Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Gura Teghii este comună din județul Buzău, care include și satele: Furtunești, Nemertea, Păltiniș, Secuiu, Vadu Oii și Varlaam, fiind situată în extremitatea nord-vestică a județului, la limita cu județele Covasna și Vrancei, în Munții Penteleu și Vrancei, ocupând în mare măsură bazinul răului Bâsca Rozilei. Principalul punct de reper al hotarului comunei se află pe valea Bâscăi Mari, în punctul numit pichetul Cocianu, fost punct de pază pe timp de vară a frontierei între România și Austro-Ungaria. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 3439 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3884 locuitori), dintre care: români – 97,87% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Gura Teghii astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,29% și restul – nedeclarată sau altă religie. Infrastructura de transport în comuna Gura Teghii este bazată pe drumul județean 203K, ce leagă satele Nemertea, Furtunești și Păltiniș cu DN10 în satul Lunca Priporului. Cea mai apropiată stație de cale ferată este gara Nehoiașu, de pe calea ferată Buzău – Nehoiașu. Cu ajutorul curselor de autobuz se poate ajunge până la Buzău, București și Brașov. Cea mai veche atestare documentară a unei localități din comună aparține satului Păltiniș, menționat într-un document din 11 decembrie 1534, emis de cancelaria domnitorului Vlad al VII-lea Vintilă, alături de pârâul Tega. Se menționează în acel document un transport de mărfuri din satele văii Buzăului spre Brașov. În secolul al XIX-lea, comuna era organizată ca punct de graniță, tineri din sate, împreună cu grăniceri recruți păzind granița cu Moldova (în 1855) la Furul Mare, Furul Mic, Mușa și Mușica, și cea cu Austro-Ungaria (în 1870) la Vadu Oii, Poiana din Cale, Balabanu, Valea Bălescului, Cocianu și Băltița. Tot la Cocianu a fost deschis și un punct de trecere a frontierei cu Austro-Ungaria, deschis traficului muncitorilor de la întreprinderea Göetz de la Nehoiu, muncitori cărora primăria le elibera permise de trecere cu acordul consulatului austro-ungar de la Ploiești. În timpul primului razboi mondial, zona a fost ocupată între 1916 și 1918 de armatele germane, care au găsit la Gura Teghii un loc propice pentru construirea unui sanatoriu cu 20 de camere, cu iluminat electric și apă caldă curentă pentru tratarea răniților; localnicii beneficiau și ei gratuit săptămânal, de băile sanatoriului. Acesta a intrat, însă, în paragină după terminarea războiului și retragerea militarilor germani. După război, în anul 1921, un număr de 321 de familii din zonă au primit pământuri în zona de câmpie, la Padina (județul Buzău) și la Zăvoaia și Bordei Verde (județul Brăila). Singurul monument istoric din comuna Gura Teghii este inclus în lista monumentelor de interes județean. Este vorba despre conacul D.D. Maican din satul Varlaam, datând de la sfârșitul secolului al XX-lea, el fiind clasificat ca monument de arhitectură.

În faţa primăriei din localitatea Gura Teghii a existat o troiţă de piatră ridicată în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, ce a fost distrusă de apele revărsate în anul 1975. Localnicii au ridicat un nou monument, o cruce de marmură, pe un soclu în plan pătrat, din ciment mozaicat, pe care s-au montat plăci din metal nichelat ce au înscrise numele eroilor comunei şi inscripţia ,“În memoria eroilor căzuţi pe câmpul de luptă din comuna Gura Teghii în războaiele 1877-1878, 1916-1918, 1941-1945”. Înscrisurile au fost executate la Uzina Mecanică din Tohani - Zărneşti. Monumentul a fost dezvelit şi sfinţit în data de 9 mai 2000. Dintre eroii comunei se cuvine să amintim pe învăţătorii Dumitru Furtunescu şi Gheorghe Oproescu, morţi la Mărăşeşti. Sublocotenentul Gheorghe Oproescu, în preziua morţii sale, spunea: “De-ar fi să mor, îmi pare rău de tot că nu sunt la un loc cu oamenii din satul meu”. A doua zi, în data de 29 iulie 1917, pe stil vechi, viaţa i-a fost curmată. Printre eroii căzuţi în cel de-al doilea război mondial se regăsește și fruntaşul Ilie Volintiru, căzut la Obcina Voroneţului, la asaltul cotei 908, în ziua de 28 august 1944. În cimitirul satului se găseşte o cruce de lemn în stare avansată de degradare, cu inscripţia “Martirii neamului”, iar în biserică sunt pomelnice cu numele eroilor.

În apropierea şcolii din localitatea Păltiniș, în dreapta şoselei Nehoiu-Varlaam, s-a ridicat în anul 1931 un monument în formă de obelisc terminat cu un capiteliu pe care este aşezat un vultur. Monumentul, din piatră, este opera lui Ion Cotrei, şi a fost ridicat în memoria “Făuritorilor României Mari” şi “ În amintirea eroilor din satele Furtuneşti şi Păltiniş morţi în războiul pentru întregirea neamului”, în bătăliile de la Tabla Buţii, Mărăşeşti şi Oituz, înscrise pe monument, ca şi numele eroilor, patru din războiul de independenţă şi 85 din războiul de reîntregire.

În memoria eroilor jertfiţi în cel de-al doilea război mondial s-a ridicat în cimitirul satului Păltiniș, în faţa bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae”, o troiţă din lemn sculptat, aşezată pe un soclu din ciment, în trei trepte, placat cu gresie. Pe o placă de marmură montată pe latura stângă a soclului sunt înscrişi “Morţii din luptele 1941-1945”, iar pe latura dreaptă, o altă placă menţionează numele “Veteranilor războiului mondial 20 iunie 1941-9 mai 1945”.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DIN ÎNȚELEPCIUNEA

POPOARELOR LUMII

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_______xxx_______

O MEDALIE,

DOUĂ PLACHETE ȘI

DOUĂ INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - George Enescu

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze. Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat. În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani. Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie). La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct. Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverenţa şi participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905). În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti. În anii primului război mondial, în paralel cu activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în România pentru răniţii din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc. Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iaşi (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti (1920 – 1946). Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi regina-scriitoare. Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa). Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu. Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937). În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăseşte definitiv România şi locuieşte la Paris, unde se stinge din viaţă în 1955.

Placheta - Ziua națională a contabilului român

21 sept. 2006 Știință, independență, moralitate C.E.C.C.A.R.

(Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România)

C.E.C.C.A.R. - Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România a luat fiinţă în anul 1992 şi a fost recunoscută ca asociaţie profesională autonomă de utilitate publică prin Ordonanţă de Guvern în anul 1994. CECCAR este singura organizaţie îndrituită să gestioneze profesia contabilă din Romînia. Dar, CECCAR nu este o asociaţie nouă, înfiinţată după revoluţie. Această instituție are în urmă o istorie îndelungată, înfiinţarea propriu-zisă datând din anul 1921. În anul 1916 capătă personalitate juridical „Corpul Absolventilor Şcolilor Superioare de Comert” din România. La 18 iunie 1921, Camera Deputaţilor a adoptat „Legea pentru organizarea Corpului de Contabili Autorizaţi și Experţi Contabili din România”, iar la 1 iulie 1921, legea a fost votatã şi de Senatul României. La 13 iulie 1921, regele Ferdinand a aprobat legea, prin Decretul-regal nr. 3036, iar textul - contrasemnat de Grigore Trancu-Iaşi, în calitate de ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale, precum şi de Mihai Antonescu, în calitate de ministru al Justitiei - a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 80 din 15 iulie 1921. Dupã promulgarea legii, a fost elaborat „Regulamentul pentru aplicarea legii de organizare a Corpului”, publicat în Monitorul Oficial nr. 613 din 22 octombrie 1921. În ziua de 6 noiembrie 1921 a avut loc solemnitatea constituirii primului Consiliu Superior al Corpului, al cărui președinte de onoare era Grigore Trancu-Iași, iar președinte Niculae Butculescu. În anul 1924 începe constructia sediului Corpului, iar pe 6 decembrie 1925 are loc inaugurarea casei Corpului, în strada Teilor nr. 12, lângã spitalul Colţea. În 1926, Corpul Contabililor participã pentru prima datã la „Congresul Internaţional de Contabilitate” de la Bruxelles, precum si la „Congresul International al Experţilor Contabili” ţinut la Amsterdam. Tot în 1926, Corpului Contabililor din România s-a afiliat la „Asociaţia internaţionalã de contabilitate”, cu sediul la Bruxelles, în al cãrui comitet provizoriu de conducere a fost ales decanul Corpului - Nicolae Butculescu. În urma Hotãrârii Consiliului de Miniştri (condus de dr. Petru Groza) nr. 201 din 8 martie 1951, Marea Adunare Naţionalã (sub presedintia lui C.I. Parhon) emite Decretul nr. 40 din 10 martie 1951 prin care se desfiinţeazã Corpul Contabililor Autorizaţi şi Experţilor Contabili. În ianuarie 1990, ia fiinţã „Asociaţia Generalã a Experţilor Tehnici şi Contabili din România”. În perioada urmãtoare s-a constituit un comitet de initiativã care a început demersurile pentru reînfiinţarea Corpului profesioniştilor contabili din România. La 10 iulie 1992 s-a acordat personalitate juridică Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Conform DEX, prin contabil se înțelege o persoană calificată care ține contabilitatea unei instituții sau unei întreprinderi, iar prin contabilitate se înțelege un ansamblu operațiilor de înregistrare, pe baza unor norme și reguli speciale, a mișcării fondurilor și materialelor într-o instituție. Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", în care scop "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori" (Legea contabilității nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2, al (1).

Insigna - U.A.S.C.R.

(Uniunea asociațiilor studenților comuniști din România)

În regimul comunist existau doar două organizații ale tineretului. Prima, și cea mai mare, a fost Uniunea Tineretului Muncitor (U.T.M.), denumită ulterior Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) care era rezerva de cadre al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), devenit ulterior Partidul Comunist Român (P.C.R.). Cea de-a doua organizație națională a tinerilor din țara noastră a fost Uniunea Asociațiilor Studențești din România (U.A.SC.R.) care reunea, după cum reiese și din titlu, toate asociațiile studențești din România. Mişcarea studenţească a fost dintotdeauna o constantă a vieţii universitare moderne, şi a reprezentat o formă de manifestare liberă pentru studenţii din România. În general, mişcarea studenţească a avut un important rol civic şi social, şi a reprezentat avangarda tuturor mişcărilor progresiste ale unei epoci. Primele universităţi au apărut la Iaşi în 1860 şi Bucureşti în 1864. Odată cu ele au apărut şi primele societăţi sau cluburi studenţeşti, copiate după modelul occidental. Aceste organizaţii studenţeşti incipiente puneau accentul pe latura educaţional-profesională, similar cu un club sau cerc ştiinţific, apărau cele mai progresiste idei ale epocii, aşa cum erau văzute de către studenţi, scoteau publicaţii şi reviste proprii si organizau evenimente culturale sau proteste, însă arareori cu revendicări de caracter social. Odată cu extinderea învățământului universitar, după realizarea Marii Uniri, s-au produs o serie de schimbări în rândurile mișcării studențești și cadrului în care se desfășura:

Politizarea unei părți a mișcării studențești și apariția unor organizații studențești ale partidelor politice
Apariția naționalismului ca valoarea principală în mișcarea studențească
Apariția de organizații studențești ale minorităților naționale

Pe de altă parte, a existat un sprijin real din partea studenţilor pentru acţiuni civice şi sociale de sprijinire a categoriilor dezavantajate de populaţie, mai ales a ţăranilor săraci. Asociaţiile studenţeşti erau deosebit de importante pentru întregul sistem comunist. Profesorii erau direct implicaţi în educarea „viitorilor patrioţi” ai statului. Toate aceste rigori se năşteau din teama de răzvrătire a tineretului, cu sprijinul cadrelor didactice. Studenţii erau principalul pericol, deoarece au reuşit să surprindă regimul prin organizarea de manifestaţii şi de mişcări anticomuniste. Prin intermediul asociaţiilor studențești Partidul Comunist Român reuşea mai uşor înrolarea tineretului. Asociațiile aveau obligaţia de a păstra o relaţie strânsă cu conducerea comunistă, precum şi cu UTM şi cu Casa de Cultură a Studenţilor. Orice activitate sau iniţiativă propusă şi desfăşurată din ordinele partidului era urmărită îndeaproape de autorităţi şi se exagera importanţa sau efectele acesteia, pentru o manipulare în masă. Prin transmiterea cât mai inexactă a realităţii se dorea încurajarea tineretului să adere la ideile comuniste, să accepte situaţia creată ca fiind una normală, să susţină şi să devină fideli regimului. Partidul Comunist urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare – adunare, directive sau hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să fie intens mediatizat, să fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi participanţi şi aderenţi. Pentru a se face cunoscute şi a fi aplicate cerinţele şi planurile partidului era nevoie de subordonarea tuturor instituţiilor de învăţământ, indiferent de nivel. Se urmărea în special atragerea cadrelor didactice, urmată, bineînţeles, de o atragere a copiilor şi tinerilor de la cele mai fragede vârste. Asociaţiile studenţeşti trebuiau să participe efectiv la îmbunătăţirea tuturor formelor de practică în producţie, la elaborarea căilor şi metodelor legării învăţământului superior de practică. Rezoluţia a subliniat că asociaţiile studenţeşti luptă pe mai departe pentru a dezvolta şi întări prietenia şi colaborarea frăţească între studenţii din RPR şi studenţii din URSS şi chiar din toate ţările de democraţie populară. Partidul Comunist urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare – adunare, directive sau hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să fie intens mediatizat, să fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi participanţi şi aderenţi. Asociaţiile studenţeşti erau chemate să ajute studenţii aflaţi încă sub influenţa unor concepţii idealiste şi prejudecăţi mistice să se elibereze de aceste rămăşiţe ale trecutului în gândire, pentru a putea forma adevăraţi intelectuali de valoare. Cu orice ocazie, autorităţile comuniste subliniau că asociaţiile studenţeşti au avut un loc de frunte în munca de educare politică, dezvoltând în rândul studenţilor sentimente de dragoste, stabilind frăţii între tineretul român şi minorităţile naţionale. După interzicerea mișcării studențești de către regimul comunist s-a manifestat o mișcare de disidență studențească, care a debutat în anul 1940 când zeci de studenţi au fost arestaţi, bătuţi, exmatriculaţi pentru convingerile lor politice. Au existat greve studenţeşti în 1946, şi chiar şi 1948, însă după această dată orice mişcare disidentă a fost crunt înăbuşită. Prăbuşirea comunismului a permis reînvierea mişcărilor studenţeşti vizibile. Revoluţia anticomunistă din 1989 a fost cea mai puternică mişcare anticomunistă din Europa Centrală şi de Est, iar un rol decisiv în succesul ei l-au avut studenţii, care au fost de multe ori în fruntea manifestaţiilor de protest. În aceste condiţii, în 30 martie 1999, la Timişoara, cu ocazia Săptămânii Internaţionale Studenţeşti s-a stabilit convocarea unei Adunări Generale de constituire la care au fost invitate sa participle toate organizaţiile interesate să clădească o Alianţă Naţională Studenţească. Cele 24 de organizaţii prezente au purtat dezbateri ample asupra statutului, organizării şi structurii acestei federaţii. Structura rezultată în această primă fază era una mult axată pe rezolvarea rapidă a problemelor sociale, fiind organizată mai degrabă ca o reţea de informare şi mobilizare urgentă. În martie 2000, s-a obținut personalitatea juridică, printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție. Sus am postat o diplomă conferită cu ocazia jubileului de 25 de ani a Uniunii Asociațiilor Studențești din România.

Moartea contesei Zrinyi Ilona,

soția Prințului Francisc Rakoczy I

Produsul medalistic de mai sus este o medalie ce s-a realizat în anul 1703 cu ocazia morții soției lui Francisc Rakoczy I – Zrinyi Ilona. Medalia este confecționată din metal comun, are forma rotundă și diametrul de 49,3 milimetri. Este posibil ca medalia să se fi emis mai târziu, având în vedere inscripșionarea în limba maghiară. Pe avers este redat bustul din față al contesei privind ușor spre stânga, înconjurat la periferie de înscrisul: “GROF ZRJNYI JLLONA”. Pe revers este aplicată o inscripție orizonatală pe șapte rânduri: “F(elso).VADASZI / HARCZ Iso RAKOCZY / FERENCZ ES KESMARKI / GROF TOKOLY JMREHITVESE / SZUL.1643 dik ESZT / MHT 1703ban / FEBR 18kan” (Mama lui Francisc Rakoczy I, prinț de Felso Vadasz și soția lui Emeric Thokoly, conte de Kesmark, născută în 1643, moartă laa 18 februarie 1703).

Contesa Zrinyi Ilona s-a născut în anul 1666 și a decedat în anul 1703. A fost soția lui Ferencz I Rakoczy (prinț al Transilvaniei) cu care a avut trei copii: Gyorgy (născut 1667), Julianna (născută 1672) și Ferenc fiul (născut 1676). Pe 8 iulie 1676 îi moare soțul, pentru ca 6 ani mai târziu să se mărite cu Imre Thokoly (principe al Transilvaniei Imre Thokoly.).

Insigna - Radio România - București

La sfârșitul anului 1927, s-au pus bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat. Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică are loc la 17 ianuarie 1928. Sus am postat logo-ul Radio România.

Societatea va fi înregistrată oficial la tribunal în martie 1928. Prima emisiune a postului Radio Romania a avut loc joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație. A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive. În anul 1956 apare Televiziunea Română care fuzionează cu Radio România, formând împreună instituția numită Radioteleviziunea Română. Sus am postat o poză cu sediul Radio - România.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII