Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. Prin Decretul nr. 1814 din 11 iunie 1946, publicat în Monitorul Oficial nr. 137 din 17 iunie 1946, s-a hotărât emiterea unei monede metalice de 1000 de lei din aluminiu. Moneda era rotundă și era opera gravorului Haralamb Ionescu. În centrul aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, era inscripționată valoarea monedei “1000 LEI”, deasupra circular era aplicată inscripția “ROMÂNIA” și dedesupt erau reprezentate două ramuri de laur împreunate la partea de jos. În câmpul reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este redat chipul regelui Mihai, profil dreapta, sub gâtul lui este trecut numele gravorului cu litere de tipar “H. IONESCU” și mai jos anul emiterii monedei “1946”. Periferic circular, pe părțile stânga, sus și dreapta este aplicată inscripția “ * MIHAI I REGELE ROMÂNIEI *”

Interesant este faptul că moneda nu s-a mai pus în circulație, situația politică din țară complicându-se. Piesa poate fi considerată ca fiind probă sau eseu.

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

2. În data de 28 decembrie 2020 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 160 de ani de la nașterea generalului Ioan Dragalina. Aversul monedei redă monumentul dedicat generalului Ioan Dragalina de la Caransebeș, locul de naștere al generalului, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2020”. Reversul monedei prezintă portretul și numele generalului Ioan Dragalina și anii între care a trăit acesta „1860 - 1916”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoarea – 100 lei, data emiterii – 28 decembrie 2020, metal compoziție – aur, titlu – 90%, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea - 6,452 grame, calitatea – proof, cantul – zimțat, tirajul – 500 exemplare și prețul unitar de achiziție inclusiv TVA – 2300 lei.

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina a fost un general român, care s-a născut la data de 16 decembrie 1860, la Caransebeș, și a decedat la data de 16 decembrie 1860, la București. A murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului, în primul război mondial. Ion Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena(1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă cu care a avut 6 copii. În anul 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). În perioada 1908-1911, locotenent colonelul Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial. Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului știintific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a. În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa a IV-a. În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei. În anul 1916, înainte ca România să intre în război, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei pe care o comanda acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Ffier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile. În data de 11 octombrie 1916 este numit comandant al Armatei I. În dimineața zilei de 12 octombrie generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte. La trecerea peste podul de lângă Mănăstirea Lainici mașina este prinsă într-un schimb de focuri, ocazie cu care generalul este rănit în brațul stâng și omoplat. Generalul este dus la București deoarece rana se complica. Pe patul de spital, regele Ferdinand al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Deși, cu brațul amputat, starea sa generală părând a se ameliora, se declanșează o septicemie care îl răpune. "Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea.” Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Dragalina. Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:

statuie din bronz - amplasată în fața Cazărmii grănicerești din Parcul „General Ioan Dragalina” din municipiul Caransebes, realizată de sculptorul Mihai Onofrei și dezvelită la 3 iunie 1943.
monument în formă de cruce - amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina, dezvelit la 12 octombrie 1927
bust de bronz - amplasat în municipiul Lugoj, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu
bust din bronz pe un soclu din marmura - amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în 1993.

Statuia generalului Ion Dragalina din municipiul Caransebeș, județul Hunedoara, are o poveste interesantă. În Parcul central al orașului, încă din anul 1867, trona statului împăratului Austriei și rege al Ungariei, Francisc Iosif I, străjuit de doi lei. În primele zile ale lunii iunie 1919,când primii jandarmi români au sosit în oraş pentru a menţine ordinea publică, aceștia l-au dat jos de pe soclu. În parcul sus-amintit, denumit încă din acei ani Grădina „General Ion Dragalina”, soclul din marmură de Ruschiţa, străjuit de cei doi lei, ca simbol al puterii emanate de construcţia politică bicefală oficializată în 5/17 februarie 1867, a rămas neocupat până în timpul celui de-al doilea război mondial, în pofida demersurilor autorităţilor locale de a amplasa acolo statuia regelui întregitor de ţară Ferdinand I. Personalitatea Generalului-erou Ion Dragalina, fiu al Caransebeşului, era de necontestat în întreg Banatul şi, tocmai de aceea, după scurgerea a 22 de ani, în 28 aprilie 1941, s-a constituit la Caransebeş un comitet pentru amplasarea statuii acestuia în Parcul central. Iniţiatorul monumentulului a fost lt.-col. Corneliu Fortunescu, de la Regimentul 96 Infanterie din oraş. În „Foaia diecezană” s-a publicat, în 24 septembrie 1941, cu titlul „O iniţiativă şi un apel”, tocmai apelul comitetului, din care extragem un semnificativ pasaj relativ la personalitatea Generalului Ion Dragalina: „Oraşul Caransebeş, acest vechi focar de strădanii naţionale, a avut mândria să dea ţării pe unul dintre cei mai mari eroi, pe viteazul General Ion Dragalina, eroul de la Cerna şi Jiu, care în luptă pentru realizarea marelui ideal al unirii tuturor românilor a înscris pagini de glorie şi a sângerat în fruntea armatelor sale. (…) Oraşul Caransebeş este mândru că a dat Ţării pe cel mai scump şi pe cel mai viteaz fiu al ei. El vrea să răsplătească eroismul şi jertfa viteazului General Ion Dragalina, imortalizând în piatră eroica sa făptură, pentru ca pilda acestui mare erou să dăinuiască de-a pururi. Voim ca toată suflarea românească să simtă mândria noastră şi să se însufleţească de pilda lui”. Şi pentru a întări necesitatea înălţării monumentului proiectat de prof. dr. Petru Rezuş, de la Academia Teologică din Caransebeş, în aceeaşi gazetă a fost publicat un articol intitulat „Generalul Ion Dragalina. 25 de ani de la moartea sa eroică”, rememorându-i viaţa şi faptele eroice din timpul Primului Război Mondial: „Banatul însă, de atunci (anul 1916) şi până în zilele acestui de-Al Doilea Război, a înconjurat figura acestui mândru fiu al său cu un adevărat cult. El este de fapt şi una dintre cele mai ilustre figuri în Pantheonul acestei regiuni de ţară, care a dat reprezentanţi de elită pe toate tărâmurile de manifestare, ca: Vincenţiu Babeş, I. Sârbu, vestiţi oameni de ştiinţă; episcopi ca Popasu, Popea şi Badescu; teologi ca Olariu şi Barbu; cărturari ca Velovan; patrioţi ca Goldiş şi A. Popovici; generali ca Doda, Cena şi Dona etc.”. Autorul articolului se simţea însufleţit de hotărârea caransebeşenilor de a-l eterniza printr-un monument pe acest mare fiu al oraşului. În condiţii financiare nu tocmai prielnice, apelul comitetului caransebeşean a fost îmbrăţişat de instituţii administrative, şcoli, reuniuni culturale, parohii ş.a. Comitetul pentru ridicarea monumentului Generalului-erou Ion Dragalina era condus de colonelul Alexandru Grecianu, în calitate de preşedinte, şi Romul G. Ancuşa, ca preşedinte executiv. Acesta a lansat listele de subscripţie pentru monument. Prin intermediul „Foii diecezane” se comunica periodic rezultatul colectelor. O primă ştire a venit din satul Iablaniţa, unde şcolarii au organizat în ziua de Crăciun o serbare, adunând şi donând suma de 720 de lei. În luna aprilie 1942, elevii Şcolii Primare de Stat din Caransebeş au colectat suma de 3.710 lei pentru acelaşi scop. Monumentul a fost încredinţat spre executare sculptorului Mihai Onofrei. În toamna anului 1942, suma necesară realizării monumentului era în cea mai mare parte adunată. Prin decizie a primarului dr. Isac Rădulescu, Primăria oraşului Caransebeş a contribuit cu suma de 50.000 de lei. Implicându-se în acest proiect naţional-cultural, cu mari încărcături politice, Episcopia Caransebeşului a antrenat parohiile în strângerea unor sume, după puterile fiecăreia. Le vom enumera în continuare: Glimboca (1.800 lei), Lugoj (1.000 lei), Rusova Veche (1.100 lei), Reşiţa Română (10.000 lei), Anina (1.600 lei), Teregova (4.850 lei), Obreja (2.200 lei), Doclin (1.400 lei), Câlnic (1.389 lei), Bucoşniţa (1.400 lei), Biniş (1.745 lei), Măru (1.580 lei), Marga (1.240 lei), Borlova (2.645 lei), Ohababistra (3.400 lei), Eşelniţa (1.200 lei), Cornereva (1.730 lei), Oraviţa Română (10.689 lei), Marginea (2.800 lei), Reşiţa Montană (6.000 lei), Zerveşti (1.990 lei), Făget (1.335 lei), Văliug (1.175 lei), Iaz (1.000 lei), Mâtnicu Mare (1.600 lei), Luncaviţa (1.155 lei); Băile Herculane (1.000 lei), Dognecea (3.040 lei), Iablaniţa (1.980 lei), Sacul (2.050 lei), Ocna de Fier (1.370 lei) şi Topleţ (950 lei). Un gest întru totul notabil a fost cel al Protopopului-maior Iosif Coriolan Buracu, care, aflat începând din toamna anului 1941 în zona petroliferă Câmpina-Moreni alături de soldaţii bănăţeni concentraţi acolo, a prezentat mai multe conferinţe dedicate unor generali bănăţeni precum Traian Doda, Moise Groza, Nicolae Cena şi Ion Dragalina, adunând suma de 53.660 de lei, pe care a trimis-o la Caransebeş pentru executarea monumentului. În luna mai 1943, monumentul generalului era turnat în bronz şi aşezat pe soclul destinat, inaugurarea având loc în 3 iunie 1943, de Ziua Eroilor. Comentând evenimentul, „Foaia diecezană” l-a considerat o adevărată sărbătoare naţională. Au luat cuvântul Episcopul Veniamin Nistor – preşedintele de onoare al comitetului, lt.-col. Corneliu Fortunescu din partea Armatei Române, Protopopul Romul G. Ancuşa, prim-pretorul Bujor Barbu şi primarul dr. Isac Rădulescu. Din partea familiei Generalului-erou au luat parte Eliza C. Dragalina, comandor Virgil Dragalina, nepoţii şi nepoatele din oraş, apoi sculptorul Mihai Onofrei – autorul statuii, pictorul D. Stoica, Catul Bogdan – inspectorul Cultelor, şi poetul Grigore Bugarin. Nu au lipsit autorităţile locale. Au fost prezente şi corurile Reuniunii Române de Cântări şi Muzică şi Căminului cultural. Veniamin Nistor a rostit o cuvântare ascultată cu mult interes, din care redăm următorul pasaj: „În perspectiva celor 27 de ani de la moartea sa eroică, fapta lui se ridică şi mai simbolică în istoria neamului (…). Rădăcina sufletului său mare îşi trăgea seva puterii sale din pământul românesc şi grăniceresc şi, de aceea, de tânăr credea cu fanatism în împlinirea visului întregirii Ţării sale şi a trăit cu crezul acestei pliniri şi pentru realizarea lui a luptat şi murit ca un erou. El era convins că numai cu credinţă şi un ideal dă un înţeles mai înalt existenţei şi vieţii noastre trecătoare. De aceea, toată viaţa a luptat pentru realizarea idealului în care credea cu toată fiinţa lui”. Simbol al eroismului grăniceresc şi bănăţean, ca parte a celui naţional, monumentul lui Ion Dragalina tronează între platanii seculari ai parcului cu acelaşi nume, amintindu-ne de fapte pe care orice român ar trebui să le cunoască, să le cinstească şi să le cultive.

3. În data de 1 februarie 2021 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint și o monedă din alamă pentru colecționare cu tema 50 de ani de la înființarea Organizației Internaționale a Francofoniei. Pe aversul monedelor este redată imaginea siglei Organizației Internaționale a Francofoniei, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” sau “50 BANI”și anul de emisiune „2020”. Pe reversul comun al monedelor este redată reprezentarea globului pământesc ca simbol al universalității limbii franceze și inscripția circulară ,,50 DE ANI DE LA INFIINTAREA ORGANIZATIEI INTERNATIONALE A FRANCOFONIEI”. Monedele au următoarele caracteristici:

Cea de argint: puritate metal – 99,9%, valoarea – 10 lei, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof, cant – zimțat, tiraj – 500 exemplare și preț unitar de achiziție exclusiv TVA – 350 lei.

Cea de alamă: forma – rotundă, diametrul – 23,75 milimetri, greutatea – 6,1 grame, grosimea la chenar – 1,9 grame, calitatea – proof, cant – zimțat inscripționat cu ,,ROMANIA” de două ori, cu steluță între cele două cuvinte, tiraj – 5000 exemplare și preț unitar de achiziție exclusiv TVA – 10 lei.

Organizația Internațională a Francofoniei (în limba franceză - Organisation internationale de la francophonie, este o organizație internațională care, pornind de la afinitatea pentru limba franceză, reunește state și guverne de pe cinci continente: 53 de state și guverne cu statutul de membru cu drepturi depline, 2 cu statutul de membru asociat și 13 cu statutul de observator. Nucleul interguvernamental al Francofoniei a fost creat la 20 martie 1970 odată cu înființarea Agenției de Cooperare Culturală și Tehnică (ACCT). Începând de la această dată, ziua de 20 martie marchează "Ziua Internațională a Francofoniei”. ACCT, ale cărei titulatură și portofoliu au evoluat pe parcurs, a devenit "Agenția Interguvernamentală a Francofoniei " (AIF) în anul 1999. Pentru o mai bună vizibilitate și coerență pe scena internațională, din ianuarie 2006, AIF s-a transformat în "Organizația Internațională a Francofoniei" (OIF), ca singur organism interguvernamental al Francofoniei.

Francofonia a decis să-și aprofundeze dimensiunea politică și să se transforme dintr-o agenție de cooperare interguvernamentală cu un fundament profund cultural, într-o organizație internațională, cu toate implicațiile și transformările necesare acestui scop. Astfel, OIF a jucat un rol determinant în mobilizarea statelor și guvernelor membre pentru ratificarea în cadrul UNESCO a Convenției pentru protecția și promovarea diversității expresiilor culturale, care a intrat în vigoare la 18 martie 2007. România a devenit membru observator al comunității statelor și guvernelor având în comun limba franceză în cadrul Sommet-ului de la Versaille – 1991. În anul 1993, la Sommet-ul din Mauritius, România a obținut statutul de membru cu drepturi depline al acestei structuri. Al XI-lea Sommet al francofoniei s-a ținut la București, în zilele de 28 și 29 septembrie 2006, având ca temă Aplicarea noilor tehnologii de comunicare în procesul educațional.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA INSIGNE ȘI JETOANE

DIN JUDEȚUL VRANCEA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată

Placheta - 164 de ani de învățământ păncean 1856 - 2000
10 ani de învățământ tehnologic 2010 - 2020
Liceul tehnologic "Alexandru Ioan Cuza"

Panciu 24 ianuarie 2020

Primăria orașului Panciu

Liceul tehnologic “Alexandru Ioan Cuza” este cea mai veche instituție de învățământ din orașul Panciu, județul Vrancea, fiind situat pe Strada Nicolae Titulescu, nr. 72. În cele ce urmează voi prezenta o istorie succintă a învățământului păncean. În data de 7 octombrie 1856 şi-a deschis cursurile Şcoala Publică Panciu – Școală Primară de băieţi. În anul 1864 conform unei legi de Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat și Şcoala Primară de fete. Aceste școli au funcționat pentru început în case particulare, primul local de școală din Panciu construindu-se în anul 1899. În data de 6 septembrie 1902 Şcoala Publică a devenit “Şcoala de Băieţi Alexandru Ioan Cuza Panciu”. În septembrie 1923 a luat fiinţă Gimnaziul de Băieţi “Zăbrăuţi” Panciu și un an mai târziu s-a înfiinţat”Şcoala Secundara de Fete” Panciu. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a distrus locarurile tuturor şcolilor din Panciu şi din comunele vecine, astăzi în componenţa oraşului. În data de 1 septembrie 1945 s-a înfiinţat Gimnaziul Unic Panciu; ce cuprindea toate şcolile primare, iar doi ani mai târziu a devenit Şcoala Medie Panciu și după reforma învăţământului din 1948, Liceul ”Ioan Slavici” Panciu. În perioada 1948 – 1979 Liceul”I. Slavici” Panciu a şcolarizat elevi de la clasa I până la clasa a XI-a ( a XII-a) şi avut profil teoretic; În perioada 1979 – 1990 Liceul “I. Slavici” a avut profil agricol, fiind separat de Şcoala Generală Panciu pentru ca în 1990 să revină la profilul teoretic; După 1990, pe lângă Şcoala Generală Panciu, a funcţionat Şcoala Complementară, cu profil mecanic pentru băieţi şi croitorie pentru fete, devenită ulterior Şcoala de Arte şi Meserii Panciu, În ianuarie 2010 Şcoala de Arte şi Meserii Panciu s-a transformat în Liceul Tehnologic “Alexandru Ioan Cuza” Panciu.

Insigna - Panciu

Panciu este un oraș din județul Vrancea, care include și satele: Crucea de Jos, Crucea de Sus, Dumbrava, Neicu și Satu Nou, fiind situat în partea central-estică a județului, pe malul stâng al râului Șușița, la 30 kilometri sud depărtare de municipiul Focșani. Cele mai vechi descoperiri arheologice din regiune au origini în paleolitic. În anul 1589 Panciu a fost menționat în documente prima dată sub numele Crucea. În secolul al XVII-lea, localitatea a devenit un centru administrativ local în special din cauza culturii viticole. Numele locului Panciu a fost menționat pentru prima dată în anul 1798. În 1950, Panciu a primit statut de oraș raional, reședință a raionului Panciu din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Galați. În anul 1968, a fost transferat la județul Vrancea, în alcătuirea actuală. La recensământul populației din anul 2011 orașul număra 7664 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 8903 locuitori), dintre care: români – 91,64%, romi – 1,31% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului vrâncean Panciu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,11% și restul – nedeclarată sau altă religie. Orașul Panciu este traversat de șoseaua națională DN2L care îl leagă spre est de Mărășești și spre nord-vest de Străoane, Soveja, Tulnici. Panciu este și capătul unei scurte căi ferate care duce la Mărășești. Iată principalele atracții turistice ale orașului:

Beciul domnesc, monument istoric de arhitectură de interes național, datând din secolul al XVIII-lea și aflat la 5 km de localitatea urbană propriu-zisă, pe Valea Cerbului.
Monumentul eroilor din primul război mondial (ridicat în 1928) de pe strada Nicolae Titulescu
Cimitirul evreiesc (secolul al XIX-lea) de la ieșirea din oraș către satul Haret
Beciul Vlădoianu (secolul al XIX-lea) din extremitatea sudică a orașului, pe drumul spre schitul Brazi
Beciul Marin Ștefan (secolul al XIX-lea) din nordul orașului pe drumul spre Movilița
Paraclisul schitului Brazi de la sud de oraș, pe malul drept al pârâului Hăulita;
Casa Nicolae Milea (începutul secolului al XX-lea) din strada Cuza Vodă
Gardul de fier de la casa Gâtză (secolele al XIX-lea–al XX-lea)
Casa Sergiu Seferovici (1936) din strada Ciprian Porumbescu.

Aici își doarme somnul de veci scriitorul român – Ion Slavici (1848-1925), scriitor și publicist. Și tot aici s-a născut politicianul Dan Nica.

Jeton - 10 Cantina Fabricii de zahăr de la Mărășești

Jetonul de mai sus a fost emis la comanda Fabricii de zahăr din orașul Mărășești, județul Vrancea, are forma rotundă și diametrul de 24,6 milimetri este opera gravorului Carniol fiul și este confecționat din cupru. Primele fabrici de zahăr din România s-au construit în anii 1875 (la Sascut - Bacău) și 1876 (la Chitila - Ilfov). Înainte România consuma zahăr de import. Pentru a încuraja construirea unor fabrici de zahăr guvernul condus de Lascăr Catargiu adoptă câteva măsuri protecționiste pentru industria autohtonă. La 29 martie / 10 aprilie s-a dat Legea pentru încurajarea industriei zahărului (scutiri de taxe și impozite pe 20 de ani) și astfel au apărut cele două fabrici. Pentru a face față concurenței străine celor două fabrici li se oferă unele avantaje (o primă de 16 bani/kg de zahăr produs în țară precum și o primă de 250000 lei pentru compensarea pagubelor). În urma acestor avantajelor, inclusiv o taxă de 35 bani/kg zahar importat), se construiesc noi fabrici (Mărășești – 1897, Roman – 1899, Ripicenu, jud.Botoșani – 1900, Herăstrău – 1901 și Brânceni, jud.Teleorman). Fabrica de zahăr de la Mărășești, județul Vrancea a fost înființată de către Societatea română pentru fabricarea zahărului, la inițiativa lui George Ulysse Negroponte, mare moșier, ce deținea peste 40000 de hectare în zonă. Construirea și dotarea fabricii a costat 2750000 lei, o sumă imensă pentru acea vreme. Aici lucrau aproximativ 500 de oameni, iar producția media anuală era de 6000 – 7000 de tone. În anul 1910 România a exportat în Turcia și Bulgaria 8000 tone de zahăr. La începutul secolului al XX-lea Iorga vizitează fabrica, scriind undeva că a găsit-o “gătită ca o vilă”. Totuși datorită concurenței acerbe în anul 1914 fabrica este închisă. În data de 6 august 1917 fabrica a fost distrusă de bombardamente și nu s-a mai refăcut. Au mai rămas doar câteva jetoane și cărți poștale ce pot fi văzute în colecțiile unor pasionați. Se crede că valorile nominale ale acestor jetoane se referă la bani și erau folsite de către angajații fabricii pentru plata alimentelor sau a unor obiecte de uz personal achiziționate de la cantina fabricii. La sfârțitul secolului al XIX-lea și începtul celui de-al XX-lea cantinele erau mai degrabă un fel de băcănii sau prăvălii de unde angajații unei firme se puteau aproviziona cu cele necesare traiului uneori la prețuri la mai mici decât la alte mgazine. Aceste jetoane erau primite de muncitori, de multe ori în avans, în contul unei părți din salariu. SURSA – NET: Doru Bălăiță

Jeton - 5 - Gebr. Rosenburg - Chiojdeni

(Frații Rosenburg)

Considerate nu de putine ori niste “surori” vitrege ale monedelor, jetoanele au fost, cu unele exceptii, lipsite de atentia unor studii aprofundate si cataloage cuprinzatoare. Din pacate, numismatii profesionisti si colectionarii amatori s-au multumit doar in a le cataloga prezentindu-le caracteristicile dimensionale, inscriptiile si nu s-au aplecat mai mult asupra studierii lor din punct de vedere al contextului in care au aparut, al emitentilor, al arealului in care au circulat. Una din cauze poate fi raritatea acestora, data de zona restrinsa de circulatie, care putea fi un magazin, o intreprindere, un oras etc, dar si de tirajul mic. Din aceste motive deriva si numarul redus al colectionarilor acestor bucati de metal, care au substituit intr-o vreme monedele. Jetoanele cu inscriptia “Chiojdeni” sunt unele dintre cele mai frumoase si interesante piese de acest fel emise la noi in primele doua decenii ale secolului recent incheiat. La inceputul secolului al XX-lea, in Romania capitalul provenit din marile state din Europa Occidentala (Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Olanda, Belgia, Franta etc) a jucat un rol esential in dezvoltarea industriei romanesti aflate la inceputuri. Capitalul strain a finantat constructia de cai si mijloace de transport, de poduri, edificii de interes public dar si valorificarea diferitelor bogatii ale solului si subsolului. Capitalul german, unul dintre cele mai prezente pe piata investitiilor din Romania, era indreptat in cea mai mare pondere catre industrie, exploatarea bogatiilor naturale, in special a petrolului si a prelucrarii unor materii prime (lemn, minereuri, etc), catre companii comerciale si de cai ferate (constructie si exploatare). In preajma izbucnirii primului razboi mondial in industria romaneasca investitiile straine reprezentau, dupa unii autori 96% din totalul capitalului investit, iar dupa altii 80,2%, deci o pondere foarte insemnata. Jetoanele Chiojdeni, au fost emise de doua intreprinderi cu capital german existente la inceputul secolului al XX-lea in comuna Chiojdeni. Aceste fise metalice erau distribuite angajatilor, iar acestia erau obligati sa le cheltuiasca pe raza localitatii la magazine de intreprinderi, cantine sau pravalii care apartineau sau aveau legaturi cu patronii intreprinderilor emitente. Nu de putine ori preturile erau aici mai mari decit in alte parti unde nu se puteau folosi aceste semne monetare. In concluzie emiterea jetoanelor s-a facut tot in avantajul patronilor care astfel isi recuperau din banii platiti angajatilor. Chiojdeni este o comuna ce, in prezent, apartine administrativ de judetul Vrancea. În această comună a funcționat „Societatea anonima romana pentru industria lemnului” (fosta Gustav Eichler) proprietar fiind Ana D. Butu, care detinea si 6796 ha de padure in zona. Primul nume al comunei Chiojdeni a fost Niculesti de Padure, pâna în anul 1856 dupa numele lui Niculescu Câtu, mare proprietar de pamânturi aici. In acea perioada centrul localitatii era în satul Cătăuți. In anul 1856, Niculescu Câtu a vândut terenurile familiei Marghiloman, Iancu si Grigore, care a schimbat numele localitatii în Chiojdeni datorita faptului ca au adus oameni pentru a munci terenurile de la Chiojd de Buzau, unde au avut domenii întinse si herghelii. Mai tarziu, familia de boieri Buttu a cumparat terenurile de la familia Marghiloman. In anul marilor rascoale taranesti, 1907, si aici au avut loc importante miscari de revolta ale taranilor, conduse de Baba Dobra. In anul 1908 a fost construita o fabrica de cherestea aprovizionata cu butuci de pe valea Motnaului prin intermediul unei cai ferate, Motnau - Chiojdeni (1000 mm), lungime 13,5km, construita in 1903, proprietar Alexandru Marghiloman. Cheresteaua era apoi transportata, tot pe cale ferata, pâna la Râmnicu Sarat. In 1917 fabrica a fost bombardata de catre germani, o parte din active ajungând ulterior la Fabrica de Mobila Gugesti. Tot in 1917, germanii înfiinteaza aici bai publice, existând o zi pe saptamâna în care se facea apelul, iar cetatenii erau obligati sa faca baie. Muncitorii care lucrau la fabrica de cherestea cit si la caile ferate nu erau platiti pentru munca prestata cu bani. Ei primeau niste fise metalice. Acestea nu puteau fi folosite decât pe teritoriul comunei. Aceste fise metalice au fost și sunt jetoane care poarta inscriptia „Chiojdeni” si care au apartinut la doi emitenti: Gebr.

Rosenberg si Grimm & Dörffel. Gebr. Rosenberg erau doi frati („gebr.” este prescurtarea de la „gebrüder”- in limba germana insemnind „frati”), Siegfrid Rosenberg din Cernauti si Arthur Rosenberg din Galati. Aceștia erau mari proprietari de exploatari forestiere, fabrici de cherestea, inclusiv fabrica de la Chiojdeni, care totusi este posibil sa fi luat fiinta in 1904, asa cum sta scris pe jetoane, si nu 1908 cum se mentioneaza in monografia comunei. Jetoanele Rosenberg erau rotunde, din alama sau cupru. Acestea s-au emis cu urmatoarele valori nominale: 5, 10, 20, 50 si 100. Pe piese nu este trecut numele monedei: pfennig (asa cum s-a crezut la un moment dat), lei sau bani.

Insigna - Să nu uităm 1916 - 1918 * 2015 - 2018

A.C.I.R. (Asociația colecținarilor de insigne din România)

Asociația colecționarilor de insigne din România (A.C.I.R.) a avut ideea să comande insigna de mai sus pentru a-și arăta respectul său și al tuturor românilor pentru sângele eroilor care a curs pe câmpurile patriei în cursul primului râzboi mondial.

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1755 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Sus am postat stemele actuală și interbelică ale orașului Focșani iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură focșănene din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Statuia Independenței

Bulevardul Carol

Banca Națională a României

Tribunalul

Piața Moldova

Piața Moldova (Piața Domnească)

Orfelinatul "Principesa Maria"

Colegiul național "Alexandru Ioan Cuza"

Primăria veche

Grota, lacul și pavilionul Grădinii Publice

Bulevardul Școalelor

Cazarma Regimentului 11 Artilerie

Teatrul

Spitalul militar

Bulevardul Gării

Catedrala Sfântul Ion

Prefectura

Biserica Profetul Samoil

Primăria

Casa Th. Jenibace

Calea Cuza Vodă

Ateneul Popular

Monumentul Unirii

Biserica Domnească - Piața Moldovei

Banca Economia

Județul Vrancea este situat la limita dintre provinciile istorice Muntenia și Moldova, având suprafața de 4863 kilometri pătrați, iar reședința în municipiul Focșani. Județul Vrancea, ca unitate administrativ - teritorială cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ - teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii – Focșani și Adjud, 3 orașe – Panciu, Odobești și Mărășești precum și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate. Sus am postat stema și harta actuală a județului Vrancea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.