.jpg)
Moneda euro de
colecţie de mai sus celebrează Palatul Schonbrunn. Aversul monedei prezintă partea
centrală a fațadei palatului, iar reversul prezintă Serele Palmenhaus. Moneda
are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 10 euro, data emiterii – 08.10.2003,
seria – Castelele Austriei, formă - rotundă, diametru – 32 milimetri, greutate – 17,3 grame,
metal – argint, calitate – proof şi tiraj – 200000 exemplare.
Palatul
Schönbrunn este o fostă reședință
imperială de vară, construită în stil rococo, cu 1441 de camera. Este unul dintre
cele mai importante obiective turistice din Viena. Palatul și grădinile
ilustrează gusturile, interesele și aspirațiile monarhilor din familia
Habsburg. Palatul se află în cartierul Hietzing din orașul Viena și până
în anul 1642 s-a numit Katterburg.
Serele Palmenhaus
de la Palatul Schönbrunn au fost deschise în anul 1882 și de atunci prezintă
publicului vizitator plante din întreaga lume, peste 4500 de specii. Clădirea a fost închisă pentru public în anul 1976
ca urmare a prăbușirii unui tavan. Alte renovări ale serelor s-au făcut între
anii 1986 – 1990. Scheletul serelor este construit din oțel și 45000 plăci
sticlă și are următoarele dimensiuni de gabarit; lungime – 111 m, lățime –
28 m și înălțime - 25 m.
Palatul
Hellbrunn este o vilă de mărime mai mare, aidoma unui palat, din carterul Morzg al
orașului austriac Salzburg. A fost
construit între anii 1613 – 1619 de către Markus Sittikus von Hohenemes și a
servit ca reședință de zi, doar pe timpul verii, palatul nefiind prevăzut cu
dormitoare. Specifice acestui palat sunt scaunele din piatră din jurul unei
mese de piatră din care țâșnesc, la interval neregulate de timp, jeturi de apă.
Palatul este situat într-un mare parc, în vecinătatea unei grădinii zoologice,
în present adăpostind secțiunea etnografică a muzeului Salzburg.
Markus
Sittikus (de
asemenea, Marcus Sitticus ) conte de Hohenems a
fost Prinț de Salzburg, arhiepiscop și architect care a trait între anii 1574 –
1619.
Moneda euro de
colecţie de mai sus celebrează Castelul Artstetten. Aversul monedei prezintă castelul, așa cum se vede în mod clar de la distanță pe un fundal de păduri
verzi și dealuri, iar reversul prezinta intrarea în criptă și portretele
arhiducelui Franz Ferdinand si soției sale, Sophie. Portretele sunt reproduce
după cele de pe mormintele lor. Moneda
are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 10 euro, data emiterii –
13.10.2004, seria – Castelele Austriei,
formă - rotundă, diametru
– 32 milimetri, greutate – 17,3 grame, metal – argint, calitate – proof şi
tiraj – 200000 exemplare.
Castelul Artstetten este situat lângă
localitatea Wachau, comunitatea Artstetten-Pobring, în bundeslandul Austria
Inferioară fiind în proprietatea private a familiei Hohenberg. Castelul a fost
o reședință de vară a familiei Habsburg, aici fiind înmormântați arhiducele
Franz Ferdinand și soția sa, Sophie.
Arhiducele
Franz Ferdinand al Austriei (1863 – 1914) a
fost primul succesor la tronul imperiului, până la asasinarea sa la Sarajevo – 28
iunie 1914, ora 11.00. În anul 1895 Franz Ferdinand a întâlnit-o pe conteza
Sophia Chotek, la un bal din Praga, ea neîndeplinind criteriile pentru a deveni
o membră a casei de Habsburg. Sophia era domnișoară de onoare a arhiducesei
Isabella, soția arhiducelui Friedrich, duce de Teschen. Franz Ferdinand a
început să-l viziteze pe arhiducele Friedrich la vila sa din Pressburg (azi
Bratislava). Relația lui Franz cu Sofia a rămas secretă, devenit cunoscută după
doi ani. După multă opoziție, împăratul Franz Josef acceptă căsătoria, cu
condiția ca ea să fie morganitică, adică urmașii proveniți de la ea să nu aibă
drept la tron.
xxx
DOUĂ EPIGRAME
DE LA AUTORUL ACESTUI BLOG
EXPLORATORUL
Tot
pipăind un picior,
Și
ce era prin-mprejur
Am
descoperit ușor
O
chestie … mai mult șnur!
MOTIV DE BUCURIE
Până mai ieri, ca batoza,
Rotundă precum e varza,
Zice mândră tanti Roza:
Că din nou îi vine ...barza!
___________xxx____________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul
"Le Havre - Franţa".
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din
materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie
sau bască şi care indică, prin imagini
reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si
apartenenţa la un club, de identificare
localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup,
organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel
de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice
şi de altă natură, etc.
Asociația națională "Cultul eroilor"
Primăria comunei Oituz
Localitate simbol a eroismului neamului românesc
Pe aici nu se trece!
Domnitor al Moldovei - Alexandru cel Bun 1400 - 1432
600 de ani de la atestarea documentară
a comunei Oituz 1410 - 2010
Prima institutie care
si-a asumat nobila misiune de cinstire a memoriei si faptelor eroilor a fost
Societatea Mormintelor Eroilor Cazuti in Razboi. Infintata la 12 septembrie
1919, prin Inaltul Decret Lege nr. 4106, semnat de Regele Ferdinand, acest
organism era chemat “sa vorbeasca viitorimii despre jertfele si izbanzile
noastre, despre frumusetea virtutilor ostasesti si despre nezdruncinata tarie a
sufletului romanesc”. Societatea a functionat sub inaltul patronaj al
Reginei Maria, ca presedinte de onoare, si al IPS. Mitropolitul Primat Miron
Cristea, ca presedinte executiv, devenit ulterior Patriah al Romaniei. Din anul
1927, acesta si-a scimbat denumirea in Societatea “Cultul Eroilor”, iar in 1940
s-a numit Asezamantul National <> pentru Cultul Eroilor. Dupa abdicarea
Regelui Mihai I si proclamarea Republicii, prin Decretul nr. 48 din 29 mai
1948. Asezamantul National “Regina Maria” pentru Cultul Eroilor a fost
desfintat, atributiunile si patrimoniul acestuia fiind transferate Ministerului
Apararii Nationale. Hegemonia U.R.S.S. adusa de cel de-al Doilea Razboi Mondial
a condus la impanzirea teritoriului tarii cu monumente dedicate “Ostasului
Sovietic Eliberator”, in detrimentul eroilor romani. Abia din 1975, in
conditiile emaniciparii de sub tutela Uniunii Sovietice, cand s-a elaborat
Decretul Lege al Consiliului de Stat nr. 117/1975 avand ca obiect reglementarea
operelor comemorative de razboi, incepe sa se manifeste, destul de modest,
cultul fata de eroii neamului. Dupa evenimentele din decembrie 1989, la
initiativa unui grup de ofiteri, a fost infintat Comitetul National pentru
Restaurarea si Ingrijirea Monumentelor si Cimitirelor Eroilor
- C.N.R.I.M.C.E. Prin Sentinta Civila nr. 664, din 19 noiembrie 1991,
data de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, asociatia a dobandit personalitate
juridica, iar in baza ordinului ministrului apararii nationale, general
locotenent Niculae Spiroiu, a primit acordul de a functiona sub patronajul
Ministerului Apararii Nationale, avand sediul Conducerii Comitetului in
cladirea Palatului Cercului Militar National din strada str. Constantin Mille,
nr. 1, etaj 4. La scurt timp, prin Hotararea Sfantului Sinod Nr. 3036 din 19-20
iunie 1992, Comitetul a primit aprobarea de a functiona sub Obladuirea
Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, avand ca parinte spiritual pe Parintele
Patriarh Teoctist. La conferinta nationala din 28 august 1997,
C.N.R.I.M.C.E. a revenit la denumirea Asociatia Nationala “Cultul Eroilor”,
asumandu-si misiunea de a prelua obiectivele “Asezamantului National <<
Regina Maria>> pentru Cultul Eroilor”. Infiintat din necesitatea de
a pune capat degradarii si profanarii operelor comemorative de razboi si a
cimitirelor de onoare ale eroilor, C.N.R.I.M.C.E. a trecut la reorganizarea
filialelor in teritoriu, reusind, in mai putin de un an, sa infinteze 32 de
filiale judetene si numeroase subfiliale orasenesti si comunale, in conducerea
carora au fost cooptate persoane cu responsabilitati si putere de decizie din
cadrul administratilor locale, fosti comandanti de garnizoane si regimente,
slujitori ai bisericii, cadre didactice, oameni de cultura, veterani de razboi
si cadre militare in rezerva si in retragere. Sus am postat emblema Asociatiei
naţionale "Cultul eroilor".
Monumentul Eroilor Cavaleristi din Primul
Razboi Mondial se afla pe Dealul
Cosna din Oituz, judetul Bacau si a fost ridicat in anul 1924 de catre
Societatea „Cultul Eroilor” cu sprijin obstesc. Sculptura a fost realizata de
catre Ionescu Varo. Forma monumentului este de obelisc din piatra, cu o
inaltime de 5 metri. Este asezat pe un postament din ciment si blocuri de
piatra. La baza monumentului sunt prezente trei lucrari in bronz: un cavalerist
in pozitie de atac, un cal si un scut heraldic cu stema Romaniei. In partea
superioara se afla un vultur din bronz. Monumentul a fost ridicat in amintirea
eroilor cazuti in timpul razboiului pentru intregirea neamului 1916-1918, din
Divizia 1 Cavalerie, Regimentelor 1, 4, 5, 9, 10 Rosiori, 3 Calarasi si 1
Cavalerie pe jos, compania 1 si compania 2 ciclisti, Divizionul artilerie
calareata, Brigada II-a Calarasi, Reg 7 si 9 Calarasi.
