Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Podul Çanakkale 1915 din Turcia este în prezent cel mai lung pod suspendat din lume, fiind construit peste Strâmtoarea Dardanele, frontieră naturală între Europa şi Asia.

Podul face parte din autostrada O6 și leagă între ele localitățile turcești Lapseki și Sutluce. Podul Çanakkale 1915, lung de 4,608 kilometri şi cu o distanţă de 2023 metri între cei doi piloni (distanţa nu este întâmplătoare, în anul 2023 se aniversează centenarul independeţei Turciei), este primul care se întinde peste această strâmtoare de circa 60 de km care leagă Marea Egee de Marea Marmara. Podul este încărcat de simbolistică: cele două piloni ai podului sunt vopsiți în alb și roșu (culorile drapelului Turciei), iar distanța dintre piloni este de 2023 metri (în anul 2023 este centenarul independenței naționale a Turciei). Construcția podului a început în martie 2018 de către un consorțiu de companii sud coreene și turcești ce se numea Limak-Daelim-SK-Yapi Merkezi, și a costat 3,1 miliarde de euro. Podul a fost proiectat de danezii de la “Cowi A/S” în parteneriat cu compania sud-coreeană “Pyunghwa”. Partea carosabilă a podului are lățimea de 45,06 metri și dispune de 6 benzi de circulație pe două sensuri. De-a lungul podului între benzi există un spațiu liber pentru a permite trecerea vântului excesiv, încetinind astfel balansarea podului. Deoarece zona este puternic seismică podul a fost proiactat să reziste la 9- 10 grade pe scara Richter. Pentru rezistență seismică s-a recurs la construirea unor fundații imense, de apropae 50 metri adâncime pentru pilonii podului, fiecare fundație cântărind peste 60000 tone ăn beton armat.Acest pod se constituie ca o nouă cale de legătură dintre Europa și Asia pe lângă: Podul martirilor din 15 iulie, Podul Fatih Sultan Mehmet, Podul Yavuz Sultan Selim, Tunelul feroviar Marmaray și Tunelul Eurasia. Taxa te tecere a noului pod este de 12,22 euro. Podul Canakkale 1915 scurtează drumul cu mașina către Antalya și optimizează transporturile de mărfuri din zonele Bursa și Izmir către Europa. Acest pod reduce timpul de călătorie între Europa și Asia la doar 6 minute, comparativ cu 30 minute cât dura călătoria cu feribotul.

Lucrarea, care a costat în total 2,5 miliarde de euro, se adaugă altor trei poduri din Istanbul care leagă cele două continente şi va permite conectarea Traciei de Est de Anatolia, ocolind Istanbulul. Pănă la inaugurarea Podului Canakkale 1915, românii care alegeau una dintre stațiunile turcești de top de la Marea Egee, pentru a ajunge cu mașina trebuiau să treacă cu bacul Strâmtoarea Dardanele

2. Casa Vicens din orașul Barcelona – Spania, este o construcție veche dar foarte frumoasă și astăzi, pe care nu te mai saturi să o privești.

A fost construita între anii 1883 -1885 de către renumitul Antoni Gaudi la vârsta de 31 de ani drept o casă de vacanță pentru familia Vicens. Edificiul este situat pe bulevardul Carrer de les Carolines și ilustrează primele tendințe din arta lui Gaudi. Fiind o comandă a brokerului spaniol Manuel Vicens i Montane (1836-1895), este una dintre primele opere ale lui Gaudi și una dintre primele clădiri care au încurajat evoluția modernismului în Catalonia și Europa (viitorul stil Art Nouveau). Configurația curentă a casei și a grădinii este un rezultat al multor schimbări și transformări care au împarțit edificiul în 3 parti distincte: structura originală de secolul al XIX-lea (realizată de Gaudi), anexele din anul 1925 construite de Joan Baptista Serra și grădinile din împrejurimi. Acestea din urma au inspirat interioarele Casei Vicens care a fost gandita initial ca o resedinta privată. De vreo 20 de ani, cladirea a intrat in Patrimoniul Mondial UNESCO, alaturi de celelalte constructii ale lui Gaudi și a fost deschisă ca un muzeu. În Casa Vicens, Gaudí a recreat lumile figurative care erau la modă la acea vreme, dar într-un mod extrem de personal. Casa este construită urmând tradițiile catalane de construcție, pe care arhitectul le-a interpretat în moduri neașteptate, în timp ce a încorporat și elemente decorative și simbolice, tot în modul său extrem de personal. În ansamblu, ea vestește și afișează libertatea creativă care va deveni semnul distinctiv al întregii sale opere viitoare. Pe lângă faptul că este unul dintre punctele de plecare ale carierei lui Gaudí, arhitectul a creat o lucrare inovatoare și originală în Casa Vicens, care este diferită de orice a fost construit în Catalonia înainte de ea. Casa Vicens a devenit astfel unul dintre primele exemple de reînnoire estetică a artei și arhitecturii care avea loc în toată Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea este preludiul lucrării lui Gaudí și sugerează viitorul Art Nouveau (Modernism) din Catalonia. La parterul clădirii este o zonă pentru primirea vizitatorilor, iar primul si al doilea etaj includ expozitia permanenta bazata pe istoricul si designul cladirii, dar si expozitii temporare si activitati culturale care diversifica programul muzeului.

La subsolul cladirii se afla o librarie iar in gradini a fost deschisa o cafenea. Recent clădirea a fost supusă unui proces de reabilitare și restaurare condus de firme specializate în protejarea clădirilor istorice.

3. Bazilica Sfântul Petru din Roma – Italia se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro.

Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, și cu o suprafață totală de peste 15000 m², este cea mai mare biserică din lume. După răstignirea lui Isus, care ar fi avut loc prin anul 33 al erei noastre, discipolul său Petru a devenit conducătorul și unul dintre principalii organizatori ai Bisericii creștine predicând în Palestina și după anul 64 la Roma. Aici Petru a fost martorul și victima persecuțiilor împăratului Nero. Conform tradiției creștine, el ar fi fost răstignit în circul împăratului și conform tradiției, Petru ar fi fost îngropat într-un cimitir din apropierea circului, mormântul său fiind marcat de o stâncă roșie. Primii creștini au construit aici un mic altar unde veneau să se roage. Timp de aproape trei secole, mormântul sfântului a atras numeroși pelerini veniț. După Edictul de la Milano din anul 313, care a pus capăt persecuțiilor creștinilor din imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ordonat construirea unei biserici pe locul altarului. Construcția a avut loc între anii 318-329, fiind una dintre cele mai vechi biserici din lume. Edificiul era de formă bazilicală în plan de cruce latină cu un naos lung și două abside. Lungimea sa era una impresionantă pentru acele vremuri, aproximativ 110 metri. Lăcașul avea absida orientată către apus, intrarea făcându-se pe partea dinspre oraș (ca și în prezent). Bazilica avea mai multe altare, în mijlocul său aflându-se altarul principal sub care se afla mormântul Sfântului Petru. De-a lungul timpului edificiul a căpătat o mare importanță datorită pelerinajelor la mormântul sfântului, dar și datorită faptului că aceasta era biserica principală a papilor, succesorii lui Petru în conducerea Bisericii. În secolul al XV-lea, bazilica era în ruină din cauza incendiilor accidentale și a cutremurelor, fiind neglijată de papalitatea ce își mutase pentru o scurtă perioadă de timp sediul la Avignon. După reinstalarea lor înapoi la Roma, Papa Nicolae al V-lea a fost primul papă care s-a preocupat de restaurarea locașului. El a ordonat demolarea Colosseumului și folosirea materialului său pentru repararea bisericii. Până la moartea sa din anul 1455 au fost extrase aproximativ 2522 de care cu material. În anul 1506 Papa Iulius al II-lea a luat decizia de a dărâma vechea bazilică și să construiască în locul ei un nou edificiu monumental. Cei mai buni arhitecți, pictori și sculptori ai Renașterii, printre care Michelangelo sau Berninic, au participat la construcția uriașei biserici. Lucrările au durat 120 de ani, perioadă în care au domnit aproximativ 20 de papi. În anul 1626 bazilica a fost finalizată și sfințită de către papa Urban al VII-lea. A rezultat cel mai mare locaș al creștinătății, conținând sute de opere de artă de o valoare inestimabilă. Fațada în stil baroc este dominată de statuile Mântuitorului, a Sfântului Ioan Botezătorul și a 11 apostoli (cea a sfântului Petru se găsește în interior).

În mijloc se află loggia binecuvântării papilor, de unde este împărțită binecuvântarea festivă "urbi et orbi". Deasupra intrării principale se poate admira mozaicul "Navicella" de Giott. Poarta centrală de bronz este o operă a lui filarete, care a fost concepută în 1445 pentru vechia bazilică. Poarta din dreapta se deschide numai cu ocazia "anilor sfinți". Planul bazilicii este în forma unei cruci latine cu trei "nave". Între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă se găsesc 39 de nișe, fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior se poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz. În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal al papilor, dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în bronz de Bernini. În cele patru coloane de susținere a cupolei se află niște nișe ce conțin patru statui monumentale. În absidă se găsește Scaunul episcopal al Sfântului Petru, susținut de statuile a patru sfinți învățători ai Bisericii. Din apropierea coloanelor de susținere a cupolei se coboară în grota Vaticanului, care reprezintă cripta bazilicii, unde sunt resturile clădirii inițiale și ale unui vechi cimitir, unde ar fi fost mormântul Apostolului Petru. Aici se găsesc numeroase morminte ale unor papi, cardinali și prinți laici. Din punct de vedere artistic, bazilica "Sfântul Petru" reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al istoriei europene, în care Biserica catolică căuta să se impună ca prestigiu față de creșterea puterii statelor naționale, Franța și Spania. Bazilica "Sfântul Petru" reprezintă una din principalele obiective turistice pentru orice vizitator al Romei. Venind de la podul "Sant'Angelo", după ce parcurge îngusta stradă "del Borgo", vizitatorului i se deschide dintr-odată, dinspre "Via della Conciliazione", un spațiu vast și solemn, care-l umple de înmărmurire: vederea fațadei strălucitoare, recent restaurată a bazilicii. Fie pe scări, fie cu un ascensor, se poate ajunge pe terasa acoperișului, după alte 537 de trepte pe "Loggia Panoramica", de unde privitorul are o vedere magnifică asupra orașului.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINATAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE, CÂTEVA

PLACHETE ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Concursul național de literatură

"Moștenirea Văcăreștilor" Ediția a XXX-A S.I.G. (?)

Inspectoratul pentru cultură al județului Dâmbovița

Septembrie 1998

Ienăchiță Văcărescu a fost unul dintre cărturarii de seamă ai veacului al XVIII-lea, un om care a scris mult şi care ne-a lăsat un adevărat testament, cuprins în câteva versuri, privind datoria noastră, a celor de azi. A fost un om cu o autentică simţire românească, care a cunoscut amărăciunea exilului, deşi făcea parte din elita românească a veacului său. Ienăchiţă Văcărescu s-a născut în anul 1740, ca fiu al marelui ban Ştefan Văcărescu şi al Ecaterinei Văcărescu. Tatăl său, Ştefan, era fiul lui Ianache Văcărescu, sfetnic apropiat al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, iar această calitate făcuse ca, în nefastul an 1714, Ianache să fie ucis de către turci alături de domnul său. Mama lui Ienăchiţă era nepoată de soră a cronicarului moldovean Ion Neculce. Purtând numele bunicului său, ucis ca un martir la Constantinopol, Ienăchiţă s-a născut într-o familie în care atât pe linie paternă, cât şi maternă existau vechi şi tragice poveşti ale exilului şi nici el nu avea să fie scutit de această povară. În copilărie, s-a bucurat de o frumoasă educaţie clasică, învăţând limbile greacă, franceză, latină, germană şi turcă. Unele surse istorice afirmă că ar fi făcut şcoală, o scurtă perioadă, şi la Veneţia, unde a învăţat limba italiană, însă Nicolae Iorga crede că, mai degrabă, a învăţat această limbă de la o rudă a sa. În mod cert, educaţia aleasă şi buna cunoaştere a celor mai de seamă limbi ale timpului său aveau să-i ofere accesul la cunoaştere, dar şi statutul pe care contemporanii săi i l-au atribuit pe când acesta era în floarea vieţii, acela de a fi fost cel mai înţelept şi învăţat om din Ţara Românească. Posteritatea l-a consacrat şi ca primul poet muntean, ca istoric valoros şi autor al primei gramatici a limbii române. În anul 1755, când tocmai împlinise vârsta de 15 ani, tatăl său, Ştefan Văcărescu,şi unchiul său, Barbu, au fost exilaţi pe insula Cipru din porunca domnitorului Constantin Racoviţă. Aveau să se întoarcă cinci ani mai târziu, dar, curând, din porunca aceluiaşi domn se pare, tatăl şi unchiul său au fost otrăviţi. În jurul vârstei de 20 de ani, Ienăchiţă Văcărescu a început să urce scara ierarhiei boiereşti, fiind vel comis, apoi vel căminar, ranguri secundare în administraţia statului fanariot. Tot acum, în jurul anului 1760, s-a căsătorit cu Eleniţa Rizu, al cărei frate, Grigore Alexandru Ghica, avea să devină mai târziu domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Din această căsătorie aveau să se nască două fete şi un băiat, Alecu, devenit şi el poet asemenea tatălui. Pentru că Ienăchiţă se temea de domnul care îi persecutase şi îi ucisese pe tatăl şi pe unchiul său, a luat decizia, în 1763, de a pleca într-un exil temporar la Constantinopol şi de a locui aici la socrul său, Iacovache Rizu, care era tergiman al Înaltei Porţi. Tergimanul sau dragomanul era o funcţie care astăzi este echivalentă cu cea de traducător. Socrul lui Ienăchiţă Văcărescu se afla în permanenţă în preajma marilor dregători ai imperiului şi sultanului, fapt care îi conferea influenţă în lumea otomană. Timpul petrecut la Constantinopol de Ienăchiţă Văcărescu a fost utilizat pentru îmbunătăţirea învăţării limbilor străine, pentru înţelegerea realităţilor din capitala otomană, dar mai ales pentru a lega numeroase prietenii cu lumea diplomatică prezentă aici. Se scurseseră mai bine de trei ani de când Ienăchiţă se afla în acest exil, când şansa i-a surâs din nou. Domnitorul Alexandru Scarlat Ghica l-a rechemat în ţară, pentru că aici era nevoie de un om de valoarea acestuia. În 1768, domnia Ţării Româneşti este luată de cumnatul lui Ienăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandru Ghica. Acesta îl numeşte mare vistier, dar îi încredinţează şi o serie de misiuni diplomatice, care presupuneau lungi călătorii. Pentru boierul Văcărescu, misiunile se vor dovedi simple, graţie abilităţilor personale. În anul 1768 a izbucnit războiul ruso-turc, care se va stinge abia în anul 1774. În această perioadă, Văcărescu şi familia sa s-au refugiat la Braşov de teama ruşilor. Probabil din această perioadă datează vorbele care i-au fost atribuite lui Ienăchiţă: „Turcii care, deşi ticăloşi, îşi iau banii şi te lasă în pace, ruşii dorind să te înghită şi să te mistuiască”. Aşadar, acest conflict militar îl silise să plece din nou într-un exil, în Imperiul Habsburgic, în Braşovul predominant german, căci locuitorii români se aflau în satele de la marginea oraşului, fiindu-le interzis să locuiască în oraş, deoarece erau consideraţi la acea vreme ca parte a unei naţiuni tolerate. În mai 1773, împăratul habsburg Iosif al II-lea întreprinde o vizită în Ardeal şi ajunge şi la Braşov, unde, printre alţi potentaţi locali, îl întâlneşte şi pe boierul muntean. În lucrarea sa Istoria otomanicească, Ienăchiţă descrie cu lux de amănunte audienţa acordată de împărat boierilor munteni fugiţi la Braşov, unde el serveşte ca interpret pentru împărat şi boieri, vorbind în limba italiană. De altfel, peste câţiva ani, împăratul şi boierul nostru se vor mai întâlni la Viena într-o altă audienţă. În 1774, sfârşindu-se războiul, Ienăchiţă Văcărescu a revenit în ţară şi a început o bogată activitate cărturărească. În 1780, el a contribuit la redactarea Pravilniceştii condici, prima condică de legi a Ţării Româneşti. Însă tot acum moare şi soţia sa. Avea să se mai căsătorească de încă două ori, pentru că şi a doua soţie a murit de timpuriu. După aceste evenimente nefericite ale vieţii sale, boierul muntean se apleacă asupra scrisului, iar lucrarea intitulată Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti, care apare în anul 1787, se constituie drept o preţioasă contribuţie la dezvoltarea şi cunoaşterea limbii române, fiind prima gramatică a limbii române şi evident o operă care ni-l arată, o dată în plus, pe marele cărturar Ienăchiţă Văcărescu. În 1788 ia din nou calea exilului, obligat de această dată de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Aşa ajunge la Nicopole. Era pentru a treia oară când boierul nostru trăia amărăciunea exilului. Cauza fusese aceea că el scrisese un memoriu către sultan în care critica abuzurile domnilor fanarioţi. În mod evident, exilul a fost pedeapsa cea mai aspră pentru un om atât de legat de patria sa. În exilul de la Nicopole, doi dintre fiii săi, născuţi de ultima soţie, au pierit din cauza condiţiilor aspre ale acestui regim de semidetenţie. De la Nicopole, boierul valah a fost trimis în exil la Rhodos, iar soţia a rămas la Nicopole. Aflat pe insula Rhodos, Ienăchiţă avea să fie cel de-al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care scria o Istorie a Imperiului Otoman, aceasta fiind o altă carte fundamentală a sa. În 1790, exilul său se termină şi revine la Bucureşti. Avea să mai trăiască încă 7 ani, trecând la cele veşnice în ziua de 12 iulie 1797. Moştenirea culturală a lui Ienăchiţă Văcărescu se reflectă în calităţile sale de poet, filolog, dar şi istoric: o suită de 14 poezii, o gramatică a limbii române şi o istorie a Imperiului Otoman. Referitor la cea din urmă scriere, Gabriel Ştrempel, care a scris studiul introductiv şi prefaţa la ediţia din 2001 a Istoriei otomaniceşti, spunea că aceasta conţine cele mai moderne texte de limbă românească. Eruditul boier Ienăchiţă Văcărescu şi-a cinstit patria, Biserica strămoşească şi limba română, manifestându-se, de-a lungul întregii sale existenţe, ca o flacără arzătoare pentru neamul său. A sprijinit Biserica, fiind ctitor de lăcaşuri şi sfătuitor al înalţilor ierarhi, a sprijinit întemeierea de şcoli şi a lăsat o uriaşă moştenire spirituală, atât de frumos şi cuprinzător formulată în versurile cu valoare testamentară: „Urmașilor mei Văcărești/Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Ș-a patriei cinstire”.

Placheta - Primăria municipiului Târgoviște

Municipiul Târgovişte, fosta capitala a principatului Ţării Româneşti, este înzestrat cu o pereche de impresionante clădiri publice în stilul Beaux Arts, datând din perioada La Belle Époque: Primăria, împreună cu Muzeul de Artă, unde a funcţionat cândva vechea prefectură. Stilul s-a propagat prin intermediul instituţiei academice École des Beaux-Arts din Paris, având o influenţă uriaşă în lume, fiind în special potrivit pentru edificii publice sau private grandioase. Ambele monumente arhitecturale din Târgovişte, menţionate aici, sunt opera arhitectului (unele surse îl desemnează ca antreprenor constructor) Giovanni Baldassare Vignossa (am găsit, în şase surse, diferite feluri de scriere a acestui nume, optând pentru forma de faţă) şi a artistului decorator Giovanni Battista del Basso. Aceştia au făcut parte din cel de-al “doilea val” de constructori, arhitecţi şi artişti italieni activi în ţară, care au contribuit în mare măsură la ridicarea mediului construit a ceea ce este acum arhitectura României. “Primul val” de italieni (veneţieni în special) a fost activ la sfârşitul sec. 17 – începutul sec. 18, în timpul domniei Prinţului Constantin Brâncoveanu, contribuind la fundamentarea stilului brâncovenesc, precursor şi sursă de inspiraţie al celui neoromânesc din perioada modernă. Un al “treilea val” s-a desfăşurat în perioada interbelică, atunci când companii de construcţii şi birouri de arhitectură italiene au contribuit la realizarea arhitecturii Art Deco a Bucureştiului şi din restul ţării. Cel de-al “patrulea val” a început în timpul ultimei decade, odată cu boom-ul de construcţii şi imobiliar ce a avut loc pe aceste meleaguri, unde antreprenorii de construcţii italieni sunt printre cei mai activi în acest domeniu. Fotomontajul de mai sus şi fotografiile care urmeaza, prezintă din diferite unghiuri primăria din Târgovişte (constructie inaugurată în 1897). Îmi plac proporţiile echilibrate ale clădirii şi aerul de convivialitate al acesteia, caracteristici potrivite rolului primăriei în cadrul comunităţii. Un foarte curios element în cadrul bogatei panoplii decorative a clădirii este tema rozei vânturilor (un detaliu arhitectural ornamental rar folosit în România) de pe vârful turnului, o balenă cu o coroană pe cap, ansamblu redat mai degraba in stil Art Nouveau, care face un contrast captivant cu mediul acestui oraş situat la poalele Carpaţilor Meridionali, departe de mări şi oceane. Ceasul clădirii ocupă frontonul acesteia, avand o excelenta vizibilitate din piata publica, si pare a conserva cadranul şi limbile originale, inclusiv din mecanismul de sec. 19, judecand dupa tureta cu clopot de deasupra arcului de fronton. Este încadrat de doi grifoni din zinc de sorginte clasică, ce simbolizeaza autoritatea. Frontonul este de factură renascentistă, imbinarea celor două tipuri de design, constituind esenţa arhitecturii de stil Beaux Arts. Ceasurile publice de epoca, ce constituie importante puncte de focus pentru comunitate, au fost şi sunt încă printre principalele victime ale valului de renovări şi reparaţii abuzive de clădiri monument din ultima decadă şi ceva, unde, ca o regulă în România, nu se face apel la istorici de arhitectură. Bucureştiul de exemplu fiind vaduvit de un număr important de orologii, înlocuite cu dispozitive electronice fără identitate, atât de pe edificiile de epocă din proprietatea statului, cât şi ale celor ocupate de mari companii. Este meritul edililor din Târgovişte de a conserva acest important element arhitectural şi clădirea primăriei în ansamblul ei, care în interior este un alt capitol fascinant de design Beaux Arts, şi de a păstra din identitatea arhitecturala atat de mult asaltată şi distrusă în alte oraşe în anii de la căderea comunismului. (articol preluat de la Valentin Mandache). Primăria municipiului Târgoviște este situată pe Bulevardul Revoluției, la nr. 1-3.

Placheta - Târgoviște - cetatea celor 33 de voievozi - România

Turnul Chindiei, cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, si face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Situat in partea de nord-vest a Curtii Domnesti, dominand intregul ansamblu de monumente de aici, Turnul Chindia a devenit emblema orasului Targoviste. Inalt de 27 m, el este alcatuit dint-o baza de forma unui trunchi de piramida, din piatra, din care se ridica un corp cilindric din caramida al carui diametru masoara 9 m.Constructia are 3 etaje, din care ultimele doua sunt marcate la exterior de deschideri in arc frant si de balcoane sprijinite pe console de piatra. Accesul pana la partea superioara a turnului se face cu ajutorul unei scari interioare, in spirala, situata pe axul vertical al constructiei. Turnul Chindia a fost construit peste pridvorul bisericii-Paraclis, ridicata de Mircea cel Batran. La inceput, turnul era alcatuit din doua etaje, iar accesul se facea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alaturata. Modificarile suferite de aceasta constructie impiedica stabilirea cu exactitate a formei sale initiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu, care a ordonat restaurarea lui in 1847. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, clădirea găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

Curtea Domnească din municpiul Târgoviște (cetatea) reprezintă un complex de clădiri și fortificații medievale ce au avut rol de reședință a unor voievozi ai Țării Românești și, totodată, punct relativ important în sistemul defensiv al țării. Complexul a fost construit în secolul al XVII-lea și poate fi vizitat pe Calea domnească, la nr.181. Curtea Domnească este atestată în timpul domniei lui Mirceal cel Bătrân când, într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417 – 1418, se vorbește despre "[...] însuși orașul domniei mele Târgoviște [...]". Din acest act se poate înțelege că, la acea dată, aici funcționa o reședință voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această supoziție, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină și urme ale unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni. Dezvoltarea și extinderea fortificațiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menționarea ca singură capitală a Țării Românești (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul 1431, posibil în timpul domniei lui Vlad Dracul sau chiar în timpul lui Vlad Țepeș. Lucrările s-au desfășurat în două etape: prima, inițiată de voievodul Vlad Dracul, care reface și extinde fortificațiile, iar a doua, în timpul lui Vlad Țepeș, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei și câteva clădiri utilitare (Biserica Sf.Vineri). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul veacului al XV-lea fortificațiile curții domnești devin cele mai mari din țară, șanțul de apărare, lat de aproximativ 20-24m și adânc de 4m fiind întărit cu pari de lemn dispuși oblic în mal. Un act datat 17 noiembrie 1475 menționează pentru prima oară un pârcălab al cetății ceea ce presupune că, la acea dată, Târgoviște avea un important rol militar. Spre sfârșitul aceluiași secol se ridică o porțiune de cca. 20m de zid terminată cu un turn de veghe. O altă etapă de extindere a fortificațiilor este inițiată la sfârșitul secolului al XVI-lea de către voievodul Petru Cercel care aduce suprafața din interiorul incintei la cca. 29000 metri pătrați, suprafața cea mai mare de dezvoltare a întinderii fortificațiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă extindere, repară palatul și construiește o serie de utilități absolut necesare, precum apeductul ce aproviziona cu apă palatul și garnizoana. Totuși perioada maximă de dezvoltare a reședinței voievodale o cunoaște sub domnia lui Matei Basarab care dublează practic grosimea zidurilor, reface șanțul de apărare, ce urmează traseul fortificațiilor lui Petru Cercel. Acest nou șanț, cu o lățime și o adâncime de 3m, era dublat de un val de pământ pe o lungime de 5km peste care se ridica o palisadă de bușteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate 10 bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a 7 dintre acestea) cu o suprafață de 40x45m. Cele 5 porți de acces în cetate, ce purtau numele localităților spre care se îndreptau drumurile (Buzău, Argeș, Dealu, Câmpulung și București), au fost refăcute din piatră asigurându-le și o camere pentru corpul de gardă. Noile porți erau de formă pătrată, cu latura de 8,5m, iar pe direcția de acces aveau două arcade cu deschiderea de 5m. În ziua de azi se menține în elevație numai Poarta Dealului, iar porțile Câmpulungului și a Bucureștiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima fiind reconstituită. La cerința expresă a Înaltei Porți, domnitorul Gheorghe Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curții voievodale și demolare a palatului, în dorința de a distruge orice orice fortificații ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Țării Românești. Cu încuviințarea otomanilor, marele voievod, Constantin Brâncoveanu reface parțial fortificațiile, dar, în special, se reconstruiesc și dezvoltă palatul voievodal, bisericile și clădirile utilitare sau decorative (foișorul de piatră din interiorul grădinilor domnești). Cu această ocazie sunt construite în afara zidurilor două dependințe ale palatului: Casa iazagiului și Casa coconilor . După acestă nouă perioadă de înflorire, odată cu martiriul voievodului canonizat și cu mutarea definitivă a capitalei țării în București, zidurile încep a se deteriora. Războiul ruso-turc, din anii 1736 – 1739, purtat și pe teritoriu românesc, afectează grav construcțiile, Curtea domnească fiind incendiată, pentru ca mai apoi, un cutremur de pământ să afecteze decisiv ce mai rămăsese din ruinele incintei fortificate. Unele reparații au mai fost făcute de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica însă de proastă calitate. Un nou incendiu și cutremur în anul 1803 duc ansamblul arhitectonic la o definitivă ruinare. Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea urbană șanțurile, ca și zidurile incintei, sunt astupate, fiind construite peste aceste vestigii clădiri aducând pagube ireparabile sitului. Ultimele lucrări importante de restaurare și conservare a ruinelor se fac în anul 1961 când, rămășițele vechilor fortificații, sunt date circuitului turistic cu actualul aspect. După această dată nu au mai avut loc decât acțiuni de sondaje arheologice și minore lucrări de conservare și amenajare. Curtea Domnească din Târgoviște a fost compusă din:

Palatul domnesc, ridicat în jurul anului 1400 de către Mircea cel Bătrân. Ample lucrări de extindere a palatului au loc în timpul domnilor lui Vlad Dracul, Petru Cercel, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu
Turnul Chindiei, ridicat de Vlad Țepeș în jurul anului 1460. Astăzi admirăm o formă modificată a turnului, pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Biserica Sfânta Vineri, este ctitoria lui Vlad Călugărul, datând de la mijlocul secolului al XV-lea. Acest lăcaș de cult s-a păstrat până azi în formă nemodificată.
Biserica Mare Domnească, este ctitoria voievodului Petru Cercel. Pictura, păstrată și în zilele noastre, este realizată integral între anii 1696-1698, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, conținând cea mai amplă galerie de portrete de domnitori munteni.
Biserica-paraclis veche construită de Mircea cel Bătrân în jurul anului 1451, azi pot fi văzute ruinele ei.
Grădinile palatului erau amplasate pe locul actualului parc al orașului pe latura de est a zidului de incintă, întinzându-se, peste râul Ialomița până la poalele dealului Mănăstirii. Grădinile, în stil italian, au fost prima oară amenajate de voievodul Petru Cercel.
Baia domnească, este construită, după moda turcească, de către Matei Basarab pe latura de nord-est a zidului de incintă, în apropierea palatului.
Casa Bălașa a fost construită de Bălașa, doamna voievodului Constantin Cârnul odată cu lucrările de refacere și îmbunătățire aduse Bisericii "Sfânta Vineri", în apropierea căreia de altfel se și află.
Foișorul, a cărui ruine sunt situate la 60m spre est de zidul de incintă, a fost construit din lemn de Matei Basarab și refăcut din zidărie de către Constantin Brâncoveanu.

Insigna - Orașul Titu 1635 - 2000

Titu este un oraș din județul Dâmbovița, care include și satele: Fusea, Hagioaica, Mereni, Plopu și Sălcuța. Orașul Titu este situat în partea de sud a României și a județului Dâmbovița, aproximativ la 50 km nord-vest de capitala țării. Gara Titu este un nod feroviar pe liniile secundare de la nord-vest de București. Aici se intersectează linia București – Pitești cu linia ce duce spre Târgoviște și Pietroșița. Orașul Titu este traversat de șoseaua națională DN 7 care leagă Bucureștiul de Pitești. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1653. La recensământul din anul 2011 orașul număra 9658 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 92,9%, romi – 3,43% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului Titu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,62% și restul – nedeclarată sau altă religie. Localitatea dispune de 15 instituții de învățământ: 2 licee, 6 școli și 7 grădinițe, dar și de o casă de cultură, o bibliotecă și 4 baze sportive. Instituțiile medicale care deservesc orașul Titu sunt reprezentate de o policlinică, un dispensar TBC și 5 farmacii. În orașul Titu există 8 biserici ortodoxe.

Insigna - Ziua municipiului Târgoviște - 8 septembrie 2008

Stema municipiului Târgoviște se compune dintr-un scut albastru, având la bază un zid crenelat, de argint, cu două turnuri laterale, rotunde și crenelate. În centru, două personaje domnești, de aur, flanchează un copac de argint, dezrădăcinat, deasupra căruia se află acvila cruciată, de aur, cu ciocul și ghearele roșii. Pasărea heraldică este însoțită, în dreapta, de un soare de aur, figurat, iar în stânga de o semilună înfățișată, de asemenea, figurat, în aceeași cromatică. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată din șapte turnuri crenelate, din care iese o acvilă cruciată neagră cu zbor deschis. Semnificația elementelor acestei steme este următoarea:

Zidul crenelat amintește de monumentele istorice existente în vechea capitală a Țării Românești.
Acvila cruciată atestă originea latină a neamului românesc și continuitatea sa neîntreruptă în vatra strămoșească.
Cele două personaje voievodale evocă instituția domniei și organizarea statală.

Municipiul Târgoviște este reședința județului Dâmbovița și numără aproximativ 90000 de locuitori. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic. În Muzeul de Arheologie se găsesc vestigii ale culturilor de tip Stancevo-Criș, Gumelnița, Coțofeni, apoi din perioada bronzului și din epoca fierului. Bine ilustrate în muzeu sunt podoabe și unelte geto-dacice din vremea regilor Daciei, Burebista și Decebal, și ulterior monede ce dovedesc cuprinderea zonei în aria culturii materiale daco-romane și apoi bizantine. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Târgoviște, pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Cazinoul ofițerilor Regimentului III Dâmbovița nr.22

Mitropolia nouă

Casa de cultură[

Biserica domnească, Turnul chindiei și ruinele cetății

Biserica Stelei

Casa d'Italia

Administrația financiară

Mitropolia veche

Palatul Diviziei

Palatul poștal

Bulevardul Gării

Grădina publică

Palatul de justiție

Liceul militar N.Filipescu (Școala militară de cavalerie)

Liceul de fete Constantin I.Carabella

Colegiul național Ienăchiță Văcărescu

Dâmbovița este un județ în regiunea Muntenia din România, cu reședința la Târgoviște. Județul Dâmbovița are o suprafață de 4054 km² (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 542000 de locuitori. Este situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se peste bazinele hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii; Târgovişte şi Moreni, 5 orașe; Găeşti, Pucioasa, Titu, Fieni, Răcari și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Dâmbovița, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.