani de muncă. Dacă un muncitor pleca mai devreme din uzină, el îşi pierdea acest drept. În caz de incapacitate de muncă, sprijnul financiar pe care urma să îl primească pensionarul era calculat după numărul de ani în care acesta plătise cotizaţia la Lada frăţească.În 1778, Banatul a fost cedat de către Camera imperială Ungariei, fiind împărţit în trei judeţe: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin. Datele asupra producţiei uzinelor reşiţene din această vreme sunt foarte puţine. În scurt timp, pădurile din jurul uzinei, care i se dăduseră acesteia în folosinţă de la început, pentru producerea cărbunilor la care ne-am referit, au fost practic epuizate, iar Direcţiunea de la Oraviţa a raportat că pădurile de la Bocşa vor fi complet defrişate în termen de maxim opt ani, cele de la Dognecea în doi ani şi cele de la Reşiţa în şase ani. Pentru transportarea cărbunilor din lemn, uzina întâmpina de asemenea mari dificultăţi, ea fiind nevoită să întreţină pentru cărăuşia necesară de la Dognecea, Bocşa şi Reşiţa nu mai puţin decât un număr de 605 cai. Nici măcar acest număr nu era suficient, astfel încât uzina mai era nevoită să încheie contracte de transport şi cu locuitorii din Reşiţa Română. În consecinţă, prin dispoziţia Camerei imperiale din 21 iunie 1780, uzinele reşiţene au primit pentru exploatare noi suprafeţe de teren. Au fost cedate atunci teritoriile mărginite la sud-est de domeniul Regimentului grăniceresc româno-bănăţean, la nord-est de moşia particulară de la Delineşti, la nord şi vest de teritoriul comunelor camerale urbariale Târnova, Ţerova, Reşiţa Română, Doman, Cuptoare şi Caraşova și în final întreg masivul Semenic. Au fost aduși specialiști din Ungaria pentru amenajarea albiei râului Bârzava în scopul plutăritului. Amenajarea Bârzavei pentru plutărit a fost definitivată în anul 1784, astfel încât din 17 martie 1785 lemnele au început să fie transportate prin acest mijloc, mult mai puţin costisitor. Pentru supravegherea plutăritului, a fost întemeiată localitatea Văliug, cu populaţie formată din olteni care lucrau la tăiatul lemnelor pentru uzina reşiţeană şi, de asemenea, din colonişti germani aduşi din Austria Superioară, la care în 1793 li s-au mai adăugat încă 300 de familii germane. Între timp, în intervalul 1787-1791, pe teritoriul Banatului a fost purtat un nou război austro-turc, în armata austriacă activând acum şi o „divizie bănăţeană”, formată din grăniceri români, care număra 12800 de soldaţi. Războiul se va încheia în 1791 prin tratatul de pace de la Şvistov, prin care s-a hotărât ca Banatul să rămână în continuare în posesia Austriei. O mare importanţă pentru viitorul uzinelor reşiţene a avut-o anul 1790. Atunci au fost descoperiţi primii cărbuni la Anina, pe valea Purcariu, de către muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer. Colonia de muncitori forestieri Steierdorf fusese întemeiată recent, în 1773, deoarece nevoia de mangal a topitoriilor de la Oraviţa şi Ciclova era foarte mare şi, în consecinţă, la propunerea aceloraşi Müller von Reichenstein şi Joseph Redange, care au avut o contribuţie atât de importantă şi la ridicarea furnalelor reşiţene, Oficiul minier superior a adus acolo muncitori forestieri, cărbunari şi cărăuşi din Stiria şi din alte zone ale Alpilor. Unul dintre aceştia era şi Hammer, care a intrat în istorie ca descoperitorul huilei de la Anina. Conform unei povestiri păstrate în tradiţia locală şi transmisă nouă de către Alexander Tietz, fiul lui Hammer, împreună cu alţi copii, păzeau porcii comunităţii când unul dintre aceştia a dat la iveală o „piatră” de culoare neagră care, aruncată în foc, s-a dovedit a fi inflamabilă. Sub impulsul nedumeririi sale fireşti, fiul lui Hammer a semnalat cărbunele tatălui său, care la rândul lui a comunicat descoperirea Oficiului de la Oraviţa, fiind recompensat pentru aceasta cu 50 de florini. În urma raportării acestei descoperiri către Curtea din Viena, oficiul „Hofkammer für Münz- und Bergwesen” a aprobat, la 15 mai 1792, arendarea terenurilor care conţineau cărbuni unor particulari, pentru a putea fi exploatate. (74) Un întreprinzător venit din Germania, Heinrich Hensch, a pus în valoare primul zăcământ de cărbune de la Steierdorf, în urma unor prospecţiuni sistematice. Dar până la folosirea preţiosului cărbune în industrie aveau să mai treacă mulţi ani.În 1800 funcţiona la Reşiţa un singur furnal şi o topitorie. În timpul războaielor napoleoniene, la care Austria a luat parte aproape permanent, o mare parte din materialul de război necesar armatei acesteia a fost produs de către uzina din Reşiţa. Este vorba despre tunuri, ghiulele, baionete şi material auxiliar. În 1804, la Reşiţa existau două furnale, dintre care unul avea înălţimea de 22 de picioare, două ateliere, un atelier de fier pentru scule şi o forjă de cuie. Imediat după înfiinţarea uzinelor, s-a încurajat căutarea de zăcăminte de cărbune mineral, găsitorilor fiindu-le permisă exploatarea acestora pe o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. Din 1846 s-a putut lucra în sfârşit şi cu cărbuni minerali, iar Curtea din Viena a acceptat să demareze unele lucrări de anvergură la uzine pentru a le moderniza şi a le face mai rentabile. Au fost construite instalaţii noi, mărindu-se capacitatea de producţie a uzinei. Au fost răscumpărate de la particulari o mare parte din minele de cărbuni, care au fost preluate în exploatare proprie. Tot în 1846 a fost pusă în funcţiune şi o cale ferată uzinală cu ecartament îngust şi cu tracţiune cabalină, care făcea legătura între laminoare şi partea veche a uzinei, traversând strada principală a localităţii. Având o lungime de 610 metri, aceasta a fost prima cale ferată construită pe actualul teritoriu al României.La 26 iulie 1852, deoarece calitatea tunurilor furnizate de către uzinele reşiţene armatei revoluţionare maghiare de la 1848 s-a dovedit a fi fost foarte bună, a început instalarea unui nou atelier de tunuri şi obuze, care avea şase cuptoare, o formărie, o magazie de modele şi o sală de încercare, precum şi un atelier de sfredelit cu zece maşini, dintre care două erau pentru tunuri de calibru mic. Din 1853 au început şi lucrările pentru săparea tunelului „Franz Joseph”, care urma să lege Reşiţa de minele de cărbuni din Doman. El va fi terminat în 1863, având o lungime totală de 2.256 de metri. Galeria era dotată cu o linie de cale ferată, pe care era folosită până în 1874 o garnitură de vagoane cu tracţiune cabalină. Din 1874, pe această linie au circulat două locomotive cu aburi, care vor fi înlocuite la rândul lor, în 1897, cu două locomotive electrice. În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reşiţa. De data aceasta a fost găsit şi un cumpărător, respectiv societatea privată nou înfiinţată St.E.G. („Privilegierte Österreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”), care avea capital multinaţional, austriac, francez, belgian şi englez. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, dată de la care istoria industrială a Reşiţei va intra într-o nouă etapă, ceva mai bine cunoscută, deoarece în privinţa ei se cunosc astăzi destule documente şi au fost scrise şi lucrări analizând perioada de până la primul război mondial. În momentul predării sale către St.E.G., uzina din Reşiţa dispunea de trei furnale, o turnătorie cu două cubilouri, o turnătorie cu un cuptor cu reverberaţie, o nouă linie de laminare şi pudlaj, două forje de material mărunt, o fabrică de maşini, o forjă de cazane şi o strungărie. Fabrica de maşini producea atât maşini cu aburi, cât şi cazane cu aburi, instalaţii pentru mori şi gatere, poduri de fier şi structuri metalice pentru şarpante. În perioada existenţei acestei societăţi (1855-1920), ca şi în perioada U.D.R.-ului din 1920-1948, Reşiţa va cunoaşte un mare avânt industrial şi se va situa pe locuri fruntaşe în ţară şi în Europa la numeroase capitole ale dezvoltării activităţii industriale. Totuşi, aceste perioade de maximă dezvoltare cunoscută de uzinele reşiţene îşi au începuturile în dificilele decenii dintre 1771 şi 1855, când au fost puse bazele tocmai ale acestei puternice dezvoltări ulterioare. Astăzi putem spune cu certitudine că fără paşii de început, ai căutărilor şi ai sacrificiilor, nici perioadele ulterioare nu ar fi fost posibile la adevărata lor dimensiune.

Set 2 jetoane - I.C.M. Reșița

630 / 494 și 394

(Întreprinderea de construcții mașini)

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piese, gen cele de mai sus, dar poate de alte culori, s-au distribuit de către biroul personal, fiecărui angajat din Întreprinderea de Construcții Mașini - Reșița. Numerele 630 se pare că desemnau o anume secție din întreprindere, iar numerele 494 și 394 era numărul matricol a doi muncitori din acea secție. La primirea sculelor sau echipamentului de protecție, de la magazie, muncitorul își prezenta jetonul său, iar la terminarea programului de lucru, preda sculele și echipamentul de protecție, reprimind jetonul. Astfel exista o evidență mai bună a materialelor distribuite, iar muncitorii manifestau grijă sporită față de aceste bunuri.

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita S.A. s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Sus am postat logo-ul Uzinei de construcții de mașini din Reșița. Când intri pe poarta U.C.M. Reșița (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone. U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se făceau motoare. Platforma a doua care este praf şi pulbere acum, unde erau sectoarele aşa -zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Toate piesele turnate din oţel sau fontă, alamă, bronz. Acum nu mai e aproape nimic. A mai rămas doar platforma Câlnicel din cadrul U.C.M., care a fost construită între anii 1975 - 1983. Cuprinde trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură, secţia de generatoare. Începând din anul 1922 atelierul de întreţinere şi reparare maşini electrice existente în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa - UDR - (denumirea din aceea perioadă a uzinelor din Reşiţa) a început să producă şi maşini electrice noi pentru terţi. Etapa marchează apariţia celei dintâi fabrici de maşini electrice din Romania.

Aici s-au produs diferite motoare trifazate de curent alternativ, motoare şi dinamuri de curent continuu, generatoare trifazate pentru centrale electrice, motoare de curent continuu pentru tramvaie, motoare trifazate pentru laminoare, grupuri convertizoare, transformatoare, etc. În anii 1930-1932 la UCM Reşiţa se realizau primele maşini electrice în construcţie sudată, pionierat în tehnică, iar începând cu 1952 respectiv 1960 producea şi generatoare electrice pentru turbine cu abur, respectiv generatoare electrice pentru turbine hidraulice. UCM Reşiţa a păstrat în profil maşinile electrice de putere mare şi speciale, în general cu caracter de unicat sau cel mult de serie mică. Înainte de anul 1989 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt astăzi 1590 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. U.C.M. a fost fondată în data de 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. Sus am postat logo-ul U.C.M. Reşiţa.

În anul 1862 s-a construit aici prima locomotivă Tender STEG cu 10 roţi cuplate (vezi poza de mai sus).

Întâlnirea celor din Stiria

Ediția a XIV-a 12.06.2009

Parada portului popular german la Reșița

Ediția a XVI-a 13.06.2009

Parada portului popular german de la Reșița este doar una din acțiunile culturale organizate la Reșița și în județul Caraș Severin, în amintirea populării zonei cu etnici germani, acțiune ce avut loc în urmă cu vreo 300 de ani. Această paradă se organizează anual începând cu anul 1993 din inițiativa Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din municipiul Reșița, asociație fondată încă din data de 19 noiembrie 1987. În amintirea instalării germanilor pe aceste meleaguri, anual în Reșița și județul Caraș Severin asociația organizează o diversitate de acțiuni din care amintesc:

Decada culturii germane în Banatul montan
Zilele culturii germane la Reșița
Copii desenează ținutul natal
Parada portului popular german la Reșița
Editare de carți, CD-uri, plicuri filatelice și ștampile poștale ocazionale
Editarea revistei Echo der Vortragsreihe (Ecoul asociației) ce apare neîntrerupt de la 1 februarie 1990.
Organizarea de spectacole cultural-artistice și de dansuri populare germane
Organizarea unor expoziții cu produsele realizate de membrii germani ai cercurilor de desen, pictură, sculptură, etc

Insigna - Reșița 1950 - 2000 (handbal)

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul. Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii anului 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (Berlin - februarie 1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu, Wilhelm Binder (care a predat la școli din Sibiu între 1910 - 1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal și a introdus handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 1913. În 1928 se organizează la Sibiu prima școală de arbitri de handbal. Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă.

Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6 - 4.

Insigna sportivă - C.S.M. Metalul Reșița

Clubul sportiv muncitoresc)

C.S.M. Reșița, denumire actuală F.C.M. Reșița este un club de fotbal din municipiul Reșița, România, care evoluează în prezent în Liga a III-a. Fondat în anul 1926, clubul are în palmares un Campionat național și o Cupă a României. Echipa a luat ființă prin fuzionarea societăților sportive reșițene: Clubul sportiv al muncitorilor și Societatea angajaților uzinelor din Reșița. Nou înființata echipă a primit denumirea Uzinele și Domeniile Reșița, sau mai bine cunoscută ca U.D. Reșița. Echipa a participat la campionatul districtual Timișoara începând cu anul 1927, iar în sezonul 1930 - 1931 a câștigat campionatul Ligii de Vest, calificându-se în finala națională. Aici a trecut de Prahova Ploiești, câștigând titlul de campioană. Alte nume ale echipei au fost: UD Reșița (1926-1948), Metalochimic Reșița (1948-1949), Metalul Reșița (1949-1956), Energia Reșița (1956-1957), CSM Reșița(1957-1975, 1982-1985), Școlar Reșița (2009-2012) și FCM Reșița (1975-1982, 2005-08, 2012 - prezent). A nu se confunda cu C.S. Muncitorul Reșița, înființată în 1911, cu numele său, de asemenea, redus la CSM Reșița, și, de asemenea, a nu se confunda cu C.S.M. Metalul Reșița. Echipa joacă acasă pe stadionul Mircea Chivu de 12500 locuri pe scaune, culorile clubului fiind negru-roșu.

Insignă sportivă - Metalul

Produsul medalistic de mai sus este o insignă sportivă emisă de un club sportiv ce poartă numele Metalul și care este din județul Caraș-Severin. Se pare ca ea aparține domeniului sport de echipă cu mingea. În județul Caraș Severin au existat cluburi sportive purtând această denumire în diverse orașe: Reșița, Oțelul Roșu sau Bocșa.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Templul izraelit

Intrarea în mină

Vila direcțională

Atelierul mecanic

Fabrica de cărămidă

Industria distileriei lemnelor

Centrala electrică

Fabrica de locomotive

Hotelul Național

Instalația de aglomerare

Vila Jgazgatosagi

Vila Koch

Vederi

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.