Oituz (în trecut, Grozești)
este o localitate din județul Bacău,
Moldova, România, reședința comunei cu același nume. Comuna este formată din localitățile; Călcâi, Ferestreu-Oituz, Hârja, Marginea,
Poiata Sărată și Oituz (reședința comunei). Denumirea actuală a comunei
provine de la râul Oituz, în al
cărei bazin hidrografic se află. Cercetătorul V Spinei susține că numele
acestui râu provine, la rândul său, de la uzi sau oguzi
(populație turkmenă) care au emigrat în Moldova, fiind împinși de cumani. Deasupra am postat o fotografie cu cel mai impozant monument de cultură și arhitectură al comunei Oituz - Biserica catolică.
Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul (decedat la 1
ianuarie 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432, care i-a
succedat la tron lui Iuga "Ologul", îndepărtat de la tron de
domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Potrivit celor scrise de
cronicarul Grigore Ureche , Alexandru cel Bun a întreprins o importantă
operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică în Moldova. A
încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în anul
1408, act în care este atestat şi oraşul Iaşi. A obținut recunoaşterea
mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol.
Memorialul "Aurel Vlaicu" - Arad
14 iulie 1912 * 1972
Aurel Vlaicu (născut la data de 19 noiembrei 1882 în
localitatea Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara şi decedat la data de 13
septembrie 1913 în localitatea Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român,
inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna
Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu. A terminat Colegiul Reformat al
Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel
Vlaicu”, luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902. Şi-a continuat studiile
inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Ludwig Maximilians Universitat
din Munchen, Germania, obţinând diploma de inginer în 1907. După
aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel din Russelsheim. În anul 1908 se întoarce la Binţinţi unde
construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În
toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion,
Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic
pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte
un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii
memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a
traversa Munţii Carpaţi, cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de
Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.
Azilul Elena Doamna - Secția normală
Distincțiune la purtare 1896
Această medalie este confecționată
din argint și are diametrul de 30 mm.
Medalia este realizată de către gravorul Carniol fiul.
Piatra de temelie a Azilului Elena Doamna (Azilul pentru fete orfane) a fost
pusă la data de 29 iulie 1862, arhitecţi fiind Giesel şi Liebitzer după
proiectul arhitectului Oscar Benesch. Pe data de 24 aprilie 1870 (ziua
onomastică a Principesei Elisabeta) s-a pus piatra de temelie a Capelei
Azilului, arhitecţi fiind Carol Benesch şi Hoffman, lemnăria sculptată de către
Karl Storck iar pictura fiind opera cunoscutului artist Gheorghe Tătărescu.
Grandiosul edificiu social s-a realizat din iniţiativa Elenei Cuza, care a scos
din caseta proprie suma de 1000 de galbeni şi, prin intermediul a două loterii,
a căror organizatoare a fost tot ea, sumele de 59480 şi 151655 lei ai
timpurilor respective.
Elena Cuza, numele de fată Rosetti, (născută în data de
17 iunie 1825 la Iaşi şi decedată în data de 2 aprilie 1909 la Piatra Neamţ), cunoscută şi ca Elena Doamna, a fost soţia
domnitorului Al.I.Cuza. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părinţilor de la
Soleşti, în judeţul Vaslui, unde este şi înmormântată. Primeşte de mică o
educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub
supravegherea directă a mamei. Elena a învăţat limba germană şi mai ales
franceza pe care o folosea cu deosebită eleganţă în corespondenţa sa. De la
şapte ani îşi continuă studiile particulare, cu guvernante şi profesori
străini. Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iaşi unde a fost
introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaşte pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători în ziua de 30
aprilie 1844. Mai jos admiri poza familiei Cuza de pe pereţii bisericii din
Ruginoasa.
Rar se întâlnesc două
făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă şi autoritară, Elena avea o
fire cu totul opusă soţului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi
puţin timidă, lipsită de încredere în forţele proprii era stăpânită în
societate de puternice complexe de inferioritate. Deşi căsătoria nu a fost din
cele mai izbutite, Cuza nefiind un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat,
totuşi, întotdeauna relaţii de respect.După înăbuşirea revoluţiei de la 1848,
Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii
periculoase („revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii
domnitorului Mihail Sturdza) ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără
femeie timidă şi aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o
extraordinară energie, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti
spre Galaţi, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au
pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai
departe la Viena şi apoi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când
venise domn Grigore Ghica. Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din
1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soţului,
pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris.
Insignă Casa Scânteii
Casa Presei Libere (cunoscută inițial drept Casa
Scânteii) este o clădire localizată în nordul Bucureştiului. A deținut
recordul de cea mai mare structură din oraş între anii 1956 - 2007. Clădirea
a fost concepută inițial sub denumirea de Complexul Casa Scânteii.
Ea a fost ridicată în 5 ani (1952-1957), (între anii 1949 - 1954, șef de
proiect a fost prof. univ. emerit ing. Panaite Mazilu), fiind destinată
publicării presei de stat și în special a Ziarului Scânteia, "organ"
al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Antena de pe această
clădire a susținut pentru o vreme, începând din anul 1956, emiţătorul
Televiziunii Române. După anul 1989, Casa Scânteii este cunoscută sub denumirea
de Casa Presei Libere. Clădirea este un ansamblu format din patru laturi
ce adăpostesc o curte interioară mare, plus încă două ansambluri sub formă de
U, care sunt legate de corpul din față, ansambluri ce au rămas deschise pentru
a se construi după aceea un teatru și o casă a sindicatelor. Deoarece
cheltuielile de construcție au fost foarte mari, teatrul și casa sindicatelor
nu au mai fost ridicate. O parte din fonduri s-a colectat prin subscripție publică
"benevolă", salariaților dându-li-se la salariu astfel de tichete,
care justificau lipsa banilor.Casa Scânteii a fost prima lucrare la care
constructorul a introdus calculul de rezistență la un eventual seism, luând în
considerare niște norme mai vechi, italiene din timpul lui Mussolini. Aceste
norme s-au dovedit a fi mai bune chiar decât cele din 1963, pentru că erau mai
simple și se punea mult accent pe intensitatea cutremurului, și nu pe felul clădirii. Clădirea
fost gândită să fie funcțională și s-au realizat multe săli, dar și spații de
birouri. Arhitectura a fost inspirată de clădirile înalte din
Moscova – Universitatea Lomonosov sau Hotelul Leningrad. O altă clădire
care a avut aceeași sursă de inspirație este Palatul Culturii din
Varsovia. Cu toate acestea, clădirea are și o sursă de inspirație
autohtonă. Pentru documentare în vederea proiectării, s-au vizitat câteva
mănăstiri, Curtea de Argeş, Cozia, Horezu, și s-au selectat câteva elemente decorative
care să fie folosite apoi la Casa Scânteii. Printre acestea, șiragurile de
coloane de la baza corpurilor joase din stânga și din dreapta corpului central,
dar și așa-numita „ocniță”, cum se numește elementul în arhitectura
tradițională. Adică o ferestruică dreptunghiulară adâncită în zid, căreia i s-a
dat drumul „să urce” de la primul etaj al corpului central până la ultimul.
Alti specialişti susțin că de inspirație bisericească sunt și cele patru
turnuri care fixează limitele exterioare ale ansamblului, preluate, zice-se,
din arhitectura Suceviţei şi Dragomirnei. O altă deosebire față de sursa de
inspirație sovietică este faptul că la clădirea din București, orizontala este
de 5 ori mai mare decât verticala, în timp ce la cea din Moscova, ea este doar
de 2,5 ori mai mare. Ceea ce înseamnă că la Casa Presei raportul
orizontală-verticală este de două ori mai mare, în favoarea orizontalei. Este o
diferență cu un efect considerabil, nu numai vizual, ci și psihologic.
Insignă (Ziarul Scânteia)
Ziarul “Scînteia” a fost organul de presă al Partidului Comunist Român până
în decembrie 1989. Urmașul ziarului Scînteia este ziarul
Adevărul. Ziarul Scânteia (după ortografia vremii,
devenit Scînteia în urma reformei ortografice din 1953) a
apărut ilegal între 15 august 1931 și octombrie 1940 în condițiile regimului
burghezo-moșieresc. Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de
presă a fost acceptată, prin „Scînteia” înțelegându-se acel „factor
mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor
guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”. Sus am postat antetul
numărului din 21 decembrie 1989 al ziarului Scînteia.
Insignă - Arad
Insignă sportivă A.S. Petrolul - Arad
(Asociația sportivă)
Insignă sportivă A.S. Petrolul - Arad
Biserica catolică
Catedrala ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul
Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș
al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al
râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000
de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct
important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important
în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria
Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe
actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu
apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul
secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine
din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și
actuală ale municipiului Arad iar dedesubt am postat fotografii ale
câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura arădeană.
______________ooOoo______________
România - Titlu nominativ de o acțiune 100000 lei 1946
Societatea anonimă română pe acțiuni
"Const. Rociu" - București
Câteva ornamente decorative marginale
de pe acțiuni poloneze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 08.03.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu