1. Nu am garanția și niciun fel de informații că moneda euro din imagine ar fi de colecție, comemorativă sau test, emisă de vreo entitate națională sau poate vreo făcătură propagandistică a vreunei formațiuni politice românești sau din altă țară, dar mi-a atras atenția numele românesc al persoanei reprezentate și harta României Mari. Atunci am căutat, am găsit și îți ofer și ție informația obținută, mai jos.
Daniel Ciugureanu (1885 – 1950) a fost un politician roman basarabean și
ministru în patru guverne ale României. A fost medic de profesie. Fruntaș al
Partidului Național Moldovenesc a fost unul dintre
promotorii Unirii Basarabiei cu România. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării
a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice
Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit de
Consiliul de Miniștri, iar ca prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel
Ciugureanu. După Unire a fost ministru fără portofoliu, reprezentând Basarabia,
în patru guverne în perioada 9 aprilie 1918 - 30 noiembrie 1919. Doctorul
Daniel Ciugureanu a fost unul dintre oameni de seamă ai vieții politice
românești din prima jumătate a secolului trecut, personalitatea care a
contribuit esențial la aducerea Basarabiei înstrăinate la sânul patriei-mame,
România. El a făcut parte din acei corifei ai epocii respective, care, prin
jertfa lor, au împlinit dezideratul tuturor românilor – Marea Unire. A cunoscut
bine istoria acestei provincii românești încă din timpurile Mușatinilor, a
simțit pe “pielea proprie” opresiunile la care a fost supusă ea în perioada
Rusiei Țariste; i-a intuit viitorul și la momentul de răscruce, când era ca o
corabie în derivă, a preluat cârma și a dus-o la liman.
Daniel Ciugureanu ca și Nicolae Titulescu era de părere că nu există provincie mai românească decât Basarabia, că aceasta este o parte vie a unui corp prin care pulsează sânge din aceeași inimă. El nu putea concepe Basarabia în afara renașterii și întregirii naționale. Concepția respectivă și-a format-o datorită cunoașterii temeinice a istoriei românilor și a faptului că Basarabia, cu vitejii și cetățile ei, a constituit de-a lungul secolelor un puternic scut nu numai al românilor, ci și al civilizației europene. În viața și activitatea acestui Martir al neamului românesc rămân încă multe aspecte neelucidate. Dacă numele unora dintre liderii mișcării naționale din Basarabia – Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, au fost ocazional menționate în unele lucrări, apoi numele lui Daniel Ciugureanu a fost ținut în umbră. Din biblioteca, arhiva familiei și manuscrisele Prim-ministrului Daniel Ciugureanu a rămas foarte puțin. Arhiva personală a fost distrusă și practic totul a dispărut fără urmă. Martirul a fost șters din istoria basarabeană...O istorie - care a fost falsificată, denigrată și marginalizată de către ocupanții sovietici. Din aceste motive este greu să se reconstituie o imagine completă a acestei ilustre personalități basarabene.
2. Autoritatea bancară națională a statului Coreea de Nord a emis o bancnotă comemorativă de 5 von (imaginea superioară) care este aproape identică cu cea veche din anul 2002 (imaginea inferioară). Dacă verifici atent vei constatata că bancnota nouă are un înscris suplimentar sub stema, undeva în colțul superior stânga.
Pe aversul ambelor bancnote este reprezentată stema statului Coreea de nord și chipul a doi bărbați neidentificați.
Reversul ambelor bancnote prezintă Barajul hidroelectric Hwangang.
Barajul hidroelectric Hwangang este situat în provincia Nakdong și colectează apele bazinului hidrografic al râului Kyungnam.
3. Mai jos admiri alte monede euro probă test sau de încercare emise de către colonia daneză Groenlanda.
Groenlanda este un teritoriul autonom parte a regatului Danemarcei. Este un teritoriu insular în nordul Oceanului Atlantic, format din insula cu același nume și o mulțime de alte insule mici. Teritoriul se întinde pe 2166086 km.p și numără aproximativ 57000 de locuitori, centrul administrativ fiind localitatea Nuuk. Dedesubt am postat drapelul, stema și câteva fotografii cu imagini din capitala Nuuk.
Catedrala
Statuia misionarului norvegian Hans Egede (1686 - 1758)
Vedere generală
***
LEGILE LUI MURPHY
REVIZUITE ȘI ADĂUGITE
REVIZUITE ȘI ADĂUGITE
- Axioma liberală – Tot ce e de stat – stă.
- Dilema Tokeș – Îi dai ungurului dreptul, el vrea și stângul.
- Decembrie 1989 – Toată lumea a tras: armata - în unii, securitatea - în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul - nădejde.
___________xxx___________
CÂTEVA INSIGNE ȘI
MEDALII ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul
"Le Havre - Franţa".
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din
materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie
sau bască şi care indică, prin imagini
reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si
apartenenţa la un club, de identificare
localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup,
organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel
de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice
şi de altă natură, etc.
Insigna - Asociația sportivă "Victoria" ceasuri - Arad - Aradora
Fabrica "VICTORIA" din
Arad a fost înființată în anul 1951. Intre anii 1955-1990 fabrica de ceasuri a
trecut prin mai multe faze de dezvoltare. In anul 1951 in fabrica de
ceasuri se produceau 300 de ceasuri ajungand in anul 1989 la 1000000 de
ceasuri. Ceasurile s-au produs in diferite sortimente, cum ar fi: ceasuri
desteptatoare, ceasuri de perete cu pendul, ceasuri de perete cu mecanisme
quart. Victoria a
produs si produce mecanisme pentru industrie si componente pentru mecanica
fina. Din 1993 Victoria produce
contoare de apa rece cu un debit de 1,5 m.c./h; 2,5 m.c./h si 6 m.c./h,
contoare de apa calda si rece de 1,5 m.c./h pentru apartamente. Sus am postat
logo-ul Fabricii de ceasuri "Victoria" din Arad.
Insigna - Victoria "Arad" 1961 - 1971
Municipiul
Arad este reședința și cel mai mare oraș
al județului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureș, în
vestul României. El numără aproximativ 150000 de
locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct
important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important
în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria
Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe
actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu
apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului
al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul
1028. Dedesubt am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și
actuală ale municipiului Arad precum și o poză cu Palatul de Justiție din Arad.
Insigna - Asociația surorilor de caritate de război 1940
Această insignă este confecționată din
bronz emailat și are dimensiunile 20 x 18 mm.
Activitatea instituției surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin societatea națională
de cruce roșie. Intre anii 1888 si 1892, societatea si-a extins activitatea
prin organizarea de cursuri speciale pentru pregatirea surorilor de caritate.
In 1891, s-a infiintat scoala permanenta pentru infirmiere, iar un an mai
tarziu s-a infiintat un spital scoala cu 10 paturi. Profitand de o perioada de
pace, Crucea Rosie Romana a continuat sa se organizeze si sa se pregateasca,
atat din punct de vedere material, cat si din punctul de vedere al
personalului, pentru a putea fi in masura sa actioneze cat mai eficient in
cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Rosii, adoptat in 1876, femeile nu
puteau face parte din conducerea Societatii. De aceea, in 1906, au pus bazele
“Societatii de Cruce Rosie a doamnelor din Romania”, prima presedinta aleasa
fiind Irina Campineanu. Societatea activa in paralel cu cea infiintata in 1876
si se ocupa cu strangerea de fonduri pentru ajutorarea in caz de razboi si
calamitati, pregatea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate
orasele tarii. In 1915, Adunarea Generala a Societatii Nationale de Cruce Rosie
a aprobat fuziunea celor doua entitati. Cu acest prilej, Regina Maria, sub
al cărei patronaj se afla Crucea Rosie la acea vreme, a adresat romanilor
următorul mesaj: „Crucea Rosie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în
război, nu trebuie sa piară. Cu totii, de la mic la mare sa o sprijinim cu
evlavie, cu insufletire, cu nesfarsita dragoste”. Cu sprijinul unui numar
impresionant de voluntari, Crucea Rosie Romana a trecut proba de foc a primului
razboi mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al
armatei prin organizarea a 58 de spitale in Bucuresti si in tara. La chemarea Societatii
Nationale de Cruce Rosie, femei apartinand celor mai diverse categorii sociale
s-au oferit voluntar sa activeze in spitalele si in cantinele administrate de
organizație.
Insasi Regina Maria s-a implicat in
operatiunile desfasurate in sprijinul ranitilor. In acesti ani grei pentru
tara, Crucea Rosie Romana a asistat in spitalele proprii peste 150000 de
raniti, a asigurat hrana pentru militari, refugiati si populatia afectata de
conflict, a facilitat schimbul de corespondenta intre prizonierii de razboi si
familiile acestora, a sprijinit cu hrana si imbracaminte prizonierii romani din
lagarele inamice. Fondurile pentru aceste operatiuni au fost mobilizate de
Crucea Rosie din donatii publice, provenite de la populatie si de la surse
externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de
caritate.
Crosul tineretului - U.T.C. (Uniunea tineretului comunist)
Finala pe țară - Ediția a XV-a 1982
Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România.
În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a
numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.)
Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de
membri, adică 11,78% din populația României. Sus
am postat două fotografii ce reprezintă carnetul de membru și drapelul
organizației UTC.
Banca Națională a României 1880 - 2005
125 de ani de la înființare
Primul palat al Băncii Naţionale a României a fost ridicat în cea mai veche zonă comercială a
oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de
străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fostă Mogoşoaia), Smârdan
şi Doamnei. Specialiştii în istoria arhitecturii bucureştene opinează că,
la începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o
"explozie" constructivă, care a facilitat apariţia unor noi programe
de arhitectură (clădiri financiar-bancare, culturale, hoteluri, clădiri cu
funcţiune comercială exclusivă) sau modernizarea unor programe existente
anterior (ca în cazul locuinţei). După înfiinţarea BNR, una din primele
preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare
provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu.
Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru
întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate
acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de
administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu
Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban
Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino
(1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), acest
ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii sale
şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri pline
spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, într-o
vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea statului. La 9 februarie 1882, era publicată în
"Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării
către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR
era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu
împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae
Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de
cumpărare a terenului. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I.
Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat
bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii
bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu
Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei
din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului
construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a
analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi
şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind
respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea
executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul
general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi
onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia
Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În 1883,
s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă,
iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu
care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele
Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. Ridicarea
palatului a durat mult, întârzierea fiind provocată de războiul sârbo-bulgar
(noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea exploatării şi a
transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile reprezentate de
organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru achiziţionarea
materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor de execuţie.
De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în
amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în
vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de
proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă
de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta
bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884,
Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de
arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia
totalul cheltuielilor urma să fie de 2.342.577 lei, la care se adăuga suma de
157.422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada
şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la
Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră
potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat
un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate
aproximativă de 2.200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei
tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub.
Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport
de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat
pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru
urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis
înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de
France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a
fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa
băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi
îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita
rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit
asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie
1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de
cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea
ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la
12 februarie 1886, suma de 68.000 lei pentru a cumpăra prin "bună
învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru
parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884,
Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi,
în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a
fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120000 lei. Peste numai
o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la
lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a
încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42.745
florini sau 71.242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885,
Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea
grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a
pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se
ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră
constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de
la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de
fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat
"cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la
Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în
sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886,
Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă
necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu
firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de
tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la
Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel
pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea,
urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi
uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă.
După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către
Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de
guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul
Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina
cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după
trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile
golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie
lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu
miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la
dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea
vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia
respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii
predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă
antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune
sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără
nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice
daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la
termen". În acelaşi timp, administraţia băncii a luat măsuri pentru
organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor
lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4
aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia
garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia
pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general
nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări
"prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele
de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a
aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor
de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni
pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de
piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu
Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea
contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului,
cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie
1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de
administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru
realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar,
şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a
apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea
lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea
recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia
s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie
1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu
"desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea
la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat
special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator
cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al
lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea
supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe
zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani,
pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie
întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile
permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care
îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul
că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă
şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda
ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea
de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea
lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la
care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural,
Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească
zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul
parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor
(1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se
poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală
a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează:
"construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată,
în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind
aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei
luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru
edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând,
Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul
entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în
1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale
ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti
(MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea
Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor
clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea
lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o
porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca
terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de
administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890
indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din
Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune
interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în
noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat
în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că
s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru
apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de
împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu
mult pe aceea preconizată de 2.500.000 lei. În cei şase ani cât a durat
ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a
executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către
directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel
implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere
de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica
preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi
cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără
ştirea şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă
conferit de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de
regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către
stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în
arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile construcţii bancare
realizate în Europa veacului al XIX-lea. Structura de rezistenţă şi materialele
folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de
secol XIX. Astfel, utilizarea sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă
şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completată cu utilizarea
consistentă a noilor materiale de construcţie, în special a metalului. În
imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de
Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul
de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu
întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat
construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare
(Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare
Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de
Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea
centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european
din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de
statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul
Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul
Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai
frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a
arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a
deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti
nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară
pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în
practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple
condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri
bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul
ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri
de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane
din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului
şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare.
Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu
afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de
asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce
condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale
funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor
arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple
elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o
formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi
cu cea mică de 52 m (pe strada Smârdan). Structura compoziţională generală
este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a
importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre
principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin
înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se
realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul
înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe
celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost
realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai
mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare
colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care
avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte
turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire
specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul
central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care
sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea
elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale.
Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două
personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un
ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie
Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală,
accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La
partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat
din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu
decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă
ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două
pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de
elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea
la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane
creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane
susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console
viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre
principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi
decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul
nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi
Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti
români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă
Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află
Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul
asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse
echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente
în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este
realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale
etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor
beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre
au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este
prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar,
separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre
de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest,
care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930,
când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre
asigură iluminarea noilor. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat
principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp,
ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile
găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită
şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei
segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul
general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele
din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I,
ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind
prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de
dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de
la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii
Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au
un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă
de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente
dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind
dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona
pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe
latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente
dreptunghiulare.La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu
Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o
convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se
deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului
Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă
cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către
proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va
intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi
întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind
suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce
coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată
guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse
ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au
ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în
două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel
încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior,
corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară.
Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte
două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În
direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o
stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la
28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th.
Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al
prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul
aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str.
Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la
aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela"
particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului
Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala
ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în
suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului
Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit,
mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această
stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20,
statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea
acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă
mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă
foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci
cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor
decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al
Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului,
care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din
tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face
articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare,
potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada
Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi
alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre
travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină
monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în
contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea
interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu
activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii
acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre
strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare
însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se
concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi
holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află
două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a
ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul
era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample
spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se
intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate
Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit,
orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate
cele două scări de acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt
unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin
prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi
peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest
element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în
evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt
dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor
rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare
cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane
situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele
două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de
zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este
evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale.
Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea
părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al
spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte
astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele
dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota
maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei,
cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor
importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor
secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii
aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare
dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii. Arhitecţii
de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o
singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri metalice tradiţionala
curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al BNR era înconjurat
pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost
rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului
cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe
trei laturi de o amplă galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în
Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive
de zidărie, între care erau fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era
montată o casă de bani, care, astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu.
Un buton decorativ fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt
unite prin arce în formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde
etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la
distanţe egale, unite în partea superioară prin arce în formă de semicerc.
Acest registru se termină cu o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia
între tratarea pereţilor şi aceea a acoperişului. Fermele metalice care o
alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin
decorate ce ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin
intermediul unor steme bogat decorate, sprijinite lateral de câte două
personaje feminine, la rândul lor, arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În
faţa stemelor cu însemnele băncii, la colţurile sălii se află câte un vultur.
Deasupra cornişei se află şi un registru secundar de lunete, care, împreună cu
un mare luminator, dispus în centru, asigură iluminarea holului. La parter
se aflau şi alte spaţii destinate birourilor care nu presupuneau contact cu
publicul: sala pentru imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de
serviciu (latura Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în
atelierul A. Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând
cu ambele mâini, deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea
rampelor celor două scări către următorul etaj. La nivelul podestului
intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De
asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima
treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către
una din curţile interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au
fost aşezate două steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce
alcătuiau Regatul României în momentul edificării construcţiei: bourul
Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai
Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă,
se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR
morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră
fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii.
Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi
instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost
realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data
armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în
cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul
Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai
guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de
lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează
numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două
scări monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al
Palatului. Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie,
Biroul guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de
recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea
decoraţiei parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis
al etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric,
câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în
Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte
un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o
parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate
două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter,
realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă
ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de
semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în
basorelief. Sala Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase
decoraţii dintre toate încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au
adăugat puternice accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii
angajaţi, de stucatura şi capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se
deschid spre strada Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o
ornamentaţie bogată, cu elemente decorative de natură vegetală în stil
neoclasic, fiecare având un ancadrament puternic profilat, terminat cu
frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare,
precum şi partea centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată
intrării principale, iar în celelalte chenare se află patru tablouri de
dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890,
celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D.
Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni (2,5 m x 3,5 m),
intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată
de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale.
Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul
căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În
dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată,
tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca
urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi
discipolul lui Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de
tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din portul
Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu două
picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu,
realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste
tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn
cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa puternic
profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre
Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros
candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află
Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele
şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un
agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi
golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa
Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului
avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o
bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea
interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv
pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de
întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată
compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea
strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat
de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui
spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important
al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului
funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină
insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a
transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în
clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a
interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la
etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi
transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce
închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala
ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata
germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la
1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi
politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în
apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E.
Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu
strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar
în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi
printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii
1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea
au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin
renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat,
la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat
I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul
guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care
înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele
trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în
întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti
complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul,
turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele
scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial,
diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei
aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare
s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin
translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii,
Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă
considerabilă. (Sursa - NET - siteul BNR)
Deasupra am aplicat o poză a noului Palat BNR, în vechiu sediu funcționând Muzeul BNR.
C.D.Zeletin - scriitor, medic, profesor universitar
La a 70-a aniversare * 13 aprilie 2005
Atâta memorie astăzi - Mâine atâta uitare
Această medalie este confecționată din
tombac patinat și are diametrul de 60 mm.
Realizatorul acesteia este gravorul român Gheorghe Adoc.
tombac patinat și are diametrul de 60 mm.
Realizatorul acesteia este gravorul român Gheorghe Adoc.
C.D. Zeletin (nume real Constantin
Dimoftache; născut 1935 în satul Burdusaci, comuna
Răchitoasa, județul Bacău, fostul județ Tecuci,
este un poet, eseist, traducător, profesor, medic și biofizician român. Urmează
școala primară în satul natal, având-o învățătoare pe mama sa, Maria, și
bucurându-se de instruire muzicală din partea tătălui său, Nicolae.
Frecventează apoi Colegiul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad (1945-1952).
Este absolvent al Facultății de Medicină din București, Secția Pediatrie
(1959). A tradus din lirica italiană și franceză.
_____________ooOoo______________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
1000 franci 1958 - Ruanda și Urundi
Baudouin a trăit în perioada anilor 1930 - 1993 și a condus statul belgian, ca rege, în perioada anilor 1951 - 1993.
Câteva vignete de pe acțiuni franceze
LA MULȚI ANI,
SCUMPĂ NEPOATĂ TEO!
LA ÎMPLINIREA A 20 DE PRIMĂVERI
ÎȚI DORESC MULTĂ SĂNĂTATE
FERICIRE ȘI SUCCES ÎN MAREA
ÎNCERCARE DIN TOAMNĂ!
DUMNEZEU SĂ ÎȚI AJUTE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu