Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE 37

1. Această clădire atipică, îndrăzneață chiar, este un Muzeu-galerie situat în orașul australian Garangula din statul New South Wales.

Edificiul găzduieștie o colecție extinsă de artă aborigenă și răspunde unor funcții speciale. Pe lângă povestea artei aborigene și clădirea spune o poveste aparte prin utilizarea de materiale artizanale, reciclate și provenite din surse locale. Arta este încorporată în arhitectură dar și design interior. Clădirea este astfel amplasată încât să armonizeze cu topografia naturală a peisajului. Prin dispunerea sa s-a urmărit protejarea clădirii de soarele fierbinte dinspre nord, dar o expune la lumina soarelui moale din sud. Cinci spații ale galeriei - reprezentând timpul, locul, artistul, materialul și semnificația au fost concepute ca metafore pentru peșterile în care a fost creată pentru prima dată arta aborigenă. Inspirându-se din proveniența lemnului reciclat, designul interpretativ al fațadei externe surprinde coturile sinuoase ale râului Pine la scară mare pe o serie de panouri din lemn. Lemnul a fost obținut de la podul Hornibrook, de peste râul Pine, demolat în anul 2011 - grafica aducând un omagiu acestui patrimoniu într-o manieră inovatoare și contemporană, completând intenția arhitecturală generală. Jucându-ne cu secțiuni extrudate care au creat umbră și adâncime s-a reușit realizarea unui efect interesant pentru fațada clădirii care răspunde amplasamentului, arhitecturii și materialității. Pereții gri cărbune se retrag pentru a expune arta și sunt combinați cu podele din lemn reciclat și plafoane acustice toto din lemn. Galeria este iluminată în mod natural având un perete chiar de pământ.Galeria prezintă o importantă serie de artefacte asortate cu podele din beton lustruit, perețiii din furnir și sticlă.

Edificiul este este acoperită de un ecran exterior din oțel degradat. Acest ecran se pivotează între fiecare spațiu al galeriei pentru vizualizări îndepărtate. Pereții inter-galerie se deschid, de asemenea, pentru a transforma galeria într-un singur spațiu la nevoie. Iată câteva dintre părerile specialiștilor cu referire la această clădire:

Restricția și manipularea considerată a scării, materialului și texturii au creat un interior galerie respectuos și intim.
Utilizarea luminii naturale și artificiale este exemplară.
Ecranele decorative filtrează lumina și priveliștile și înmoaie spațiile de intrare și periferie care înfrâng zonele de afișare mai controlate.
Intrările și deschiderile proporționale definesc vederi axiale lungi din adâncul interiorului, conectând vizitatorul la peisajul de dincolo și permițând o experiență intimă a lucrărilor de-a lungul secvenței de alcove și galerii de afișare stratificate.
Spațiile de comandă păstrează un sentiment de intimitate, iar căldura și tactilitatea galeriei redefinesc așteptările cu privire la ceea ce poate fi o galerie.

2. Biblioteca centrală din orașul Kansas City, statul Missouri, SUA, este o solidă instituție americană de cultură, situată într-o clădire veche și totuși nouă (veți înțelege imediat de ce).

Biblioteca a fost fondată în data de 5 decembrie 1873, astăzi conținând o colecție de istorie locală din Kansas City, inclusiv materiale originale și publicate, articole de știri, cărți poștale, fotografii, hărți și planuri ale orașului care datează din cea mai veche istorie a comunității. În anul 2004 s-a gândit și realizat o modificare a aspectului acestei biblioteci. Fațada de sud a garajului de parcare al bibliotecii, de pe strada 10, între strada Wyandotte și bulevardul Baltimore, a fost transformată. Locuitorii orașului au fost rugați să ajute la selectarea celor mai faimoase cărți care sunt cumva legate de numele Kansas City. Aceste ediții au fost încorporate în designul inovator al peretului garajului Bibliotecii Centrale a orașului, și aceasta în scopul de a atrage mai mulți vizitatori la bibliotecă. Consiliul de administrație al bibliotecii a ales un număr de 22 de titluri de carte pe care le-a inclus în grafica acestui perete, însemnând o suprafață de 25 x 9 picioare.

Dintre titlurile expuse în acest ornament decorativ exterior am remarcat:

Fahrenheit 451 – de Ray Bradbury
Aventurile lui Huckleberry Finn – de Mark Twain
Omul invizibil – de Ralph Ellison
Stăpânul inelelor – de JRR Tolkien
Romeo și Julieta – de William Shakespeare
Goodnight Moon – de Margaret Wise Brown (volum pentru copii)

Biblioteca publică din Kansas City a primit numeroase premii și dovezi de recunoștință, printre care:

Premiul gazetei Library Journal în anii 2013, 2016 și 2018 pentru rating în cadrul bibliotecilor cu buget cuprins între 10 și 30 milioane de dolari, axate pe circulație digitală, vizite la biblioteci și participări la diferite programe
Premiul Paul Howard pe 2017 pentru curaj de la American Library Association
Medalia națională pentru Serviciul Muzeelor și Bibliotecilor, în anul 2008, acordată de prima doamnă a Americii – Laura Busch

3. Oul (The Egg) este o clădire destinată artei spectacolului ce este situată în orașul Albany, statul New York, SUA.

Clădirea a fost proiectată de Harrison & Abramovitz ca parte a proiectului Empire State Plaza și a fost construită între anii 1966 și 1978. Edificiul este situat în colțul de nord-est al pieței, devenind o emblemă arhitectonică a orașului și districtului. “Nelson A. Rockefeller Empire State Plaza Performing Arts Center Corporation” este instituția care negociază organizarea de spectacole în cadrul clădirii. Una dintre companii care dă spectacole de vreo 28 de ani aici este Compania de dans modern “Ellen Sinopoli”. Iată și două teatre din componența clădirii: Teatrul Lewis A. Swyer de 450 locuiri și Teatrul Kitty Carlise Hart de 982 de locuri. Oul este ușor înclinat și are un peidestal mic pe care pare să stea.

De fapt, clădirea este fixată de o tijă metalică care coboară în sol pe adâncimea a șase etaje de bloc. La această tulpină este atașat un brâu de beton care înconjoară oul, permițându-i să-și păstreze forma și să-și transmită greutatea la piedestal. Forma organică a clădirii reflectă obiectivul original al designului arhitectural, care folosește elementele artistice fine ale sculpturii.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_____________xxx_____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

U.T. - Universitatea Timișoara

Universitatea "Politehnica" din Timisoara este o institutie de invatamant superior de stat, fondata in anul 1920 sub denumirea "Scoala Politehnica din Timisoara". Pe parcursul existentei si functionarii sale neintrerupte, Universitatea "Politehnica" a purtat urmatoarele denumiri: Scoala Politehnica din Timisoara (1920- 1948); Institutul Politehnic Timisoara (1948 - 1970); Institutul Politehnic "Traian Vuia" din Timisoara (1970 - 1991); Universitatea Tehnica din Timisoara (1991 - 1995) şi numele actual începând cu anul 1995. Universitatea "Politehnica" se preocupa de adaptarea programelor sale de invatamant si cercetare la tendintele de progres ale stiintei, tehnologiei si culturii, la nevoile societatii romanesti, precum si de compatibilizarea acestora cu programele altor universitati si organisme academice si profesionale abilitate din tara sau din strainatate. Mai sus admiri sigla şi rectoratul Universitatii Politehnica Timișoara (renumitul Palat Lloyd)

În urmă cu 100 de ani, Timișoara reușea deschiderea primei universități din această parte de țară. A fost un demers care începuse în urmă cu 14 ani, în 1906, când Consiliul Municipal întrunit în 26 noiembrie propunea un memoriu privind necesitatea înființării unei școli politehnice. În 1907 primarul Carol Telbisz înaintează memoriul Ministerului Instrucțiunii Publice din Budapesta. Propunerea avea să fie respinsă. La 29 aprilie 1912, Consiliul Municipal se adresează reputatului profesor Kornel Zelovich, de la Politehnica din Budapesta, cu rugămintea de a susține și argumenta necesitatea întemeierii unei instituții tehnice universitare la Timișoara. Acesta elaborează un memoriu foarte documentat, prin care demonstrează necesitatea înființării celei de-a doua Politehnici în Ungaria. Chiar dacă între timp începe și primul război mondial, Ministerul deleagă o comisie formată din rectorul Politehnicii din Budapesta și 9 profesori care să discute cu Primăria orașului Timișoara. În cele din urmă, în februarie 1917, iată, la 10 ani de la primul memoriu înaintat, comisia își prezintă concluziile și, totodată, acordul pentru înființarea celei de-a doua Politehnici a Ungariei, recomandând orașul Timișoara. Evenimentele tulburi din anii 1917-1919 au făcut ca înființarea propriu-zisă să se lase așteptată. După intrarea sub administrație românească a orașului, în vara lui 1919, o serie de personalități din România iau poziție cu referire la înființarea unei Politehnici la Timișoara. În septembrie 1920, Ministerul Lucrărilor Publice, sub conducerea căruia se afla învățământul tehnic, desemnează o comisie care, împreună cu factorii locali timișoreni, să studieze condițiile pentru fondarea Școlii Politehnice. În data de 11 noiembrie 1920, iată la 14 ani de la primul demers, este semnat de către Regele Ferdinand Decretul Lege privind înființarea, din 15 Noiembrie 1920, a „Şcoalei Politehnice” din Timișoara. Acestui monarh îi datorăm și memorabila frază rostită câțiva ani mai târziu şi care, între timp, a devenit deviza universităţii: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”. În 2 decembrie 1920, cunoscutul scriitor Camil Petrescu scria în cotidianul „Țara”: „Este de netăgăduit că această școală, prin înaltul ei nivel cultural, va contribui foarte mult ca să facă din Timișoara centrul intelectual pe care îl dorim cu toții”. Iată ce a însemnat Politehnica pentru dezvoltarea învățământului superior timișorean și regional. În 4 noiembrie 1938, Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj se transformă în Facultate de Agronomie, subordonată Politehnicii din Timișoara. În 1940, aceasta se mută la Timișoara unde funcționează în cadrul Politehnicii. La 30 iulie 1945 are loc promulgarea de către Regele Mihai I al României a Legii 617 pentru înfiintarea Facultății de Agronomie, în cadrul Politehnicii din Timișoara, unde a funcționat până la 1 septembrie 1948, dată la care s-a constituit ca Institut Agronomic independent. Încă din 1944, în memoriul adresat Regelui de către ministrul educației, privind înființarea unei universități în Timișoara (ce urma să cuprindă mai multe facultăți, dar în final s-a înființat doar cea de Medicină), se precizează că „Unele catedre vor putea beneficia de ospitalitatea Politehnicii din Timișoara, care este bine utilată și dornică de a contribui la consolidarea culturală a Banatului”. Reforma învățământului din 1948 avea să ducă la constituirea Institutul Pedagogic. Din lipsa unei clădiri proprii, institutul a funcționat, până la finele anului 1950, în clădirile Politehnicii, iar cei dintâi profesori ai noului institut pedagogic au fost recrutați din rândul unor eminenți dascăli ai Institutului Politehnic. Primul Rector al Universității de Vest, înființată pornind ca și construcție de la Institutul Pedagogic, a fost profesorul Ioan Curea, care a înființat Stația seismografică a Institutului Politehnic Timișoara. Au urmat înființarea institutelor de subingineri: 1970 Hunedoara, 1971 Reșița, 1972 Arad. În acest prim secol, Politehnica a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a orașului Timișoara sau a regiunii. Nu o să mai punctez ce a însemnat universitatea prin numărul de absolvenți de-a lungul anilor, prin dezvoltarea sau suportul oferit cercetării stiințifice, prin ceea ce a reprezentat ca argument câteodată decisiv pentru atragerea de investiții în zonă. Brandul Politehnicii a însemnat și sport, muzică, artă, a însemnat și implicare în viața comunității. Am construit profesioniști, lideri pentru Timișoara, Timiș dar și pentru alte municipii sau județe din România sau companii de pe întregul mapamond. În 1920 universitatea se înființa la 2 ani de la terminarea Marelui Război, primul război mondial, după ce, în ultimii 2 ani, regiunea Banat fusese proclamată republică pentru 4 luni și avusese 3 administrații diferite, cea românească fiind instituită de doar mai bine de un an. Mai mult, România nu fusese ocolită de epidemiile de tifos sau de gripă spaniolă din perioada de final a războiului. Deci o perioadă foarte grea.

Insigna - I.T.T 21 C.T.

(Întreprinderea de transport Timișoara - 21 Controlor trafic)

La data de 3 noiembrie 1867 din inițiativa primarului Timișoarei, Carol Kutel, se constituie Societatea pe acțiuni, în scopul construirii unei linii ferate pentru transportul călătorilor cu tramvaiul tras de cai, pe traseul Fabric – Cetate – Gara de Nord. Lucrările au început în aprilie 1869 sub conducerea inginerului de origine elvețiană Enric Baader, care va deveni chiar directorul societății. Această linie va fi inaugurată la data de 8 iulie 1869. Treizeci de ani mai târziu, tramvaiul cu cai este înlocuit de tramvaiul electric iar societatea ia numele Tramvaie Comunale Electrice – Timișoara. Consiliul local Timișoara cumpără Uzinele electrice Timișoara și Societatea de tramvaie pentru suma de 200000 florini. Insigna postată aici reprezintă I.T.T. (Intreprinderea de transport Timișoara), este confecționată din alamă emailată, are forma unui scut puțin stilizat având câmpul central colorat în galben și alb. În sectorul galben sunt aplicate litere I.T.T. (Intreprinderea de transport Timișoara), iar în câmpul alb - numărul 21 și literele CT, ceea ce ar putea însemna că insigna aparținea unui controlor de transport (bilete) iar 21 era numărul matricol al acestuia. Insigna avea dimensiunile de 32 x 19,5 milimetri și cântărea 5,8 grame.

Insigna - T.A.C. 1902 (Temesváry Atlétikai Club)

Clubul Atletic Timişoara

Primul club de fotbal din Timișoara - T.A.C. (Temesváry Atlétikai Club) = Club Atletic Timişoara, s-a înființat în data de 26 aprilie 1902. Clubul era condus de Dr. Adalbert Mesko – președinte, Rudolf Trinks, renumit jucător de fotbal – vicepreședinte, Ing. Victor Covaci – secretar și Iuliu Aranyossy – casier, având doar 30 de membri fondatori. La patru zile de la înfiinţare, preşedintele clubului se prezintă în audienţă la primarul oraşului Dr. Carol Telbis de la care cere un loc pentru amenajarea terenului, primind locaţie în spatele Facultăţii de Mecanică de pe B-dul Mihai Viteazul (unde se amenajează terenul care ulterior va deveni stadionul F.C. Politehnica, F.C. Ştiinţa, stadion de fotbal şi atletism care va funcţiona până în 1962 ca principal stadion timişorean). Primul meci de fotbal a fost susţinut în data 20 august 1902, de Fotbal Club Timişoara (T.A.C.), cu Reuniunea de Sport din Lugoj, T.A.C. pierzând meciul cu 2-3. Ulterior T.A.C. a obţinut rezultate bune în campionatul districtual ajungând de două ori vice-campioană districtuală, dar pentru susţinerea activităţilor era nevoie de bani, astfel că T.A.C. organiza baluri pentru strângerea de fonduri, aşa cum rezultă din invitaţia postată mai jos. Mai jos admiri o invitație a Clubului atletic timișorean la un bal mascat.

Insigna T.A.C. este o insignă mică, rotundă, cu diametrul de 15 mm din alamă presată, având în câmpul central un corb cu email negru conturnat spre stânga, cu un inel auriu în cioc; înconjurat de email alb, corbul este flancat, pe orizontala mediană în stânga de cifra 19 şi în dreapta de cifra 02, deasupra corbului avem în relief metalic T.A.C.; câmpul cu email alb este înconjurat de o bandă cu email verde. Reversul insignei are o talpă în formă de potcoavă puţin curbată sudată de corpul insignei, pe coama căreia avem incusă, prin ştanţare, de numirea firmei producătoare pe un rând: A. BELADA’S NFG WIEN VII BURGG.40.

Insigna corului bisericesc din cartierul Fabrică

În Timişoara secolului al XIX-lea cetăţenii sârbi, pe lângă corurile bisericeşti, au constituit în anul 1836 primul cor sârbesc de cântare armonică compus din elevi de liceu, care cântau la diverse ocazii şi chiar la slujbele religioase. În cartierul ,,Cetate” din Timişoara, în anul 1868, se constituie Frăţia – Societatea Sârbească de Cântări, cor civil cu statut propriu din 17 martie 1868, statut care a fost vizat de Ministerul de Interne Maghiar în 20 martie 1869, cor care a activat cu mici intermitenţe până în 1947. În cartierul ,,Fabric” (suburbia Palanca Mare) din Timişoara, - cartierul morarilor, meşteşugarilor, comercianţilor şi industriaşilor ortodocşi şi catolici - au existat biserici care au fost distruse de turci în 1717 astfel că de abia în 1746 începe construirea unei noi biserici ortodoxe sârbe din cărămidă. Biserica nou construită cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a fost sfinţită în 1755 fiind accesibilă enoriaşilor sârbi, români, greci şi altor ortodocşi din cartierul Fabric. Comunitatea bisericească a românilor nu se lasă mai prejos și îşi ridică pe malul drept al canalului Bega (lângă viitoarea hidrocentrală) o nouă biserică cu hramul Sfâtului Ilie, mult mai înaltă şi încăpătoare, care a fost sfinţită la 2 august 1826 slujind enoriaşii români până în 1913 când a fost demolată după ce Uzina Electrică Municipală a clădit cea mai grandioasă şi frumoasă biserică ortodoxă română, situată pe strada Andrei Şaguna la aproximativ 800 metri de vechiul amplasament. Comunitatea bisericească a sârbilor din Fabric având o avere de aproximativ 280000 florini, a construit o casă parohială cu o sală enormă pentru acele timpuri, dotând-o şi cu un pian, astfel că, activităţile culturale se puteau desfăşura lejer (muzică, teatru, spectacole). Sala a fost închiriată pentru exersări şi Societăţii de Cântări din Cartierul Cetate, fapt care a generat şi neînţelegeri între coriştii din Cetate, motiv pentru care preşedintele, Dr. Bránko Stefanovici, împreună cu 20 de corişti trece la Comunitatea Bisericească din Fabric în 1895 iar în 1896 înfiinţează Societatea Sârbească de Cântări a Bisericii din Fabric Timişoara. Statutul societăţii a fost aprobat de Magistratura Timişoarei, acest cor civil şi bisericesc fiind format din 40 – 44 membri: sârbi, români germani şi evrei de ambele sexe. Corul a funcţionat doar până în 1906, când a fost absorbit de corul din cetate prin fuziune . Astfel a încetat existenţa corului din Fabric, acesta depunând Statutul la Magistratura Oraşului Timişoara. Insigna corului bisericesc din Fabric este compusă din două corpuri, în care îmbină perfect cinci culori, fiind pe bună dreptate calificată drept o insignă deosebit de frumoasă. Pe verticală insigna are 100 mm, lăţimea maximă a metalului în partea superioară este de 40 mm iar cea minimă de 35 mm; medalionul metalic are diametrul de 37 mm; panglica bicoloră dublă are lăţimea de 30 mm, iar înălţimea de 25 mm. În partea superioară corpul metalic presat are culoarea aurie, fiind structurat pe două planuri, planul apropiat este un cartuş de 40 mm lăţime şi 11mm înălţime deci un dreptunghi ovalizat (cu colţurile teşite în arc), cartuşul este umplut cu email (smalţ) alb şlefuit. În interiorul cartuşului pe două rânduri cu litere în relief, şlefuite, cu înălţimea de 2mm, apare denumirea corului cu litere slave de tipar (Temisvarko Fabrisko Srpsco Cikveno Pevacko Drustovo). Planul doi are deasupra cartuşului un decor în relief meandrat suprapus de vrejuri care susţin în fleuron (cimer) simbolul cabinei sufleurului; în partea de jos a cartuşului, avem un ornament în relief cu vrejuri în jos la capete iar între vrejuri apar patru perechi de pietre de vatră, la mijloc despărţite de un vrej melcat jos. Pe spatele (reversul) plăcii de bază, avem sudat un ac de siguranţă elaborat pe orizontală iar paralel în partea de jos o bară sudată pentru prinderea panglicii (benzii). În reversul plăcii de bază avem stanţat incus un dreptunghi de 7 mm pe 4 mm cu firma producătoare pe trei rânduri: AD. BELADA; MARIAHILF St.54; A. WIEN. De bara din spate a plăcii de bază este prinsă prin coasere, banda moarată bicoloră; roşu şi albastru azuriu, dublă de 30 mm pe 25 mm. Ornamentul inferior, ştanţat, auriu, posedă o bară cilindrică care pătrunde panglica moarată, pe orizontală pentru fixare, având vrejuri îndreptate în jos şi în sus şi chiar o floare (crizantemă) în jumătatea stângă. Vrejul din mijloc, respectiv cel mai lung are în partea de jos o gaică mică pătrunsă de o za mică din bara probabil de cupru, za care susţine medalionul. Medalionul presat de culoarea argintului oxidat reprezintă o cunună închisă din două ramuri de măslin formând un cerc; ramurile la mâner sunt legate cu o panglică în formă de fluture, iar frunzele vârfului ramurilor au o gaică pătrunsă de za de cupru. În interiorul cercului de ramuri de măslin avem stilizat un instrument specific sârbesc- gusle (vioara cu o coardă), amplasat în prim plan în diagonală, sinistra inferior – dextra superior ; în planul doi, respectiv sub instrument, avem încrucişat arcuşul amplasat în diagonală dextra inferior - sinistra superior. Insignele în anumite cazuri, au făcut parte din documentele înaintate pentru vizarea statutului societăţii respective. Aşadar putem presupune că insigna datează din 1895, an în care s-a constituit corul şi de altfel datează şi ştampila. Activitatea corului fiind de doar 11 ani, în mod cert numărul exemplarelor confecţionate a fost redus.

Insigna schlaraffia - Temesia

Schlaraffia a fost o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propăvăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:

Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)
Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)
Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)
Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)
Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)
Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din frumosul oraș de pe Bega.

Hotelul Coroana

Palatul Loffer

Podul Decebal

Banca de economii

Biserica sârbă -Piața Traian

Banca austro ungară

Castelul Huniade (Muzeul Banatului)

Piața Sfântul Gheorghe - Prima bancă de economii

Baia Ungaria (Neptun)

Palatul Poștei

Palatul Baroc

Sinagoga

Banca de economii - Cartierul Iozefin

Biserica romnao catolică

Palatul central al Expozitiei din anul 1892

Fabrica Turul

Bănăția

Cinematograful Capitol

Banca Timișiana

Palatul Dicasterial

Piața Sfântul Gheorghe

Piața Kossuth Lajos

Biserica romano catolică - Cartierul Fabrică

Abatorul

Palatul Gizela

Bulevardul 16 Decembrie

Canalul Bega - Fabrica de țigări

Catedrala mitropolitană

Canalul Bega -Moara Prohasca

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara.Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolaul Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri demult trecute.