Epaminonda's Blog.....: ALGEMESI

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALGEMESI, provincia

VALENCIA, comunitatea autonomă VALENCIA, câteva vechi

trimiteri poștale, un cupon de raționalizare a bunurilor de larg

consum din vremea războiului civil și o medalie locală.

Conventul San Vincent

Capela Trobal

Capela Cristo Agonia

Capela Sfinților

Monumentul Muixeranga

Biblioteca

Monumentul Cabanilles

Biserica San Jaime

Turnul Bisericii San Jaime

Piața taurilor

Strada Libertății

Strada Colon

Arhitectură locală

Un cupon local de raționalizare

a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil - valabil pentru o masă

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O POEZIE UMORISTICĂ

PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

DE LUAT AMINTE!

______xxx______

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Smârdarul 2020 - Rhododendron Kotsehyi

Flora și fauna României - 2020

Piesa medalistică de mai sus s-a realizat în anul 2020 la Monetăria națională a statului român și ea este dedicată plantei Smârdarul. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt următoarele: seria – fauna și flora României, metal (compoziție) – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, greutatea – 16,5 grame, calitatea – proof, tirajul – 100 exemplare și prețul unitar de achiziționare cu TVA inclus – 184 lei.

Smârdarul, denumiri alternative - Bujorul de munte sau Cocozar, denumire științifică - Rhododendron kotschyi, este una dintre cele mai rare plante din regiunile montane, pe cale de dispariție și protejată de lege. Culegrea, ruperea sau deteriorarea tufelor se pedepsește cu amendă piperată. Înflorirea bujorilor de munte este un fenomen unic, floarea cu miros de vişine oferind un spectacol uimitor la începutul verii. Bujorul de munte creşte în tufe pitice şi nu suportă transplantarea, de aceea creşterea plantei în grădină este imposibilă. Smârdarul înfloreşte la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie, când mirosul său, asemănător vişinelor, inundă perimetrul Parcului Naţional Bucegi. Originar din zonă Balcanilor, în România întălnim Smârdarul în zonă Carpaților, la altitudini înalte, în tufe dese cu înălțimea de 20 -25 cm. Tufele de pe crestele Carpaților au vârste de 30-40 de ani, timp în care abia ating înălțimea maximă. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Planta este foarte delicată și are nevoie de o sumă de condiții pentru a se dezvolta: lumină, umiditate, sol bogat și o altitudine foarte precisă. Bujorul de munte are ramuri lungi, puțin ramificate și frunzele alternante îngrămădite spre vârful lujerului, tari și persistente, lungi de unu-doi centimetri și late. Planta a fost culeasă abuziv, florile fiind căutate pentru ceaiuri și dulceața, dar și pentru unele proprietăți medicinale. Bujorul de munte nu tolerează transplantări sau mutări, lucru care face imposibilă plantarea lui în grădini. Deci nu trebuie cules, sau smuls cu rădăcină pentru ca moare în doar cîteva ore și nu se poate adapta la altitudini mai mici. Florile plantei conțin aminoacizi esențiali organismului, și în general, se administreaza sub formă de infuzie, dar există risc crescut de a produce intoxicații grave, dacă este cât de puțin supradozat. Bujorul de munte apare pe pantele înalte stâncoase ale Bucegilor și este una din florile spontane din Parcului Național Bucegi, în Făgăraș pe versantul nordic și în Retezat. Petalele bujorului de munte seamănă cu cele de trandafir, iar vârful sezonului ţine de regulă cam două săptămâni, în intervalul 1 iunie – 1 iulie, și variază de la un masiv muntos la altul. Prima dată înflorește în Bucegi, la finele luni iunie în Retezat. Smârdarul a fost pus in evidență și clasificat pentru prima oara de botanistul austriac Theodor Kotschy (1813-1866), și de asemenea de maghiarul Lájos von Simonkai (1851-1910).

Carol I - Domn al României - Virtutea militară

Medalia “Virtutea Militară” este cea mai importantă medalie acordată în perioada Primului Război Mondial. În anul 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a bătut două medalii, "Virtutea Militară" și "Devotament și Curagiu". După cum o arată și numele, prima era destinată militarilor; cea de-a doua, creată după însemnatele inundații din primăvara acelui an, urma să răsplătească faptele celor care, cu riscul propriei vieți, au salvat oameni și bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Deoarece aceste două medalii nu au fost instituite legal nici nu au putut fi conferite oficial. Venit dintr-o țară cu puternice tradiții în domeniul decorațiilor, Carol I al României, deși constrâns prin firmanul de numire să nu instituie nici un fel de distincții, prin tratative diplomatice, a reușit ca Marele vizir să accepte ca domnitorul să poată institui decorații minore și, ca urmare, în anul 1872, se instituie Medalia "Virtutea Militară" (decr. nr. 987) și Semnul Onorific pentru XVIII și XXV de ani petrecuți în armată (decr.1057). Medalia "Virtutea Militară" este o reluare a distincției create de Cuza; ea avea două clase ("de aur" și "de argint"), clasa a II-a acordându-se și sergenților reangajați, pentru 12 ani de serviciu. Prin Legea nr. 459 din 9 iulie 2002 s-a reînființat Ordinul și Medalia Virtutea Militară. Aceste distincții diferă de la pace la război dar și între diverse categorii de personal, existând deci mai multe variante.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.” Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Federația română de călărie

Concursul republican de călărie "Cupa litoralului"

Termenul generic HIPÍSM (călărie) este denumirea generică dată întregii activități legate de folosirea calului în întrecerea sportivă, indiferent de profilul ei. Cuprinde probe sportive de dresaj, concursuri hipice (ex. trecerea peste obstacole), triatlon (călărie de manej, probe de câmp, obstacole), curse de cai, curse pe terenuri accidentate, alegări de viteză etc. Prima cursă de sărituri peste obstacole a avut loc în Irlanda, în anul 1859. De atunci și până în prezent, acest sport a devenit preferatul oamenilor bogaţi din întreaga lume. Pe mapamond sunt peste un milion de practicanți, cei mai mulţi dintre ei în SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda şi Italia. Este o competiţie a elitelor. Un armăsar campion poate să valoreze şi un milion de euro, cât un automobil Ferrari.

Federatia Ecvestra Romana (prescurtat FER) a luat fiinta in 12.12.1930, fiind al-XXI-lea membru al Federatiei Ecvestre Internationale (FEI), la care a aderat in acelasi an. Hipismul românesc odată mergea în galop, azi abia mai face câţiva paşi. România nu mai are niciun călăreț în top 500, iar caii sunt evaluați, nu după trap sau sărituri, ci după cât de bine trag la căruță. În timp ce un antrenor de origine română, Monica Teodorescu, conduce lotul olimpic al Germaniei, Federaţia Ecvestră Română a găsit repede scuza: nu mai sunt bani.Timp de zeci de ani, hipiștii români au adus faimă țării la probele de sărituri peste obstacole din străinătate. Astăzi se luptă să iasă din anonimat și fac eforturi să revină în elita mondială. Puţină lume ştie că acest sport plin de eleganță are o tradiție îndelungată în România. Începând cu anii '20, călăreţii români au câștigat trei cupe pe națiuni și au cucerit medalii de bronz si de argint la olimpiadele de la Berlin, Moscova şi Roma. În 1936, la olimpiada de la Berlin, românul Herny Rang a pierdut aurul olimpic din cauza unui arbitraj „nedrept”, care l-a declarat câștigător pe concurentul neamț. Românul nu a depus constatație și din acest motiv Adolf Hitler i-a dăruit o motocicletă. Am avut o generație de aur din care au făcut parte Felix Țopescu, Vladimir Constantinescu, Henry Rang, Zahei, Tudoran și antrenorul lor, Chirculescu.

După pata albă lăsata in istoria calariei noastre, ca urmare a razboiului, 1947 reprezinta anul renasterii acestei discipline, care reputase pana in acel moment numeroase succese de prestigiu international. La 17 ianuarie 1947, ziarul „Sportul popular” publica articolul cu titlu „Pe linia traditionala a calaretilor-Sportul equestru renaste intr-un spirit nou”, semnat de regretatul gazetar Victor Banciulescu, unul dintre cei care va sprijinii cu consecventa eforturile calaretilor de a reveni la linia de plutire. In acest articol, autorul scrie printre altele:„Si un lucru trebuie sa fie sigur: nu numai militarii se vor urca in sa, dar, de acum inainte, calaria va cunoaste in masele largi o voga neatinsa pana acum. Dupa cate aflam, se lucreaza la reorganizarea Federatiei Equestre si activitatea in acest sens a d-lui Lt. col.Felix Topescu nu este printre ultimele.Se incearca reinvierea cluburilor hipice si, poate,crearea altora rurale. Cu singurul scop de a face practica equestra posibila pentru toata lumea. Pe asemenea baze solide renasterea acestui sport nu poate intarzia”. La numai o luna de la aparitia articolului prin care se anuntau intentiile privind reorganizarea federatiei, cititorii ziarului au putut vedea urmatorul anunt: „Astazi dupa amiaza se tine la Inspectoratul Cavaleriei prima sedinta a Comitetului Federal al Federatiei Equestre Romane. Ordinea de zi cuprinde chestiuni de prima importanta pentru sportul nostru calare”. Era in 13 februarie 1947, ziua in care se reinfiinteaza Federatia Equestra Romana. La 2 iulie 1957 apare „Hotararea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman si a Consiliului de Ministrii al Republicii Populare Romane care aduce o noua organizare a miscarii de cultura fizica si sport din Republica Populara Romane care aduce o noua organizare a miscarii de cultura fizica si sport sin Republica Populare Romana. Printre masurile adoptate cu acest prilej, conform articolului 5, Comisiile Centrale pe ramuri de sport revin la structura de federatii sportive. Din acest moment noua denumire al fost Federatia Romana de Calarie, titulatura sub care se va afilia si la forul international. Actuala structura este continuatoarea de drept, fiind singura pe ramura de sport constituita in conditiile legii. In 20 noiembrie 2001, FER s-a reorganizat din unitate sportiva subordonata Ministerului Tineretului si Sportului in persoana juridica de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop lucrativ.

Academia Română - 1866

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Ea a fost fondată la data de 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Român, devenită la 1 august 1867 - Societatea Academică Română, iar în 1879 - Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istorie naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari și corespondenți și 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România. Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Academia are 3 filiale, la Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001 două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelență. Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni: președintele Academiei Române, cei patru vicepreședinți și secretarul general.

Redau mai jos câteva dintre curiozitățile referitoare la unii membri ai Academiei:

Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882, a fost exclus în 1903, după ce a părăsit țara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici.
Unul dintre membrii controversați a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”.
Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos” din cauza opoziției lui Nicolae Iorga și Ovid Densușianu. A fost ales membru post-mortem în 1991.
Elena Ceaușescu a fost aleasă ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceaușescu - membru titular și președinte de onoare în 1985. Cei doi au fost excluși post-mortem la ședința din 26 decembrie 1989.
Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 și exclus la 2 februarie 1990. Același lucru s-a întâmplat și cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnări penale.

Insigna sportivă - Campionatul european 1972

România - haltere

Haltere este un sport în care oamenii ridică greutăți mari care sunt formate din discuri de diferite greutăți puse pe capetele unei bări. Bara olimpică standard goală (fără discuri montate) are greutatea de 20 de kg. Este un sport olimpic, dar poate fi practicat și de amatori. Există două stiluri: “smuls” și “aruncat”. În trecut a mai existat un stil, “împinsul”, care însă a fost scos dintre stiluri.

Federatia Romana de Haltere a fost fondata la 23 noiembrie 1930, la Oradea. Ea este persoană juridică de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop lucrativ. F.R.H. isi desfasoara activitatea sub autoritatea Agentiei Nationale pentru Sport. Este afiliata la Federatia Internationala de Haltere din anul 1950 si la Federatia Europeana de Haltere din anul 1970. Sus am postat logo-ul Federaţiei române de haltere.

_________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII