Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Compania “Callebaut Architectures” din Paris, în colaborare cu agroecologul indian Amlankusum, a dezvăluit designul „Hyperion”, (Turnurile Agritectural Garden), comandat de Jaypee Greens Sports City din New Delhi, India.

Acest proiect aduce a utopie urbană, care nu numai că cultivă alimente organice, produce și mai multă energie decât consumă într-un sistem cu circuit închis. Conceput cu dublu obiectiv de descentralizare a energiei și dezindustrializare a alimentelor, acest proiect de turnuri de grădină este îndrăzneț combinând cele mai bune idei din varii domenii. Scopul arhitecților a fost de a reconcilia renașterea urbană și agricultura la scară mică cu protecția mediului și biodiversitatea. Hyperion, și-a luat numele după cel mai înalt copac din lume - un sequoia bătrân și viguros din nordul Californiei. Proiectul cuprinde șase turnuri conectate, fiecare cu câte 36 de etaje, construite din lemn stratificat încrucișat, oferă cea mai bună amprentă asupra mediului pe parcursul ciclului său de viață – de la recoltare la reciclare, prin transport, procesare, implementare, întreținere și reutilizare. Tot lemnul necesar pentru construirea turnurilor de grădină provine dintr-o pădure din proximitatea orașului Delhi. Pentru optimizarea clădirilor de locuit, arhitectul a optat pentru o structură mixtă, cu substructură din oțel și beton pentru fundațiile rezistente la cutremur, spațiile de parcare și bazele miezului vertical; și o suprastructură din stâlpi, grinzi și pereți din lemn masiv, întăriți cu lame de oțel unde se întâlnesc coloanele și grinzile. Fiecare componentă structurală pe bază de lemn este făcută din mai multe panouri așezate perpendicular unul pe celălalt și legate împreună cu pinceli și gudgeon sau adezivi structurali organici. Scheletul lui Hyperion este construit din 25% materiale inerte și 75% din materiale bio-surse. Această structură mixtă este renumită pentru rezistența sa mecanică puternică (inclusiv în caz de cutremur); pentru rezistența sa mare la foc; si pentru performantele sale acustice si termice ridicate. Cele șase turnuri de grădină sunt ca un sat vertical cu un mix social, cultural și de utilizare ridicat. Spațiile flexibile, evolutive, dedicate incubatoarelor de afaceri, living lab-urilor, spațiilor de coworking, camerelor polivalente și serviciilor de concierge sunt situate în spatele fațadelor solare. Toate apartamentele mari sau mici, precum și locuințele pentru studenți, se deschid spre balcoane hidroponice în cascadă. Mobilierul de interior este realizat din materiale naturale, cum ar fi tamarindul și lemnul de santal, și provine de la ebanisti locali, laboratoare fab și magazine de reciclare. Diferitele utilizări spațiale sunt legate între ele cu poduri și converg sub un acoperiș mare de livadă care servește drept loc de întâlnire pentru comunitatea micilor fermieri urbani. Fie că este vară, muson sau iarnă, familiile se pot întâlni acolo, culege fructe, ieși la alergare, pot face mișcare pe terenul kabaddi al sălii de sport, pot înota în piscina organică sau se pot veghea asupra copiilor lor care joacă kho kho pe locurile de joacă. Aceste podețe comunale sunt irigate prin colectarea apei pluviale, iar nutrienții organici din apa filtrată sunt absorbiți de rădăcinile plantelor. Această rețea de alei suspendate la înaltul cerului permite locuitorilor să se deplaseze de la un turn la altul, de la o utilizare la alta și să creeze relații sociale și interdependente între vecini. Pentru a asigura ventilația naturală a spațiilor de locuit în acest climat subtropical preponderent cald și umed, arhitectul a realizat un sistem de climatizare naturală, articulat de-a lungul miezurilor de circulație verticale ale coșurilor de fum. Acest sistem profită de inerția termică a pământului (sub fundații), care rămâne stabilă la 18 grade Celsius, pe tot parcursul anului. Prin fluxul natural de aer, aerul exterior - care poate atinge 45 de grade Celsius și poate scădea la 3 grade Celsius. Fuziunea „pădure + agricultură + țesătură urbană” este o alternativă umanistă care reunește tot ce este mai bun atât din oraș, cât și din mediul rural.

De la agrosilvicultură la construcții pe bază de lemn, până la permacultură și acvaponie, proiectul Hyperion este simbolul unei economii cu lanț scurt de aprovizionare bazată pe recoltarea resurselor. Folosind acest model economic circular, colaborativ, designerii nu numai că au reușit să consolideze țesutul economic prin crearea de locuri de muncă locale, ci și să transforme proiectul într-o economie de partajare formidabilă și un teren de joc de co-construcție. Între inovațiile tehnologice democratizate și inovațiile sociale de jos în sus, aceștia au recăpătat controlul asupra energiei, resurselor și spațiului. Arhitectul șef spune: „Noi, Fermierii Urbani, susținem că transformarea agriculturii la nivel mondial în tehnici ecologice și construcție din surse biologice ar putea reduce emisiile de CO2 la nivel mondial cu aproximativ 40% până în 2030. Hyperion este un proiect durabil de agro-ecosistem capabil să reziste oricăror schimbări climatice.
2. Catedrala Notre-Dame din Paris este un monument al arhitecturii gotice timpurii din Franța, ea fiind situată pe Île de la Cite, în centrul orașului. Parisul secolului al XII-lea dorea supremația economică, dar mai ales spirituală între toate celelalte orașe ale Franței.

Era și perioada de început a gloriei Bisericii – iubirea față de Dumnezeu se arăta prin grandoare, somptuozitate și bogăție. Iar toată această dorință a omului de a atinge divinitatea s-a transpus în arhitectura gotică. În Parisul Evului Mediu timpuriu luase amploare povestea Sfântului Denis. Se spune că undeva pe la jumătatea secolului al III-lea, Denis a fost decapitat pe colina Montmartre-ului (regiune a Parisului care se traduce prin „muntele martirilor”) şi a alergat aproape 10 kilometri ţinându-şi capul în mâini. În locul în care se presupune că s-ar fi oprit, undeva în nordul capitalei franceze, credincioşii au ridicat în memoria sa un lăcaş de cult – Bazilica Sfântul Denis. Începutul Evului Mediu a însemnat pentru arhitecţi şi startul competiţiei lor cu tehnologia – evoluţia clădirilor a fost, în mare parte, ambiţia şi talentul artiştilor ingineri. În secolul al XII-lea, Bazilica Sfântul Denis a însemnat un rămăşag câştigat al arhitecţilor: prima clădire gotică. Episcopul Parisului, Maurice de Sully, a fost martorul naşterii acestui edificiu cu tavanul până la nori şi pereţi întregi din geamuri. Din vanitate sau nu, Sully s-a hotărât să ridice o clădire asemănătoare, dar care să nu aibă rival: o catedrală care să uimească întreaga creştinătate. Sorţii i-au fost favorabili întru totul. Ambiţia episcopului s-a potrivit cu dorinţa Regelui Ludovic al VII-lea, care îşi dorea ca Parisul să aibe un simbol al puterii politice, economice şi culturale atât pentru francezi, cât şi pentru străini. Regele însuşi a ales locul: Île de la Cité, una dintre cele două insule de pe Sena. Aşezarea parcă era predestinată ridicării unei clădiri religioase – înainte de răspândirea creştinismului, acolo fusese un templu închinat lui Jupiter, care a făcut loc mai apoi unei biserici, ce a fost la rândul ei dărâmată. Aşadar, pregătirea ridicării noii catedrale avea să înceapă în 1160, când episcopul Sully a angajat un arhitect (a cărui identitate este necunoscută) şi echipa sa. Au fost făcute planuri, au fost adunate materialele. Era deja iunie 1163 şi, în prezenţa regelui şi a Papei Alexandru al III-lea, a fost pusă piatra de temelie a viitoarei Notre-Dame.Catedrala Notre-Dame a fost pentru episcopul Sully proiectul vieţii lui. Sully a fost un antreprenor, dar, mai ales, un vizionar. El a strâns banii necesari, a ales artiştii, meşterii şi muncitorii. Şi a riscat totul pentru o arhitectură măreaţă, pentru cea mai înaltă catedrală ridicată în acele vremuri. S-a început cu ridicarea naosului şi a altarului. În 1182, în timpul domniei Regelui Filip al II-lea, marele altar a fost sfinţit, episcopul Sully putând astfel să oficieze prima liturghie din noua catedrală închinată Fecioarei Maria. Maurice de Sully a murit în 1196, cu aproape 150 de ani înainte ca Notre-Dame să fie terminată. Perioada 1240-1345 a însemnat gotic la superlativ. Catedrala se avânta în înălţime: bolta pe ogive, nervurile din piatră care îmbrăţişau structura, culminând cu măreţia ferestrelor. În anii 1240, Jean de Chelles, primul arhitect cunoscut al Notre-Dame-ului, a terminat corpul principal şi cele două turnuri (aproape) identice ale faţadei vestice. Munca i-a fost continuată de către Pierre de Montreuil, care a proiectat ferestre mai mari, inclusiv celebrele rozete. Ultima etapă, şi cea care i-a adus trăinicia catedralei, poartă semnătura lui Jean Ravy: inovaţia specifică arhitecturii gotice, arcul butant. Acest element de exterior are rolul de a susţine şi a distribui către sol greutatea arcadelor interioare. Imaginea emblematică a faţadei, care este astăzi cunoscută în întreaga lume, este rodul artiştilor medievali. Omul este primit în împărăţia gotică prin trei portaluri impunătoare. Sculpturile, minuţios realizate, care decorează timpanele de deasupra imenselor uşi oglindesc trei subiecte sacre ale creştinismului: Fecioara Maria, Judecata de Apoi şi Sfânta Ana. Apoi, deasupra celor trei portaluri stau aliniaţi cei 28 de regi biblici, urmaşi ai lui Abraham. Urcăm cu privirea şi, în mijloc, în zona denumită Balconul Fecioarei, este rozeta. Imensul geam, trandafirul gotic al artei medievale, pare a lăsa omul să tragă cu ochiul în istorie. Are un diametru de 9,6 metri, se află la aproape 50 de metri înălţime şi este cea mai veche rozetă a catedralei care a rezistat omului şi naturii. Razele soarelui lasă să se vadă în interior culorile intense ale vitraliilor ce ilustrează zodiacul şi cele 12 munci ale anului, temă picturală a artei medievale şi renascentiste. Iar deasupra a tot şi toate, ca doi paznici ai eternităţii, stau cele două turnuri de 69 de metri. Faţada catedralei Notre-Dame, realizată aproape în totalitate în secolul al XIII-lea, poate fi numită simplu „creaţie pură a spiritului”, aşa cum a făcut-o celebrul Le Corbusier. Cu toate că era cea mai impunătoare catedrală din Franţa medievală, Notre-Dame nu a fost apreciată atât de mult de monarhii timpului. Ei au preferat ca festivităţile de încoronare să aibă loc la Catedrala Notre-Dame din Reims, iar trecerea în lumea de dincolo să o facă în Bazilica Sfântul Denis. Singurul monarh medieval care a fost încoronat rege al Franţei în lăcaşul din Île de la Cité nici măcar nu a fost francez – în 1431, în condiţiile Războiului de 100 de ani, Henric al VI-lea al Angliei s-a proclamat rege al Franţei. În schimb, catedrala devenise un centru cultural, urban, un loc în jurul căruia parizienilor le plăcea să îşi ocupe timpul cu tot soiul de îndeletniciri mai mult sau mai puţin intelectuale sau artistice.Importanța religioasă a edificiului creşte şi ea cu anii. În 1238, Regele Ludovic al IX-lea a cumpărat de la Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin, o parte din coroana de spini a lui Iisus Hristos, o frântură de lemn din Crucea pe care a fost răstignit și unul dintre cuiele Crucii. Iniţial, aceste vestigii ale creștinismului au fost adăpostite la Sainte-Chapelle, iar după Revoluția Franceză au rămas, până în prezent, la Notre-Dame din Paris. Notre-Dame nu fost lăsată niciodată într-un con de umbră, nici vorbă. Nu a fost făcută pentru aşa ceva. Însă aşa cum goticul a fost o reacţie la adresa romanticului, aşa şi în secolul al XVIII-lea, şabloanele artei au căpătat o altă formă. Secol după secol, genurile artistice se îndreptau uşor-uşor către laic, către glorificarea omului, nu a divinului. Schimbarea radicală a fost făcută în timpul Regelui Ludovic al XIV-lea. Reformator şi patron al artelor, el şi-a câştigat meritat numele de Regele Soare – Franţa a strălucit sub domnia sa. Ce nu ştia Ludovic este însă că unele lucruri sunt frumoase şi fără îmbunătăţiri. Notre-Dame, din păcate, nu a scăpat de reforma artistică a regelui francez. El a dispus ca vitraliile medievale ale ferestrelor să fie înlocuite cu geam simplu; doar sticla colorată a rozetelor a scăpat. Apoi, o coloană a fost dărâmată pentru a face loc unei trăsuri să intre, aceeaşi soartă având-o şi crucifixul care separa naosul de partea din faţă a altarului. Un dezastru şi mai mare s-a abătut asupra Doamnei Parisului în 1789, căci, în mod ciudat, revoluţiile sociale sau politice au avut ca victimă colaterală arta. În timpul Revoluţiei Franceze, bisericile au fost privite ca simbol al puterii, iar din acest motiv, ele au fost jefuite şi vandalizate. Aşadar, la finalul secolului al XVIII-lea, regii au fost decapitaţi – şi cele 28 de statui medievale de pe faţada vestică au fost mutilate. Revoluţionarii au recurs la acest tip de violenţă crezând că acelea sunt sculpturi ale monarhilor francezi. Nici statuile de bronz din interior, picturile sau relicvariile nu au scăpat. Plumbul de pe acoperiş a fost folosit pentru gloanţe, iar clopotele au fost topite, pentru a construi tunuri. Doar Emmanuel a scăpat. El, cel mai mare şi mai vechi clopot, pentru care parizienii şi-au topit bijuteriile, în 1631, cu speranţa că va cânta cel mai frumos fa. El, cel care a sunat finalul celor două războaie mondiale, de acolo, din turnul sudic. În timpul revoluţiei, catedrala a fost decreştinizată. Robespierre şi oamenii lui îşi creaseră cultul Fiinţei Supreme, iar Notre-Dame le devenise altar. Când totul s-a terminat şi catedrala şi-a reluat vechiul rol, era deja prea târziu pentru ea. Geamurile erau sparte, păsările îşi făcuseră cuib înăuntru – Notre-Dame era o imensă ruină. Napoleon Bonaparte i-a venit în ajutor. În 1801 a semnat o înţelegere cu Biserica Catolică prin care care aceasta prelua controlul asupra edificiului. A fost reparată, curăţată şi pregătită: în 1804, Napoleon a fost încoronat împărat al Franţei la Notre-Dame. Era 1831 şi pe rafturile librăriilor apărea Cocoşatul de la Notre-Dame. Era povestea lui Quasimodo, un clopotar cocoşat ce era îndrăgostit de frumoasa ţigancă Esmeralda. Cartea romanticului Victor Hugo a fost mai mult decât o poveste de dragoste ale cărei lacrimi s-au prelins pe zidurile catedralei gotice. Cartea a fost un elogiu adus măreţei Notre-Dame, dar şi un strigăt răspicat pentru salvarea ei. Hugo a lăsat subtilitatea şi într-unul dintre capitole şi-a scris indignarea şi furia: a descris piatră cu piatră catedrala şi fiecare cicatrice în parte care i-a fost lăsată de mâna omului: „Fără îndoială, biserica Notre-Dame de Paris e şi astăzi un edificiu maiestuos şi sublim. Dar, oricât de frumoasă s-a păstrat, îmbătrânind, e greu să nu oftăm, să nu ne indignăm în faţa degradărilor, mutilărilor fără număr, pe care, simultan, timpul şi oamenii le-au adus venerabilului monument. […] Pe faţa bătrânei regine a catedralelor noastre, alături de o zbârcitură, găsim totdeauna o cicatrice. Temps edax, homo edacior. Ceea ce eu aş traduce astfel: Timpul e orb, omul e stupid”. Nici populaţia, nici autorităţile nu au rămas insensibile. Prima mare restaurare a catedralei a început în 1840, în fruntea lucrărilor fiind arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. 25 de ani a durat ca Doamna Parisului să îşi recapete frumuseţea de odinioară, ba chiar mai mult – Cocoşatul nu numai că a salvat-o, ci i-a oferit şi elixirul tinereţii. Sub supravegherea lui Le Duc, Galeria Regilor a fost refăcută, iar ferestrele şi-au recăpătat vitraliile. Au mai apărut şi sculpturile celor 12 apostoli, o turlă care se zărea între cele două turnuri şi, tot pe faţada principală, a apărut îndrăgiţii şi înfiorătorii gardieni ai catedralei: garguile şi himerele. Se spune că mai târziu, în 1935, un arhiepiscop ar fi adăpostit înăuntrul turlei relicvele Sfântului Denis şi ale Sfintei Geneviève, cea despre care se povesteşte ca ar fi salvat Parisul de Attila, în 451.

În secolul al XIX-lea, Parisul a intrat într-un proces masiv de urbanizare, sub bagheta Baronului Haussmann şi patronajul împăratului Napoleon al III-lea. Iar pe Île de la Cité s-a făcut „curăţenie”: clădirile din jurul catedralei au fost dărâmate pentru amenajarea unei frumoase piaţete, creând o legătură mai apropiată între Doamnă şi parizieni. Fațada dantelată a catedralei și cele două turnuri patrulatere, de câte 69 m fiecare, radiază mult echilibru. Intrarea în catedrală se face prin trei porți bogat ornamentate, care evocă simbolurile stilului gotic târziu. Impresia spațială în interiorul bisericii este copleșitoare, zidurile ei se înalță pe trei rânduri de coloane. De proporții impozante, 130 m lungime, 45 m lățime, 35 m înălțime, unde încap până la 10000 de persoane. Catedrala Notre-Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce înseamnă o medie zilnică de 30000 de oameni. În zilele cu afluența ridicată, pricinuită de sărbători sau evenimente importante, se poate ajunge chiar și la 50000 de oameni. În data de 15 aprilie 2019 ora 19.50 (ora Europei de Est) a a izbucnit un incendiu la acoperișul catedralei. Se presupune că incendiul ar fi fost cauzat de lucrările de renovare realizate pe clădire. Incendiul a produs mari daune monumentului, dar de îndată a început renovarea monumentului, acțiunea fiind încă în curs de realizare. (Sursa: Revista Historia, nr.208)
3. Biserica Învierii lui Hristos este una din marile biserici ortodoxe din Rusia, orașul Sankt Petersburg.

Biserica mai este cunoscuta si cu numele de Catedrala Invierii lui Hristos - numele ei oficial. Ridicarea maretei biserici a inceput in anul 1883, sub tarul Alexandru III, ca un omagiu adus in amintirea tatalui sau. Lucrarile au mers lent, fiind terminate abia in anul 1907, in timpul domniei lui Nicolae II. Finantarile au fost asigurate de familia regala, alaturi de multe donatii private ale localnicilor si nu numai. Biserica este situata intr-un loc deschis, ocupand unul din malurile canalului Griboedov, care strabate orasul Sankt Petersburg. În acest loc în data de 13 martie 1881 a fost asasinat țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. În timp ce trasura tarului trecea pe marginea canalului, o grenada aruncata de un agresor a explodat. Tarul, speriat, dar nu ranit, a iesit din trasura si a inceput sa se certe cu presupusul agresor. Un alt conspirator a profitat de moment pentru a activa un alt sistem exploziv, lucru ce a dus la moartea presupusului agresor dar si la ranirea grava a tarului. Tarul, sangerand din abundenta, a fost dus mai apoi la Palatul de iarna, unde, cateva ore mai tarziu, a murit. Un mormant temporar a fost ridicat in acel loc al atacului in timp ce proiectul ce avea in vedere ridicarea unui monument memorial permanent era inca in lucru. A fost luata decizia ca locul in care a avut loc neplacutul eveniment sa fie inchis intre peretii unei biserici. Acea portiune a malului a fost extinsa si in interiorul canalului, in asa fel incat sa permita viitoarei biserici sa isi atinga scopul ridicarii - incadrarea si adapostirea mormantului tarului. In exteriorul bisericii s-a amenajat un loc special pentru a aduce aminte de atentat. In interiorul bisericii, chiar pe locul in care a fost omorat tarul, a fost construit un cosciug impresionant, captusit cu topaz si alte pietre pretioase si semipretioase. Se poate observa contrastul foarte puternic dintre bogatia si stralucirea cosciugului si simplitatea si rigiditatea placilor de piatra pe care s-a varsat sangele tarului, in momentul atentatului - acestea sunt expuse chiar pe podeaua din fata cosciugului. Din punct de vedere arhitectural, catedrala difera de celelalte cladiri din orasul Sankt Petersburg. Arhitectura orasului este, in cea mai mare parte, de factura baroca si neoclasica. Biserica sangelui varsat se ancoreaza in stilul medieval rus, in spiritul arhitecturii romantice nationale. Biserica Invierii lui Hristos prezinta o suprafata de mazaic de mai mult de 7500 metri patrati - conform celor spuse de restauratori - fiind biserica cu cea mai mare suprafata de mozaic din lume. Interiorul a fost proiectat de unii dintre cei mai mari arhitecti rusi ai vremii - printre ei se numara si Viktor Vasnetsov, Mikhail Nesterov si Mikhail Vrubel - insa cel care a condus intreaga echipa este maestrul arhitect Alfred Alexandrovich Parland. Poate deloc surprinzator, biserica a depasit lejer suma alocata initial, care era de 3.6 milioane de ruble, ajungand in cele din urma la suma de peste 4.6 milioane de ruble. Peretii interiori si cupolele sunt asternute in intregime cu mozaicuri - cea mai mare suprafata a lor este acoperita cu scene biblice sau cu personaje ale vieții creștine - delimitate foarte atent de mici borduri ce contureaza fiecare scena si personaj in sine. In timpul revoluției biserica a suferit mari daune. Guvernul sovietic a inchis biserica in anul 1930. In timpul celui de al doilea Razboi Mondial, biserica a fost folosita drept spatiu pentru depozitarea legumelor. Dupa razboi, biserica a ajuns sa fie folosita drept spatiu de recuzita pentru teatrul de opereta din apropiere. In luna iulie a anului 1970, grija bisericii a ajuns sa fie pusa in seama Catedralei Sfântul Isaac, devenind un muzeu foarte profitabil. Biserica Invierii lui Hristos din Sankt Petersburg a fost redeschisa in luna august a anului 1997, dupa o perioada de 27 de ani de renovari si restaurari. Biserica nu a fost resfintita si in ea nu se tin slujbe. In momentul actual, aceasta functioneaza pe post de muzeu. Nici chiar inainte de razboi biserica nu a functionat drept un locas de cult public. Fiind inchinata exclusiv memoriei tarului asasinat, in aceasta se realizau doar ceremoniile funerare. Astazi biserica constituie unul dintre punctele turistice cele mai de seama ale orasului Sankt Petersburg.

În trei rânduri, biserica era gata să fie demolată:

anul 1931 - Puterea sovietică spunea că biserica nu reprezintă valoare istorică și arhitecturală, dar planul a fost amânat.
anul 1938 – Începerea celui de-al doilea război a împiedicat demolarea catedralei.
anul 1956 - De data aceasta, catedrala a fost protejată de istorici, arhitecți și cetățenii din Petersburg.

Ca titlu de curiozitate, în anul 1961, pe timpul restaurării cupolei, s-a descoperit o bombă nexplodată. Era un proiectil calibru 240 milimetri, cântărind 150 kilograme, ce stat acolo neobservat de nimeni de ani de zile. Înălțimile celor două cele mai înalte cupole ale bisericii au legătură cu moartea țarului Alexandru al II-lea:

Înălțimea cupolei principale este de 81 de metri și reprezintă anul morții lui Alexandru al II-lea, 1881.
A doua cupolă are o înălțime de 63 de metri și reprezintă vârsta lui Alexandru al II-lea la moartea sa.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ministerul de Interne - Moldova

Ministerul Afacerilor Interne (MAI) este un minister important din structura Guvernului Republicii Moldova ce a fost pe data de 13 septembrie 1990 prin Hotărârea Guvernului nr. 321 „cu privire la reforma organelor Ministerului Afacerilor Interne al R.S.S. Moldova”. Schimbările sociale, politice, economice și culturale, care s-au produs la sfârșitul anilor 1980 în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au influențat profund asupra activității organelor abilitate cu apărarea ordinii publice și a ordinii de drept. După declararea la 23 iunie 1990 a suveranității Republicii Moldova, a fost stabilit un nou statut juridic, structură și atribuții ale organelor abilitate cu aplicarea legii și a demarat procesul de constituire a unui sistem propriu, național, de organe pentru facerile interne. Prin Hotărârea Guvernului s-a creat Departamentul Poliției și și a secțiilor de poliție raionale. Astfel, locul miliției este ocupat de noile organe ale afacerilor interne – Poliția. Procesul de reformare a organelor afacerilor interne a continuat și pe parcursul ultimilor ani. În prezent Poliția Republicii Moldova este o instituție democratică în slujba cetățeanului, instituție menită să apere valorile fundamentale ale societății: drepturile și libertățile cetățenești, proprietatea privată și publică, ordinea și liniștea publică. Poliția se află în componența Ministerului Afacerilor Interne. Misiunea acestui minister include analizarea situației și problemelor din domeniile de activitate gestionate precum și elaborarea politicilor publice eficiente în domeniile de activitate aferente. De asemenea, ministerul este responsabil de monitorizarea calității politicilor și actelor normative existente și de a face recomandări privind intervențiile justificate ale statului care vor oferi soluții eficiente în domeniile de competență, asigurând cel mai bun raport dintre rezultatele scontate și costurile preconizate. Principalele domeniile de activitate ale Ministerului de Interne al Republicii Moldova sunt:

ordinea și securitatea publică;
managementul integrat al frontierei de stat;
combaterea criminalității organizate;
gestionarea fluxului emigrational, azilului și integrării străinilor;
prevenirea și lichidarea consecințelor situațiilor de urgență și excepționale, protecția civilă, apărarea împotriva incendiilor și acordarea primului ajutor calificat;
asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și apărarea proprietății publice și private;
evidența populației și cetățeniei, evidența vehiculelor și conducătorilor de vehicule;

Ministerul de Interne al Republicii Moldova are în structură următoarele direcții, servicii și secții:

Cabinetul ministrului (la nivel de secție)
Direcția analiză, monitorizare și evaluare a politicilor
Direcția politici în domeniul ordinii și securității publice
Direcția politici de prevenire și combatere a criminalității
Direcția cooperare internațională
Direcția politici în domeniul managementului integrat al frontierei de stat
Direcția politici în domeniul migrației și azilului
Direcția politici în domeniul gestionării crizelor și situațiilor de urgență
Direcția politici de personal și învățământ
Serviciul politici în domeniul evidenței populației și cetățeniei
Serviciul politici în domeniul rezervelor materiale de stat
Serviciul probleme speciale
Serviciul audit intern
Direcția management instituțional
Secția juridică
Secția resurse umane
Secția financiar-administrativă
Secția management documente
Serviciul informare și comunicare cu mass-media

Acest minister are subordine următoarele instituții:

Inspectoratul General al Poliției
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
Inspectoratul General de Carabinieri
Biroul migrațiune și azil
Serviciul tehnologii informaționale
Serviciul protecție internă și anticorupție
Serviciul dirijare operațională și inspectare
Academia „Ștefan cel Mare”
Serviciul medical
Clubul sportiv central "Dinamo
Agenția Rezerve Materiale

Alecu Russo

Alecu Russo a fost un poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848, care s-a născut la data de 17 martie 1819 la Chișinău și a decedat la data de 5 februarie 1859. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția de la 1848 din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. A murit de tuberculoză și este înmormântat la Biserica Bărboi din Iași. Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba română între anii 1846 – 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul 1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul Cântarea României. Alecu Russo și-a asumat rolul de îndrumător în teatru, în critica literară și în folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.

Masca mortuară a lui Eminescu

Gravor - M.Fetița de la Monetăria statului român

Sculptor - Filip Marin 17.06.1889

"Inima inimii noastre, Eminescu!

Sufletul sufletului nostru, Eminescu!"

....Nichita Stănescu - 1982

Basarabia recunoscătoare 15 iunie 1999

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Insigna - Federația de fotbal - Chișinău

Federaţia Moldovenească de Fotbal (F.M.F.) este forul conducător al fotbalului din Republica Moldova. Aceasta se ocupă cu organizarea Cupei Moldovei, Diviziei Naționale și a naționalei de fotbal a Republicii Moldova și are sediul în Chișinău. Federaţia Moldovenească de Fotbal este afiliată la UEFA din anul 1993 dar și la FIFA, începând cu anul următor – 1994.

Deasupra admiri un timbru din Republica Moldova dedicat împlinirii a 20 de ani de existenţă a Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal şi centenarului fotbalului moldovenesc.

Muncă impecabilă - 20 de ani

Piesa medalistică de mai este o decorație din vremea când Republica Moldova făcea partea din marele stat comunist Uniunea Sovietică. Textul marcat pe decoratie "Безупречного труд 20 лет МПП-РССМ” tradus cu opțiunea Google Translate devine “Muncă impecabilă 20 ani”, asemănătoare distincției “Fruntaș în producție” din România regimului comunist. Se înțelege că și regimul comunist din Moldova sovietică abuza de sistemul stufos de insigne, medalii, plachete, decorații sau ordine pentru a mobiliza oamenii muncii în activitatea de a obține rezultate cât mai bune în munca lor. Și acest gen de distincții erau confecționate din metal mort, strident colorate pe care abuzau simbolurile comuniste ale timpului:

secera și ciocanul – simbolul comunismului
steaua în cinci colțuri, de inspirație sovietică, marcând victoria și superioritatea societății comuniste față de alte orânduiri sociale
culorile steagului național – simbolizând patriotismul local
coroana de spice de grâu și crengi de viță de vie – simbolizând agricultura intensivă a țării etc

Cea mai bună nașă

Piesa medalistică de mai este o insignă foarte nimerită pentru un cadou oferit nașei de botez sau de cununie. Piesa este realizată de o companie privată din Republica Moldova. Oferind acest cadou nu foarte scump nașei de botez sau de cununie faceți dovada unei ființe deosebite.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII