Câteva fundamente ale unirii tuturor teritoriilor
româneşti într-un stat unitar;
In
lucrarea “Istoria unirii românilor” a
autorului Ion Lupaş (1880-1967, istoric, om politic si doctor
in filozofie ), scoasă de Fundatia culturala regală “Principele Carol” la anul
1937, se arată, cu puterea de analiză de la acea vreme, câteva temeiuri ale
unirii românilor. Chiar din capitolul introductiv, autorul trasnilvănean
fixează cu precizie de maestru concluzia lucrării sale “Statul român …trebuie pretuit
ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi de nezguduit în
alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului roman …în
legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea de grai, aceleaşi credinte,
aceleaşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor si
aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală
a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte
temeiuri”.
Pământul
românesc se constituie ca o unitate bine
închegată a teritoriilor cuprinse între Dunare, Marea Neagră, Tisa şi
Nistru. Aici se găsesc Carpaţii cu rol de leagăn în naşterea poporului roman
şi, mai tărziu, scut în faţa năvălitorilor dinspre toate cele patru vanturi.
Geograful francez Jacques Ancel (1879 - 1943) a scris; “…dintre toate ţările Europei centrale pământul cel mai rotunjit îl are
România, a cărei osie o formează Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au
adăpostit neamul românesc scutindu-l de prea multe amestecuri de sânge”. Carpaţii adăpostesc cele mai vechi şi
mai temeinice sate româneşti, unde s-au putut păstra peste timpuri cele mai
curate tradiţii şi obicieiuri populare scutite de influienţe străine. Poporul
român
se trage din neamul tracilor, şi mai
exact, dintr-o ramura a lor, dacii, popor adânc înrădăcinat
în ţinutul carpato-dunărean. Dârzenia neamului dac a fost recunoscută de marele
istoric grec Herodot (484 – 425 I.Hr.) care îl socotea cel mai mare neam din
toată lumea, după cel al indienilor, pentru a faptul că a izbutit să ţină piept
tuturor năvălirilor vremii, începând cu sciţii (sec.VII I.Hr) si terminând cu tătarii (sec.VIII D.Hr). Se poate aprecia că totusi romanii au avut o influienţă însemnată asupra localnicilor
daci, dar nu doar urmare a cuceririi teritoriilor dacice de către aceştia ci şi
prin pătrunderea anterioară a comercianţilor şi plugarilor romani în rodnicul
şi ospitalierul ţinut dacic. În împrejurări complexe de viaţă patriarhală s-a
înrădăcinat în sufletul românilor de pretutuindeni o părere comună despre viaţa creştină, care se desoebeşte de
cea a neamurilor vecine. În acest semn marele Eminescu arăta că meritul
creştinismului ortodox este de a fi păstrat unitatea noastră ca neam. Puterea
de împotrivire a ortodoxiei româneşti a fost, după cum recunosc însă unii
istorici maghiari, stânca de care s-au spart şi s-au izbit stradaniile
regatului ungar de a se înfinge statornic în pământul Transilvaniei şi chiar
de a-şi întinde stăpânirea şi asupra
Munteniei şi Moldovei. Pe cât de important a fost rostul credinţei strămoşeşti
în păstrarea unităţii de suflet a poporului român, tot atât de bine a lucrat şi
puterea graiului românesc, care a
pătruns şi dăinuit în straturile adânci ale popoprului, chiar dacă în păturile
lui înalte s-au strecurat şi graiuri străine. Limba românească este înrudită cu
italiana, spaniola, portugheza şi franceza, toate provenind din graiul latin. Limba
românească poate fi considerată, pe de o parte, icoana vie a originii poporului
nostru şi a împrejurărilor în care a trăit, iar pe de altă parte, un temei
puternic al unirii frăţeşti dintre toate comunităţile româneşti. Limba română
nu a putut fi îngenuncheată de limbile năvălitorilor, mai ales că de la
începutul secolului al XVI-lea a început să se înarmeze cu arme teribile precum
tiparniţa, cartea şi şcoala românească. Pe lângă credinţă şi limbă, românii de pretutindeni şi-au
păstrat cu sfinţenie şi datinile dar
şi obiceiurile moştenite de la
înaintaşi. Pentru ei datinile şi obiceiurile au fost la fel de puternice ca şi
legile scrise. Herodot scrie despre cei mai vechi locuitori ai Sciţiei, că erau
în stare să pedepsească chiar şi cu moartea pe oricine dintre ai lor s-ar fi abătut
de la datinile strămoşilor şi ar fi primit vreo credinţă sau vreun obicei de la
străini. Încălcarea obiceiurilor era socotită ca o trădare a credinţei, ca o
atingere a legii şi se pedepsea aspru. Legile şi aşezămintele social politice ale poporului român, peste veacuri, au fost asemănătoare în specificul
vieţii satului din toate zonele locuite de români, existând mici diferenţe în
clasele sociale superioare. Acest important temei al unitaţii de suflet al
poprului nostru este dat de organizarea administrativ-statală şi de orînduiala
social-juridică a vremurilor. Obiceiul pământului în tradiţia populară şi
religioasă a ceremoniilor, deprinderilor şi datinilor bătrâneşti a însemnat şi
încă înseamnă un temei puternic pentru unitatea spirituală a poporului nostru.
După încercarea eşuată a lui Mihai Vitezu, de a uni
pentru veşnicie pe toţi românii într-un singur stat, a început lupta de aproape
trei secole a modelatorilor de conştiinţe (preoţi cărturari, predicatori, cronicari, poeţi şi mânuitori ai tiparului) care au
cultivat ideia unităţii naţionale în conştiinţa poporului. Numai astfel s-a
reuşit inseminarea în sufletul neamului românesc a conştiinţei valorii şi puterii sale ca neam fruntaş între neamurile
lumii. Prin
efortul cumulat al bisericii, şcolii, literaturii şi presei vremurilor, puterea
morală a conştiinţei naţionale a pătruns adânc şi definitiv în cele mai izolate
comunităţi locuite de români.
Unirea – fir roşu
în istoria românilor;
Urmaşii lui Burebista (82 – 44 Î.Hr.), făuritorul
statului dac centralizat, au căutat cu mijloacele vremii, diplomaţia şi forţa
armelor, să aducă la un loc localnicii acestor teritorii atât de darnice. Dar,
conform principiului “dezbină şi stăpâneşte”, marile imperii, marile puteri
înconjurătoare s-au împotrivit prin cele mai perfide mijloace realizării
visului de unire al românilor. A trebuit să treacă mult timp până să se
realizeze unitate de voinţă şi conştiiţă pentru învingerea vitregiilor vremii
şi realizarea unităţii de neam a românilor.
Încă de la 1821 lui Tudor
Vladimirescu nu i-a lipsit ideia de unitate sau simţul legăturii între cele
două state româneşti. Astfel în data de
5 aprilie 1821 el trimite o scrisoare mitropolitului Dionisie Lupu prin care îl
roagă să ia legătura cu boierii moldoveni, “să ştie unii ce fac
şi ceilalţi” , căci “fiind de-un neam şi o lege” se cuvine să lucreze „la un gând şi
într-un glas ca să poată dobândi deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi”.
De la istoricul Aron Densuşianu (1846 - 1911) ne parvine informaţia precum că prin Moldova începutului de secol 19,
circulau, ca un fel de imn naţional, nişte versuri semnificative atribuite mitropolitului
Moldovei, Veniamin Costache (1768 -
1846);
“Dumnezeule, prea înalte, de ce suferi tirania?
Izgoneşte toţi vrăjmaşii şi-i zdrobeşte cu mânia
Şi în patria cea
dulce pe noi, pe toţi, ne adună
Ca la a tale altare
să putem cânta’mpreună”
În gazeta Junimea Română (Paris - 1851) Nicolae Bălcescu
scria; “Ridicarea lui Tudor fu
deşteptarea naţiei; de atunci Ţara începu a mai da semne de viaţă.” Revoluţia franceză de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea a trezit în toate largile cercuri ale societăţii
europene spiritul de ridicare împotriva apăsărilor de orice fel, împotriva
exploatării străine. Urmare a evoluţiilor politice international ale
vremurilor, de după seria de râzboaie ruso-turce, pentru dobândirea influienţei
politice în zona balcanică, sud est europeană, în ţările române s-au impus
Regulamentele organice, ca formă de început a regimului constitutional
reprezentativ (anii 1831 - 1832). În conţinutul regulamentelor, la cap. 8 se
făcea trimitere la ideia de “unire mai de
aproape între amândouă prinţipaturi”, concretizată în;
aceleaşi drepturi pentru locuitorii ambelor principate,
posibilitatea de a dobândi proprietăţi în ambele principate, aceleaşi preţuri
şi aceiaşi putere a monedei în ambele principate. La anul 1848 ţările române se
aflau sub protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman.
Exista deci o apăsare dublă care a făcut să se manifeste în prim plan lupta
pentru emancipare socială, care a
constituit obiectivul esenţial al Revoluţiei de la 1848 în ţările române.
Rolul marilor
puteri europene în realizarea Unirii principatelor;
Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei,
rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor
semnatare;
Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman.
Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii,
divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra
organizării lor politice şi constituţionale.
La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu
înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cu; “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale
dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”
- Respectarea
drepturilor Principatelor şi îndeosebi a
autonomiei lor…
- Unirea
Principatelor într-un singur stat sub numele de România
- Prinţ
străin cu moştenirea tronului …
- Neutralitatea
pământului Principatelor
- Puterea
legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei
Propunerea
este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă. Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc
al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din
Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu
în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale
locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă,
aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi,
obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe,
suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune,
acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele
exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi
apobate doar parţial. Nu s-a acceptat un
principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru
împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi
Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia,
Prusia şi Sardinia)
s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite
Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia
fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes
comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor
principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă
cu puterile garante au fost;
- Aceiaşi
organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se
poate uni într-o singură armie”
- Egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii
- Garantarea
libertăţii individului
- Acces
liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate
- Acceptarea
exproprierii doar în interes public şi cu
despăgubiri corespunzătoare
- Anularea
oricăror privilegii
- Îmbunătăţirea
situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare
Se
poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se
realizase doar pe jumătate. Urma ca prin
voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua
jumătate a Unirii. Prin hotărârea
Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor
comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri
libere în fiecare principat.
Acţiunea românilor pentru
realizarea Unirii principatelor;
După
oarecari frământări,
la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei.
Iată
o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în
faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că
voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea
voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă
profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea
lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a
înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră
am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”.
Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în
preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi
antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul
domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în
alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un
document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare
de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de
marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional
Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn
şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune
tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti
să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt
împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână
şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de
interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi
numai de binele obştesc! ” Cei 64 de
membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de
voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt
împlinit şi total neaşteptat.
Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau
văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul
maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de
trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să
şi-o redobândească”. Dubla alegere a
lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la
urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel
mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a
domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara
Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică
fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea
sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24
ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca
primul Parlament al statului - România.
Prin Proclamaţia de la 11 decembrie
1861 Cuza arăta; “Unirea este
îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de
generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta
Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.”
Steagul Principatelor Unite Române
Stma Principatelor Unite Române
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel
mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României),
inițiază importante reforme interne, fixând un cadru
modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și
a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi
ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza
formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și
dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza
supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă
lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și
decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul
domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de
inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au
fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi –
1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864.
Universitatea "Al.I.Cuza" din Iași
Universitatea din București
Cuza are un merit incontestabil în
organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste
400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren
agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de
grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat,
rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și
lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în
următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din
1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în
parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile
feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde
sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o
camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza
după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au
aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat.
Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe
domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a
luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs,
chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin
precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13
februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte
Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr
Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea
guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca
domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a
acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia
după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al
României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave
pentru România, pentru că:
- după
înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va
mai avea loc
- la 3
aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mişcării separatiste care a cerut anularea unirii
Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul
Moldovei.
- Poarta
Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Cursul
evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului
national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1
decembrie 1918. Este
adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina
ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii
dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor
teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un
pumn de voturi. Să reținem sloganurile de pe unele 2 medalii dedicate Unirii de
la 1859; “Dumnezeu apără
România” și „Prin unire vom
ajunge la fericire”
Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat?
Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:
Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem țara din vâlcea
Trăgând cu toții la jug
...Unii HĂIS și alții CEA!
Cuza – Domnul Unirii
Întreaga
noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub
semnul inconsecvenţei actului de
guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu
după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a
unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat
astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar
individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor –
nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o
existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte
proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost
vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când
vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a
întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere
a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au
jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională
favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de
neglijat ca influenţă şi capacitate de opziție. Este
fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la
un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să
arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar
fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi
încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost
dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă
ai neamului nostru.
Alexandru
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G.
Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise
tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne
spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi
pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache)
Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă
Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de
la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut
din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.Tatăl său
este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din
Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune
că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit
la moşia părinţilor, din localitatea Barboși, situată aproape de orașul Galați.
Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri,
Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la
Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul,
după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt
timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că
nu-şi termină studiile.
Întors în
ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată,
unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când
director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la
Galaţi unde îşi avea casa părintească.” La scurt
timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica
postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la
revoluţia de la 1848, fapt pentru care este exilat. În legătură cu aceasta
aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi
soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l
numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect)
la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă
demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din
Moldova. Demisia,
care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în
străinătate, îl dezvăluie pe omul
Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate,
demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele
său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri
pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment
se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a
cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de
prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul
când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus
candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii
prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini
de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru
Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N.
Iorga – Istoria poporului românesc,
vol.4, partea 1.)„Alegerea
lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor,
Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării
Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile
interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face
că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova,
Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost
nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la
Bucureşti, prin presiunea străzii.
Palatul domnesc de la Ruginoasa - județul Iași
Dubla
alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori a constituit un
mare motiv de bucurie atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici
buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de
mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu
documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în
cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul,
intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este
inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente
din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru
a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă
oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar
trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu
care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste
noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de
sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta
Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit
până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la
escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala
Episcopală în aclamaţiile mulţimii.
În Catedrală a fost primit de către „bunul
patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului
Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din
incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece
doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai
menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat
cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un
entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30,
domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se
aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi
simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul
pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche
faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă
chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la
vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea
Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă
Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să
respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze
numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii
progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi
găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua
vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al
trecutului, tot preotul Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui
Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată
sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare
parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul
rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea
ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi
timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în
frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi
toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de
prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui
Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va
cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă
mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma
juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi
ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al
consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat
nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de
progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente,
mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864.
Reședința domnească din Iași - azi Muzeul Unirii
Prin această măsură, care
corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi
ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în
interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla
la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora
s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se
în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni
din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi
marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului
neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în
noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în
apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de
rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A
acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul
unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice.
Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i
s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe
tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre
în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil în Franţa, Austria, Germania, alături de
soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar
a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au
fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873
(conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.)
Hotelul din Heidelberg - Germania
Locul în care Cuza și-a petrecut ultimile zile din viață
Placa comemorativă Al.I.Cuza
de pe peretele hotelului din Heidelberg - Germania
"În această clădire a locuit în ultimile zile ale vieții sale
marele om politic și patriot Alexandru Ioan Cuza,
primul domnitor al Principatelor Unite Române.
Stins din viață, aici la Heidelberg, la 15 mai 1873"
Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o
permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a
avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.
Sursa: Liviu Gogu - Buzău
Sursa: Liviu Gogu - Buzău
DOI COLABORATORI
ȘI SFETNICI APROPIAȚI
AI LUI CUZA
Dimitrie
Bolintineanu s-a născut în anul 1825 (1819?), în Bolintinul din Vale, judeţul
Ilfov și a decedat în anul 1872 în București. A fost un
scriitor și jurnalist roman care făcut parte din Societatea Frăția alături de
Nicolae Bălcescu fiind un important revoluționar al Țării Românești la 1848. Pe
când Domnitorul Alexandru Ioan I Cuza avea două Guverne Bolintineanu a deținut în timp multiple
funcții de ministru culminând cu cea de ministru al Afacerilor Străine. În
primăvara anului 1863 l-a însoţit pe Cuza Vodă în călătoria sa la
Constantinopol, vizită istorică care a fost narată în toată splendoarea ei de
către ministrul-scriitor. O dată Cuza Vodă abdicat, Dimitrie Bolintineanu s-a
retras total din viaţa politică, manifestându-se, în continuare, numai în
publicistică. Bolintineanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi loiali sfetnici
ai lui Cuza Vodă.
Cuza
văzut de Bolintineanu; "Domnitorul Cuza este Ludovic al XIV-lea al
românilor. El este destructorul castelor şi privilegiilor de orice fel…La
începutul Domniei primea pe toţi câţi veneau să se plângă. Mai târziu nu mai
primea decât puţini; cu cine voia era amabil; pe cine nu-l suferea îl trata cu
asprime…În interiorul casei sale uita că este Domnitor. La masa sa mânca în
toate zilele cu invitaţi şi ofiţeri de serviciu. După masă conversa cu toţi,
şezând toţi jos şi uitând că este Domnitor. Era inamic al oricărei etichete de
Curte. Pe linguşitori îi dispreţuia când ghicea într-înşii un interes. Avea un
particular simţământ pentru aceia care erau oameni oneşti, dar nu-i
simpatiza….Nu-i plăcea să meargă la biserici cu paradă, fugea de toate aceste
lucruri. Nu-i plăceau profesorii. Nu-i plăceau călugării. De cei dintâi
zicea că sunt pedanţi, cei din urmă ipocriţi. Îi plăceau militarii, «căci aveau
inimă şi oase de aruncat pentru patrie», zicea el. Domnitorul Cuza era de stat
mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg.
Privirea inteligintă. Scutit de pleşuvie. Talia dreaptă, dar când păşea, avea
în mers ceva ce nu era drept, ce se târa. Fuma neîncetat, bea cafea multă.
N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de
artă, nici pentru mâncări luxoase, ci numai pentru port-ţigări de ambru."
HORA LUI CUZA VODĂ
Cât om fi toţi în unire
Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Locul ţări, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate...
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare
Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.
Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire...
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora şi mai mare
Cuza sfarămă hotare!
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Locul ţări, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate...
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare
Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.
Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire...
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora şi mai mare
Cuza sfarămă hotare!
Vasile
Alecsandri (născut 1821 sau 1818-1819 la Bacău și decedat 1890 la
Mircești) a fost un poet şi dramaturg, membru fondator
al Academiei române, om politic și diplomat. Exponent al generaţiei paşoptiste,
a fost puternic implicat în evenimentele revoluţionare de la 1848 şi în mişcarea unionistă. Lui
Alecsandri i-a fost oferit tronul Moldovei însă acesta l-a refuzat pentru a
înlesni calea spre Unirea Principatelor sub sceptrul unui domn mai puţin
criticat de politica vremii. Ca ministru al Afacerilor Străine în primii ani ai
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a colindat cancelariile occidentale pentru a
face cunoscută cauza unionistă a românilor. Este autorul poeziei Hora Unirii
care de atunci se cântă la fiecare ceremonie aniversară a Unirii Principatelor,
muzica aparținând compozitorului Alexandru Flechtenmacher (1823
- 1898). Mai jos am postat o altă poezie scrisă de Alecsandri și dedicată lui Cuza;
CUZA VODĂ
Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea august-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!
O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.
Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,
Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de șerbire,
Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...
Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!
Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea august-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!
O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.
Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,
Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de șerbire,
Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...
Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!
ALEXANDRU IOAN CUZA
ȘI UNIREA PRINCIPATELOR
ÎN MEDALISTICĂ ȘI NUMIMSATICĂ
xxx
DOUĂ GLUME
DIN PERIOADA COMUNISTĂ
Bulă tocmai iese din sediul
miliţiei judeţene şi epuizat, se sprijină de un pom. Un trecător se
apropie de el, întrebând:
- Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde se bate la maşină?
- Nu ştiu, pe mine m-au bătut manual.
- Care este deosebirea dintre porc şi măcelărie? Simplu: porcul are coada mică şi
carne multă, măcelăria....
Un tovarăş de la coadă i se adresează:
- Dar care-i deosebirea dintre ceasul meu şi tine?
- E bună! Nu ştiu...
- Ceasul meu merge singur, tu …mergi cu mine!
___________xxx ____________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
5000 coroane 1999 - Cehia
Tomas Garrigue Masaryk a fost primul președinte al Cehoslovaciei, care a trăit în perioada anilor 1850 - 1937 și a condus în perioada anilor 1918 - 1935.
Câteva vignete de pe acțiuni poloneze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 24.01.2014
37 de comentarii:
Sintem PSD-isti,organizatia muncii partid PNL eu parintii bunicii,toti pomenitii intru boierimea romana vesnic.Intru Ienachita Eminescu Necula si Slavici.
Legea noastra adventa Sulurile ieftine bisericesti toti vesnic[3/4/7] vesnic.
Sint chitantele actele noastre sigilate tinute de Mobila de popi[ieftin] toti vesnic pomenitii.
nu renuntam vesnic la acuzatii rude ura frati surori Cat/Aur/Mih eu parinti motivele,[vedre ] 1900-vesnic.
avem semne pe vedre masuri cuziste eu toti pomenitii sa stiim semne maini chipuri vorbe psihologie vesminte culoare parfum frenologie documente 1900-vesnic,nu renuntam vesnic la acuzatii sa stiim vesnic.
sint dosarele noastre de JUDECATORIE pare acuzatii vine motive litigii solutionari nu renuntam vesnic la acuzatii cei,,in vizor,,la Dragoesc inchisoarea Scund...toti pomenitii denunt procuratura fiecare 1900-vesnic.
ne pune toate stampilele gratuite,pensii indemnizatii handicap si restul, banii pe autorizatii in plus pensii si banii de adventisti in plus tuturor pomenitilor 1900-vesnic Dumnezeu sa-l ajute pe Boier Cuza!...
sint dosarele noastre de parchet iobagi,de judecatorie,la fel ca cellalte, la spit Brez..spit Salat..spit nebuni Craiova nu renuntam vesnic la acuzatii toti pomenitii 1900-vesnic.
sint dosarele noastre judecatorie parchet iobagi la stabor,SB, Sabor judecata tiganeasca legea cutitului talionul toti pomenitii nu renuntam vesnic la acuzatii mai sus 1900-vesnic sa stiim semnul crucii toti vesnic.
sint lumanarile noastre albe in Trepied ,popi tigani cu adevarul faptelor noastre toti pomenitii 1800-vesnic.
sa scrie clar adevarul motive,,pe aici nu se trece,,sa scrie leatul varsta anii data mortii toate datele corecte la zi si datele de identificare,ceasul data ziua luna anul ora,timpul evul,judecata intelepciunea, zodiile si confesiunea ocupatia uniforma meritul si sorgintea tagmei sociale cercul miscarea legionara ale mele sot parinti bunici strabunici in documente 1800-vesnic la cec bucurestean.,colo-n cui icoana
sint institutionalizata comasata am immormantarea parastasul prinosul tot comantul panahida si restu efectuate de catre Stat eu R.M cnp idnp 1900-vesnic simplu rapid eficace iscalesc.
sintem ,,Pocaiti,, vesnic toti pomenitii sa stiim motivele clar in palme sa plecam vesnic.
eu,bunica armata utc Timis hortista corecta in fruntarii vesnice fiecare.
sintem umanisti umanioare comunisti apolitici contabilii lui Cuza corecti este tabloul mecatronica ceausist note si gradatii merite scolare in trei sate Bucuresti, legalizat notar,sintem in Agricultura eu sot parinti bunici strabunici 1800-vesnic,sintem cu armata vesnic.
sa stie oamenii ce partid sintem scoala autorizatii fisc tribunal bisericesti medii scolare avem,ce biserica sintem toti pomenitii 1800-vesnic.
sa stie oamenii inelele de cununii toti,carnetele de partid proletari,sintem romani, toti,avem carnete de elev,toti,livret chitanta b.i,cusmele tulurile toti,fustele si genul opus toti,gentile bagajele toti,pantofii toti,parfumul toti,fardul coafura toti,bijuterii toti,uniforme toti,sa ne stie imaginile toti pomenitii 1800-vesnic.
simplu rapid eficace toti iscalit parastas comantare panahida restul immormantare sint efectuate de catre Stat ,toti institutionalizati,eu cu toti pomenitii 1800-vesnic.
sa nu umblam,, cu tigarile,,tigani unguri, cehi, popi, activisti, tigani, curve,tuica si restul, sa bata vietuitoare, si alte strambe,sa stiim sa nu umblam toti pomenitii 1800-vesnic.
sintem cu,,Painea-schit Vladimiresti,,toti pomenitii 1800-vesnic corect.
Arderea,judecata locului, posta televizata mortal komb.,si denunt procuratura efectuate corect in suma toti pomenitii 1800-vesnic.
si ,,Ciochilirea,,parchet AG judet iobagi, efectuata de toti pomenitii memorii instanta 1800-vesnic.
avem intentarile justitie la balamuc ,, la Rusii,, nu renuntam vesnic la acuzatii,,motivele la Parchet AG judet,,...eu cu toti pomenitii 1800-vesnic.
sint tichetele noastre biblioteca la VL judet eu parinti[cu tot fluxurile fiecare toti trei[desfiintam 60 ani] [da,] fiecare [motivul fiecare inscris in biblioteca expres] 1900-vesnic.
au adeptii cu mine,mentor plin[sa vada ei tot aton], si rude scoala si credinta mea scoala partid de bine tot impartit exact arieni cenzori toti marturi stiintific[cat tine legea cum pretul] 1800-vesnic.
sint intentarile noastre in justitie la balamuc Slatioare nu renuntam vesnic la acuzatii 1800-vesnic toti pomenitii vesnic.
sintem cu toate documentele inregistrati rol agricol, adas ,legalizari,aici sat sintem inregistrati asis.sociala tot aici primarie consiliu prefectura,la ghiseu oficiu turism eu parinti sora 1900-vesnic.
au lumanarea mea de doctor cuzist sf Stefan toate rudele si consatenii vii si morti au acelasi har dar credinta ca mine si fapte la fel au ca mine si vorbe muzeal[1900-vesnic maslin insutit vesnic].
au,eu sot, rudele calugarii popii toti consatenii aici sat trei sate aceleasi drepturi ca si noi vanzari carnete scoli partid institutionalizari si comantari toate de Sta efectuate,armata matricole si cuziste toti vii si morti 1900-vesnic.Marturi toti in Adunare vesnic.
au popiii calugarii oamenii rude toata secta mea inregistrata Lab[da] corecta 1900-vesnic toti marturi si sf Taine vesnic.
sa stie oamenii cine ne tine la Sistem toti marturi si sf Taine sa stie oamenii toti cui sa aprinda lumanari 1900-vesnic marturi[2,3 vesnic].
avem livrete,hortiste,APV,satene,nefumatoare,Servicii,hoteliere,agricole Moh, craiovene,Muscel,chinologice,plutoniere toti eu parinti sot,vesminte Corne,voditarie,bisericesti, si tot ADP-ul,ei in locul nostru,Cincu poligon,sora unchiul bunicii,rude cerc,toate in scripte cec Bucuresti eu parinti sot stampile vize gratis 1900-vesnic,toti.,fiecare..
si prezbitere ,ruse germane austroungare,cisnadie evrei,austriece,,cenusa miercuri,ofiteri Front, luni negustori joi sabat Soborul craiovean, 6,7 adventiste eu parinti sot gratuit vesnic,cec bucurestean..
sintem toti pomenitii trecuti la Stentor Tribunal la mine B si G VL judet gratuiti toti 1800-vesnic.
nu renuntam vesnic la acuzatii corecte,la toate dosarele inregistrate evrei la regina toti pomenitii fiecare comune la Visinescu 1800-vesnic,,pe Rol,, parchet iobagi aici Stat 1800-vesnic.
sintem cu trei sisteme in sistem Bologna eu parinti sot 1900-vesnic[dau darurile vesnic].
este potcapul meu in manast.Turnu aici sat 1900-vesnic sf Taine cu afaceri retete vanzari si idei de afaceri corecte vesnic[da].
Trimiteți un comentariu