UNIREA PRINCIPATELOR - ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN MEDALISTICĂ ȘI NUMISMATICĂ

Câteva fundamente ale unirii tuturor teritoriilor româneşti într-un stat unitar;

In lucrarea “Istoria unirii românilor” a autorului Ion Lupaş (1880-1967, istoric, om politic si doctor in filozofie ), scoasă de Fundatia culturala regală “Principele Carol” la anul 1937, se arată, cu puterea de analiză de la acea vreme, câteva temeiuri ale unirii românilor. Chiar din capitolul introductiv, autorul trasnilvănean fixează cu precizie de maestru concluzia lucrării sale “Statul român …trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi de nezguduit în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului roman …în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea de grai, aceleaşi credinte, aceleaşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor si aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri”.

Pământul românesc se constituie ca o unitate bine închegată a teritoriilor cuprinse între Dunare, Marea Neagră, Tisa şi Nistru. Aici se găsesc Carpaţii cu rol de leagăn în naşterea poporului roman şi, mai tărziu, scut în faţa năvălitorilor dinspre toate cele patru vanturi. Geograful francez Jacques Ancel (1879 - 1943) a scris; “…dintre toate ţările Europei centrale pământul cel mai rotunjit îl are România, a cărei osie o formează Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au adăpostit neamul românesc scutindu-l de prea multe amestecuri de sânge”. Carpaţii adăpostesc cele mai vechi şi mai temeinice sate româneşti, unde s-au putut păstra peste timpuri cele mai curate tradiţii şi obicieiuri populare scutite de influienţe străine. Poporul român se trage din neamul tracilor, şi mai exact, dintr-o ramura a lor, dacii, popor adânc înrădăcinat în ţinutul carpato-dunărean. Dârzenia neamului dac a fost recunoscută de marele istoric grec Herodot (484 – 425 I.Hr.) care îl socotea cel mai mare neam din toată lumea, după cel al indienilor, pentru a faptul că a izbutit să ţină piept tuturor năvălirilor vremii, începând cu sciţii (sec.VII I.Hr) si terminând cu tătarii (sec.VIII D.Hr). Se poate aprecia că totusi romanii au avut o  influienţă însemnată asupra localnicilor daci, dar nu doar urmare a cuceririi teritoriilor dacice de către aceştia ci şi prin pătrunderea anterioară a comercianţilor şi plugarilor romani în rodnicul şi ospitalierul ţinut dacic. În împrejurări complexe de viaţă patriarhală s-a înrădăcinat în sufletul românilor de pretutuindeni o părere comună despre viaţa creştină, care se desoebeşte de cea a neamurilor vecine. În acest semn marele Eminescu arăta că meritul creştinismului ortodox este de a fi păstrat unitatea noastră ca neam. Puterea de împotrivire a ortodoxiei româneşti a fost, după cum recunosc însă unii istorici maghiari, stânca de care s-au spart şi s-au izbit stradaniile regatului ungar de a se înfinge statornic în pământul Transilvaniei şi chiar de  a-şi întinde stăpânirea şi asupra Munteniei şi Moldovei. Pe cât de important a fost rostul credinţei strămoşeşti în păstrarea unităţii de suflet a poporului român, tot atât de bine a lucrat şi puterea graiului românesc, care a pătruns şi dăinuit în straturile adânci ale popoprului, chiar dacă în păturile lui înalte s-au strecurat şi graiuri străine. Limba românească este înrudită cu italiana, spaniola, portugheza şi franceza, toate provenind din graiul latin. Limba românească poate fi considerată, pe de o parte, icoana vie a originii poporului nostru şi a împrejurărilor în care a trăit, iar pe de altă parte, un temei puternic al unirii frăţeşti dintre toate comunităţile româneşti. Limba română nu a putut fi îngenuncheată de limbile năvălitorilor, mai ales că de la începutul secolului al XVI-lea a început să se înarmeze cu arme teribile precum tiparniţa, cartea şi şcoala românească. Pe lângă credinţă şi limbă, românii de pretutindeni şi-au păstrat cu sfinţenie şi datinile dar şi  obiceiurile moştenite de la înaintaşi. Pentru ei datinile şi obiceiurile au fost la fel de puternice ca şi legile scrise. Herodot scrie despre cei mai vechi locuitori ai Sciţiei, că erau în stare să pedepsească chiar şi cu moartea pe oricine dintre ai lor s-ar fi abătut de la datinile strămoşilor şi ar fi primit vreo credinţă sau vreun obicei de la străini. Încălcarea obiceiurilor era socotită ca o trădare a credinţei, ca o atingere a legii şi se pedepsea aspru. Legile şi aşezămintele social politice ale poporului român, peste veacuri, au fost asemănătoare în specificul vieţii satului din toate zonele locuite de români, existând mici diferenţe în clasele sociale superioare. Acest important temei al unitaţii de suflet al poprului nostru este dat de organizarea administrativ-statală şi de orînduiala social-juridică a vremurilor. Obiceiul pământului în tradiţia populară şi religioasă a ceremoniilor, deprinderilor şi datinilor bătrâneşti a însemnat şi încă înseamnă un temei puternic pentru unitatea spirituală a poporului nostru.

După încercarea eşuată a lui Mihai Vitezu, de a uni pentru veşnicie pe toţi românii într-un singur stat, a început lupta de aproape trei secole a modelatorilor de conştiinţe (preoţi cărturari, predicatori, cronicari, poeţi şi mânuitori ai tiparului) care au cultivat ideia unităţii naţionale în conştiinţa poporului. Numai astfel s-a reuşit inseminarea în sufletul neamului românesc a conştiinţei valorii şi puterii sale ca neam fruntaş între neamurile lumii.  Prin efortul cumulat al bisericii, şcolii, literaturii şi presei vremurilor, puterea morală a conştiinţei naţionale a pătruns adânc şi definitiv în cele mai izolate comunităţi locuite de români. 

Unirea – fir roşu în istoria românilor;

Urmaşii lui Burebista (82 – 44 Î.Hr.), făuritorul statului dac centralizat, au căutat cu mijloacele vremii, diplomaţia şi forţa armelor, să aducă la un loc localnicii acestor teritorii atât de darnice. Dar, conform principiului “dezbină şi stăpâneşte”, marile imperii, marile puteri înconjurătoare s-au împotrivit prin cele mai perfide mijloace realizării visului de unire al românilor. A trebuit să treacă mult timp până să se realizeze unitate de voinţă şi conştiiţă pentru învingerea vitregiilor vremii şi realizarea unităţii de neam a românilor.

Încă de la 1821 lui Tudor Vladimirescu nu i-a lipsit ideia de unitate sau simţul legăturii între cele două state româneşti. Astfel în data de 5 aprilie 1821 el trimite o scrisoare mitropolitului Dionisie Lupu prin care îl roagă să ia legătura cu boierii moldoveni, “să ştie unii ce fac şi ceilalţi” , căci “fiind de-un neam şi o lege” se cuvine să lucreze „la un gând şi într-un glas ca să poată dobândi deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi”. De la istoricul Aron Densuşianu (1846 - 1911) ne parvine informaţia precum că prin Moldova începutului de secol 19, circulau, ca un fel de imn naţional, nişte versuri semnificative atribuite mitropolitului Moldovei,  Veniamin Costache (1768 - 1846);

“Dumnezeule, prea înalte, de ce suferi tirania?

Izgoneşte toţi vrăjmaşii şi-i zdrobeşte cu mânia

Şi în patria cea dulce pe noi, pe toţi, ne adună

Ca la a tale altare să putem cânta’mpreună”

În gazeta Junimea Română (Paris - 1851) Nicolae Bălcescu scria; “Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea naţiei; de atunci Ţara începu a mai da semne de viaţă.” Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a trezit în toate largile cercuri ale societăţii europene spiritul de ridicare împotriva apăsărilor de orice fel, împotriva exploatării străine. Urmare a evoluţiilor politice international ale vremurilor, de după seria de râzboaie ruso-turce, pentru dobândirea influienţei politice în zona balcanică, sud est europeană, în ţările române s-au impus Regulamentele organice, ca formă de început a regimului constitutional reprezentativ (anii 1831 - 1832). În conţinutul regulamentelor, la cap. 8 se făcea trimitere la ideia de “unire mai de aproape între amândouă prinţipaturi”, concretizată în; aceleaşi drepturi pentru locuitorii ambelor principate, posibilitatea de a dobândi proprietăţi în ambele principate, aceleaşi preţuri şi aceiaşi putere a monedei în ambele principate. La anul 1848 ţările române se aflau sub protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman. Exista deci o apăsare dublă care a făcut să se manifeste în prim plan lupta pentru emancipare  socială, care a constituit obiectivul esenţial al Revoluţiei de la 1848 în ţările române. 

Rolul marilor puteri europene în realizarea Unirii principatelor;

Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. 

La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cu; “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”

-   Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…

-   Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România

-   Prinţ străin cu moştenirea tronului …

-   Neutralitatea pământului Principatelor

-   Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei

Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă.  Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe, suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune, acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial.  Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;

-   Aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”

-   Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii

-   Garantarea libertăţii individului

-   Acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate

-   Acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare

-   Anularea oricăror privilegii

-   Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare

Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase  doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii.  Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat.  

Acţiunea românilor pentru realizarea Unirii principatelor;

După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. 

Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”.

Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc! ”  Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. 

Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. 

Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” 

Steagul Principatelor Unite Române 

Stma Principatelor Unite Române 

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. 

Universitatea "Al.I.Cuza" din Iași

Universitatea din București

Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

-   după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc

-   la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mişcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei.

-   Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Să reținem sloganurile de pe unele 2 medalii dedicate Unirii de la 1859; “Dumnezeu apără România” și „Prin unire vom ajunge la fericire”

Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? 

Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

                                      Vorbe mari nu vreau să-ndrug;

                                      Scoatem țara din vâlcea

                                      Trăgând cu toții la jug

                                      ...Unii HĂIS și alții CEA!

  

Cuza – Domnul Unirii

Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul  inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opziție. Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru.

Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit la moşia părinţilor, din localitatea Barboși, situată aproape de orașul Galați. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.

Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.” La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care este exilat. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie  pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii. 

Palatul domnesc de la Ruginoasa - județul Iași 

Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori a constituit un mare motiv de bucurie atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. 

În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot preotul Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. 

Reședința domnească din Iași - azi Muzeul Unirii 

Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) 

Hotelul din Heidelberg - Germania 

Locul în care Cuza și-a petrecut ultimile zile din viață 

Placa comemorativă Al.I.Cuza 

de pe peretele hotelului din Heidelberg - Germania

"În această clădire a locuit în ultimile zile ale vieții sale 

marele om politic și patriot Alexandru Ioan Cuza, 

primul domnitor al Principatelor Unite Române. 

Stins din viață, aici la Heidelberg, la 15 mai 1873"

Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.
Sursa: Liviu Gogu - Buzău

DOI COLABORATORI 

ȘI SFETNICI APROPIAȚI 

AI LUI CUZA

Dimitrie Bolintineanu s-a născut în anul 1825 (1819?), în Bolintinul din Vale, judeţul Ilfov și  a decedat în anul 1872 în București. A fost un scriitor și jurnalist roman care făcut parte din Societatea Frăția alături de Nicolae Bălcescu fiind un important revoluționar al Țării Românești la 1848. Pe când Domnitorul Alexandru Ioan I Cuza avea două Guverne  Bolintineanu a deținut în timp multiple funcții de ministru culminând cu cea de ministru al Afacerilor Străine. În primăvara anului 1863 l-a însoţit pe Cuza Vodă în călătoria sa la Constantinopol, vizită istorică care a fost narată în toată splendoarea ei de către ministrul-scriitor. O dată Cuza Vodă abdicat, Dimitrie Bolintineanu s-a retras total din viaţa politică, manifestându-se, în continuare, numai în publicistică. Bolintineanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi loiali sfetnici ai lui Cuza Vodă.  

Cuza văzut de Bolintineanu; "Domnitorul Cuza este Ludovic al XIV-lea al românilor. El este destructorul castelor şi privilegiilor de orice fel…La începutul Domniei primea pe toţi câţi veneau să se plângă. Mai târziu nu mai primea decât puţini; cu cine voia era amabil; pe cine nu-l suferea îl trata cu asprime…În interiorul casei sale uita că este Domnitor. La masa sa mânca în toate zilele cu invitaţi şi ofiţeri de serviciu. După masă conversa cu toţi, şezând toţi jos şi uitând că este Domnitor. Era inamic al oricărei etichete de Curte. Pe linguşitori îi dispreţuia când ghicea într-înşii un interes. Avea un particular simţământ pentru aceia care erau oameni oneşti, dar nu-i simpatiza….Nu-i plăcea să meargă la biserici cu paradă, fugea de toate aceste lucruri. Nu-i plăceau profesorii. Nu-i plăceau călugării. De cei dintâi zicea că sunt pedanţi, cei din urmă ipocriţi. Îi plăceau militarii, «căci aveau inimă şi oase de aruncat pentru patrie», zicea el. Domnitorul Cuza era de stat mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg. Privirea inteligintă. Scutit de pleşuvie. Talia dreaptă, dar când păşea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se târa. Fuma neîncetat, bea cafea multă. N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de artă, nici pentru mâncări luxoase, ci numai pentru port-ţigări de ambru."  

Mai jos am postat o poezie scrisă de către Dimitrie Bolintineanu;

HORA LUI CUZA VODĂ 

Cât om fi toţi în unire

Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Locul ţări, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate...
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare

Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.

Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire...
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora şi mai mare 
Cuza sfarămă hotare! 

Vasile Alecsandri (născut 1821 sau 1818-1819 la Bacău și decedat 1890 la Mircești) a fost un poet şi dramaturg, membru fondator al Academiei române, om politic și diplomat. Exponent al generaţiei paşoptiste, a fost puternic implicat în evenimentele revoluţionare de la 1848 şi în mişcarea unionistă. Lui Alecsandri i-a fost oferit tronul Moldovei însă acesta l-a refuzat pentru a înlesni calea spre Unirea Principatelor sub sceptrul unui domn mai puţin criticat de politica vremii. Ca ministru al Afacerilor Străine în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a colindat cancelariile occidentale pentru a face cunoscută cauza unionistă a românilor. Este autorul poeziei Hora Unirii care de atunci se cântă la fiecare ceremonie aniversară a Unirii Principatelor, muzica aparținând compozitorului Alexandru Flechtenmacher (1823 - 1898). Mai jos am postat o altă poezie scrisă de Alecsandri și dedicată lui Cuza;

CUZA VODĂ 

Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea august-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de șerbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!

ALEXANDRU IOAN CUZA 

ȘI UNIREA PRINCIPATELOR 

ÎN MEDALISTICĂ ȘI NUMIMSATICĂ

xxx 

DOUĂ GLUME

DIN PERIOADA COMUNISTĂ

Bulă tocmai iese din sediul miliţiei judeţene şi epuizat, se sprijină  de un pom. Un trecător se apropie de el, întrebând:

-   Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde se bate la maşină?

-   Nu ştiu, pe mine m-au bătut manual.

La coadă la carne, un glumeţ face haz de necaz:

-  Care este deosebirea dintre porc şi măcelărie? Simplu: porcul are coada mică şi carne multă, măcelăria....

Un tovarăş de la coadă i se adresează:

-  Dar care-i deosebirea dintre ceasul meu şi tine?

-  E bună! Nu ştiu...

-  Ceasul meu merge singur, tu …mergi cu mine!

___________xxx ____________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

5000 coroane 1999 - Cehia

Tomas Garrigue Masaryk a fost primul președinte al Cehoslovaciei, care a trăit în perioada anilor 1850 - 1937 și a condus în perioada anilor 1918 - 1935.

Câteva vignete de pe acțiuni poloneze

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 24.01.2014