Epaminonda's Blog.....: FILATELIE – PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI: LUCIAN BLAGA, HENRI COANDĂ ȘI ION CANTACUZINO

1. Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”.

Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj.

Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935. În anul 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru. În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze.

Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962).

Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină / întuneric, iubire / moarte, individ/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului 1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu). Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

2. Henri Marie Coandă a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele.

S-a născut pe 7 iunie 1886 la Bucureşti, în familia ofiţerului Constantin Coandă (1857-1932). Mama sa era fiica unui medic francez. Tatăl lui Henri era pe atunci căpitan la Marele Stat Major al Armatei. Constantin Coandă a avansat până la gradul de general. A avut şi o carieră politică deosebită, în anul 1918 ajungînd, chiar dacă numai pentru o lună, prim-ministru (preşedinte al Consiliului de miniştri) - a preluat postul de la Alexandru Marghiloman şi l-a predat lui Ion I.C. Brătianu. Ca o curiozitate, prima lege referitoare la circulaţia automobilelor din România, votată şi promulgată de regele Ferdinand în anul 1921, poartă şi semnătura generalului Coandă, în calitate de preşedinte al Senatului României (regulamentul de aplicare a acestei legi prevedea că în localităţi viteza maximă a automobilului este de 12 km pe oră!).

Henri a învăţat la Liceul Sfîntul Sava din Bucureşti şi la Liceul Militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie, cu grad de sergent major. În urma studiilor militare făcute la Bucureşti a ajuns ofiţer de artilerie. A urmat apoi studii tehnice în Germania, Belgia şi Franţa. În anul 1908 a prezentat la Spa, în Belgia, planorul Coandă-Joachim. Între 1911 şi 1914 a lucrat ca director tehnic (designer şef) al uzinelor Bristol Aeroplane Company din Marea Britanie (pe atunci British and Colonial Aeroplane Co.), unde s-au făcut avioanele numite Bristol-Coandă. La concursul de avioane militare ce a avut loc în 1911 în Franţa, la Reims, Coandă a prezentat un avion cu două motoare ce acţionau o singură elice. Acest concurs a fost câştigat de Charles Terres Weymann (1889-1976), pilot de curse aviatice şi om de afaceri, despre care în numărul din 20 octombrie 1910 al revistei Flight se afirmă ar fi cumpărat aeroplanul Coandă 1910 (în revistă sînt publicate două imagini ale aeroplanului). Apoi a trecut ca inginer la Delaunay-Belleville din Saint-Denis, în Franţa. Această firmă era renumită pentru maşinile sale de lux, pentru locomotive şi cazane pentru nave. În timpul războiului a produs şi avioane, la comanda guvernului francez.

Aici Coandă a proiectat trei tipuri de avioane, printre care şi un biplan monoloc utilizat ca observator de artilerie. Henri a fost căsătorit cu Marguerite Coandă, născută Lecca. În 1940, la căderea Franţei, Coandă a rămas în Paris, unde locuia. În anii 1942-1943 ar fi proiectat pentru germani o sanie cu propulsie neconvenţională, ce urma să fie folosită ca ambulanţă pe frontul de est. Între anii 1961 şi 1965 Coandă a fost consultant la Huyck Research Center în Stamford, Connecticut, firmă care derula proiecte de cercetare pentru marina militară a Statelor Unite ale Americii.

Inginer şi inventator, Henri Coandă este foarte cunoscut şi datorită efectului care astăzi îi poartă numele. A fost şi membru al Academiei Române. În anul 1970 s-a mutat la Bucureşti, revenind în ţară. Ca o recunoaştere oficială a meritelor sale, a fost numit consilier cu rang de ministru în Consiliului de Stat al RSR.Henri Coandă a fost un geniu obţinând realizări deosebite în numeroase domenii ştiinţifice constând în câteva sute de brevete de invenţie în diferite ţări.

Aparatul de zbor al lui Henri Coandă, denumit Coandă - 1910, a fost prezentat în octombrie 1910 la al doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris. Era echipat cu motoreactorul inventat de Coandă, care l-a numit „turbopropulsor”. Probabil că inventatorul a ales această denumire din motive de reclamă, deoarece motorul nu avea nici o turbină în componenţă. În prospectul de prezentare a avionului din 1910 Coandă se prezenta ca „inginer-aeronaut, mecanician, frigorist, electrician, licenţiat în ştiinţe mecanice, fizice, metalurgice şi constructive al facultăţilor din Paris şi din Liège”. În 1911 Coandă a obţinut un brevet de invenţie elveţian şi unul britanic pentru acest „propulsor”, de fapt doar pentru partea de compresor centrifug.

În construcţia avionului său Coandă a introdus cîteva noutăţi importante: sistemul de propulsie, aripa inferioară mai scurtă decît cea superioară şi amplasată decalat spre coadă, pentru ca turbioanele formate să nu se influenţeze reciproc şi să nu scadă portanţa, folosirea placajului şlefuit şi lăcuit în locul pînzei, fixarea aripilor de fuzelaj prin montanţi de oţel. Rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare. Profilul transversal al aripilor fusese ales în urma studiilor aerodinamice. Motoreactorul avea în compunere un motor cu piston cu patru cilindri (de 50 de cai putere şi de 1000 rotaţii pe minut, răcit cu apă, model Clerget) ce antrena, prin intermediul unui multiplicator de turaţie, compresorul centrifug (ce lucra la 4000 de rotaţii pe minut). Combustibilul se amesteca cu aerul comprimat furnizat de compresor şi ardea în camerele de ardere plasate în părţile laterale ale motorului. Pentru producerea forţei de reacţie gazele de ardere cu temperatură ridicată ieşite din camerele de ardere se destindeau şi se accelerau în două ajutaje. În botul avionului se afla un fel de obturator care permitea reglarea debitului de aer ce intra în motor, şi astfel regla forţa de tracţiune. Tracţiunea la punct fix a motorului era de 220 kilograme-forţă, mult peste valoarea ce ar fi putut fi obţinută dacă motorul Clerget ar fi antrenat direct o elice. Pentru pilotarea avionului erau prevăzute două volane, care acţionau patru cârme, şi două manete, care modificau poziţia obturatorului şi turaţia motorului cu piston. Pe 16 decembrie 1910, la Issy-les-Moulineaux, Coandă şi-a încercat avionul. Dorea doar să încerce dacă acesta poate rula pe sol. Speriat de flăcările care ieşeau din ajutajele reactive şi de faptul că se ridicase în aer, Henri Coandă scapă avionul de sub control - el era inginer, nu pilot. Avionul s-a prăbuşit, luând foc. Dar primul zbor cu un avion cu reacţie avusese loc! Erau vremuri de pionierat în aviaţie, când, după cum spunea Coandă, oamenii se aşezau în genunchi să vadă dacă nu cumva roţile avionului se desprindeau de pământ. Există şi persoane care, plecând de la lipsa de mărturii scrise contemporane, afirmă că Henri Coandă nu şi-ar fi testat niciodată avionul şi deci nici nu s-ar fi ridicat de la sol cu acesta. A decedat în Bucureşti la data de 25 noiembrie 1972.

3. Ion Cantacuzino, cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, a fost un academician, medic, microbilog, profesor universitar român, fondatorul școlii românești de imunololgie şi patologie experimentală, care s-a născut la data de 25 noiembrie 1863 în București și a decedat la data de 14 ianuarie 1934 tot în București.

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu anul 1986 a publicat lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită Metoda Cantacuzino, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în anul 1926 vaccinul BCG, având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei.

Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică. Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române, din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa: Lyon – 1922, Bruxelles – 1924, Monpellier – 1930, Atena – 1932 și Bordeaux – 1934.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, extrem de important pentru România, a urmat Tratatului de Pace de la Versailles, din 28 iunie 1919, consfințind hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Tratatul de la Trianon a fost negociat și semnat din partea României de Profesorul Ion Cantacuzino, ministru fără portofoliu la Ministerul de Externe din Guvernul Alexandru Vaida Voevod și Nicolae Titulescu, fost ministru de externe. Recunoașterea statului unitar român (realizat la 1 Decembrie 1918) de către marile puteri a fost o misiune extrem de dificilă care a trebuit să fie susținută nu numai de către Casa Regală și politicieni, dar și de personalități de seamă ale românilor din mediul academic și științific. Una dintre aceste personalități care a fost purtătoare a mesajului poporului român către reprezentanții marilor puteri și a celorlalte țări implicate în tratatele de pace a fost profesorul Ion Cantacuzino, bine cunoscut în Franța, ca partener al Institutului Pasteur din Paris, om de știință și de cultură apreciat în Europa și în relații amicale cu mai mulți politicieni.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DUEL EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ, UN JETON,

O INSIGNĂ ȘI DOUĂ MEDALII

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jeton - 1/4 hektoliter

Julius Beill Brauerei - Sereth

(Fabrica de bere Julius Beill - Siret - 0,25 hectolitri)

Produsul medalistic de mai sus este un jeton de 0,25 hectolitri bere al Fabricii de bere Julius Beil din orașul Siret, județul Suceava. În Orașul Siret a existat una dintre cele mai vechi fabrici de bere din Bucovina. Fabrica a fost fondată în anul 1795 de Menard Beil. Din 1908 până în anul 1919 fabrica se numește “Lagerbierbrauerei Julius Beil”, având ca proprietar pe Oskar Beill. În anul 1908 fabrica a produs 9700 hectolitri de bere iar până în 1912 s-a ajuns la 11400 hectolitri. Din 1919 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial fabrica se va numi “Prima fabrică bucovineană de bere”. Se presupune că jetonul de mai sus a fost emis în anul 1908 și a fost utilizat până în anul 1914 când începe primul război mondial și viața economico-socială a orașului a fost puternic afectată. În anul 1922 fabrica folosea o mașină stabilă de 12 CP, cu un cazan de 30 metri pătrați suprafață de încălzire. Alte dotări ale fabricii au fost: instalație completă de preparare a malțului, cazan de fiert dublu de 60 hectolitri, pivnită pentru fermenta, pivniță pentru depozitat 2500 hectolitri, filtre diferite, aparat de umplut butoaiele, aparat de umplut sticle, aparat de uns vasele, etc. Anual fabrica consuma în procesul de fabricație 45 vagoane de orz, 3000 kg de hamei și 125 vagoane cu lemne de foc. Personalul fabricii era de 6 funcționari și 30 de lucrători. În privința utilizării acestor jetoane există trei ipoteze:

Ca mijloc de contabilizare a cantității de bere livrată la butoaie de diferite capacități (în acest caz ¼ hectolitri) către vânzătorii de bere.
Toți cei care cumpărau bere la butoaie trebuiau să plătească o garanție pentru butoaiele livrate, garanție care era în funcție de capacitatea butoaielor.
La achitarea garanției se primea câte un jeton corespunzător pentru fiecare butoi livrat. Butoaiele trebuiau returnate ulterior goale și în bune condițiuni. În schimbul lor și a jetoanelor corespunzătoare se primea garanția oprită la livrarea butoaielor pline. Faptul că pe jetoane sunt trecute cantități relativ mici (1 hl = 25 litri) se poate deduce că acestea puteau fi utilizate la evidențierea cantității de bere pe care un angajat al fabricii urma să o primească după o anumită perioadă ca rație pentru consum propriu.

După anul 1945 fabrica a purtat numele Fabrica de Bere “Siret” , funcționând doar până în anul 1950, când a fost dezafectată. Piesa prezentată aici are forma unei monede, este din alamă și are diametrul de 27 milimetri. Pe avers în interiorul unui cerc perlat exterior sunt aplicate două inscripții în limba germană: “JULIUS BEILL * BRAUEREI” (fabrica de bere) și „SERETH “ (Siret). Pe revers, tot într-un cerc perlat exterior, și tot în limba germană este inscripționat circular cuvântul: “HEKTOLITER” (hectolitru), iar ]n câmp este marcată valoarea: “1/4”, adică un butoiaș de 25 litri de bere. (SURSA – NET: Dorel Bălăiță)

Insigna - Colegiul național militar "Dimitrie Cantemir" Breaza

Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În 1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza, pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari, de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar 2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară, peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri, ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ superior şi postliceal.

Mihai Eminescu 1850 - 1889

150 de ani de la debutul în Revista "Familia"

Universitatea "Apollonia" - Iași

Universitatea "V.Goldiș" - Arad

Primăria Dumbrăveni - Suceava

Liga culturală română - 2016

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Revista Familia este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale. Înfiinţată în 1865, la Budapesta, revista purta pe frontispiciu subtitlul „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, programul ei nefiind pur literar, ci şi social, adresându-se fiecărei familii româneşti în parte, dar şi familiei mai mari a naţiunii. Numărul de probă a apărut la 1/13 mai, iar numărul 1 la 5/17 iunie. În 1880, redacţia revistei Familia se mută la Oradea, locul în care va continua să apară – cu unele întreruperi – până în zilele noastre. În februarie 1866, Iosif Vulcan a primit de la Cernăuți o scrisoare însoțită de mai multe poezii, semnate de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei a ales dintre ele poezia „De-aș avea”, pe care a publicat-o însoţiţă de o notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut.” Vulcan este şi „nașul literar” al celui mai important poet român, schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Familia va publica multe alte poeme ale lui Eminescu (O călărire în zori, La Heliade, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Junii corupţi), dedicându-i poetului, la moartea acestuia, un întreg număr – cel din 7 iulie 1889.

(Ștefan cel Mare - Mănăstirea) Putna 2004

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Mănăstirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastireaa fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in anul 1481. Dupa 3 ani insa, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In anul 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa doua decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

Placheta - Universitatea Ștefan cel Mare Suceava 1963

45 de ani de învățământ superior sucevean 1963 - 2008

Universitatea „Ștefan cel Mare” este singura instituție de învățământ superior din municipiul Suceava, fiind situată pe Strada Universității, nr. 13, în cartierul Areni. Universitatea din Suceava s-a înființat în 1990, în baza Hotărârii Guvernului României nr. 225 din 7 martie 1990. Instituția își are originea în fostul Institut Pedagogic de 3 ani înființat în anul 1963. În anul 1976 acesta s-a transformat în Institutul de Învățământ Superior, cu dublu profil: universitar și tehnic. Între anii 1984 – 1990 a funcționat ca Institut de subingineri, subordonat Institutului Politehnic “Gheorghe Asachi” din Iași. Această universitate continuă tradițiile culturale și de învățământ superior din Moldova, reprezentate de școlile domnești din nordul Moldovei, de Academia de la Putna, de Institutul Teologic, de Universitatea din Cernăuți și de Facultatea de Silvicultură de la Câmpulung Moldovenesc.

În cadrul universității funcționează în prezent 10 facultăți (Istorie și Geografie, Litere și Științe ale Comunicării, Științe ale Educației, Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, Științe Economice și Administrație Publică, Drept și Științe Administrative, Inginerie Mecanică, Mecatronică și Management, Silvicultură, Inginerie Alimentară și Educație Fizică și Sport) care înregistrează peste 9.400 de studenți, dintre care peste 4.000 în regim fără taxă.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 orașul Suceava este menționat drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș, din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Sfântul Nicolae

Biserica Mirăuților

Prefecrtura

Biserica Sfântul Dimitrie

Biserica Sfântul Ioan

Calea Unirii

Primăria

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Casa de cultură

Biserica Sfântul Ilie

Cetatea de scaun

Tribunalul

Casa polonă

Muzeul de Științele Naturii

Gara Ițcani

Casa Națională

Strada Principală

Strada Franz Josef

Biserica romano catolica

Observatorul astronomic

Casa de tir

Capela Sfântul Ioan

Hanul domnesc

Casa apelor

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură ale județului Suceava, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.