Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI – JUDEȚUL TIMIȘ - LOCALITĂȚILE: BACOVA, BALINȚ, BANLOC, BEREGASĂU MARE, BETHAUSEN ȘI BILED

1. Bacova, în limba germană - Bakowa sau Packowa, în limba maghiară –Bakovár, este un sat ce aparține orașului Buziaș din județul Timiș. Satul Bacova se găsește la 5 kilometri de orașul Buziaș și numără aproximativ 1500 de locuitori.

Prin Bacova trece calea ferată Timișoara – Buziaș - Lugoj, deservită de gara CFR Bacova. Satul este așezat în orizontal și vertical cu străzi paralele și drepte. Pe teritoriul actual al localității a existat încă din secolele IV - V o așezare relativ mare. Satul a fost locuit de români, dar aceștia s-au retras cu timpul în satele învecinate și în pădurea Chevereșului. Satul a fost practic întemeiat în anul 1783, când a început colonizarea cu șvabi proveniți din diferite zone ale Germaniei. Pe locul unde s-au așezat exista o pădure care a fost defrișată pentru a face loc caselor coloniștilor. Ei făceau casele din cărămizi de pământ cu paie. Din locul de unde s-a luat pământul se află balta de la Bacova. Satului i-a fost dat numele de Bachovar, în cinstea comisarului districtual Ioan Bacho. La scurt timp după venirea primilor coloniști, în anul 1785, Bacova a fost devastată de turci. Prima datare scrisă se regăsește în anul anul 1787 sub numele de Bachova, iar în anul 1847 în Bachovar. După 1820 a venit un nou val de coloniști germani din Boemia, țărani și meșteșugari cehi și slovaci. Elementul german a rămas cel dominant, ceilalți coloniști fiind asimilați. În primul război mondial au murit 79 de oameni pentru care s-a ridicat un monument în parcul de lângă biserică. După anul 1945 circa 20% din populație (438, între 17-50 de ani 203 bărbați și 235 de femei) a fost deportată în Rusia, actuala Ucraină, in lagarul Tsistjakowa, în zona carboniferă a Donului pentru lucrări miniere (cărbuni), mina Krasnodar, dintre care 57 nu s-au mai întors. Pentru ei sa ridicat un monument in cimitirul satului cu ocazia aniversarii a 200 de ani de existenta a satului in 1986. Comunitatea germană s-a diminuat constant, suferind un ultim șoc după Revoluția română din 1989, când marea majoritate a etnicilor germani (circa 1308) au emigrat în Germania. În anul 1988 a avut loc un cutremur cu epicentrul lângă Buziaș, care a afectat mai multe case din zonă, inclusiv din Bacova. O caracteristică aparte a localității o constituie tradiția viticolă. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, coloniștii germani au găsit aici un teren propice viticulturii (dealul Silagiului) și au aplicat cunoștințele aduse din regiunile de baștină unde cultivarea viței de vie constituia o activitate importantă și cu tradiție (germani veniți din regiunea viticolă Mosel-Saar-Ruwer). În Bacova există o biserică construită în stil gotic, al cărei turn are o înălțime de 56 metri și a fost inaugurată în anul 1867. După al doilea război mondial, aproape pe fiecare stradă a existat câte o popicărie improvizată. Dupa ce s-a făcut o popicărie modernă, celelalte au dispărut. Din lipsa banilor nu s-a ajuns niciodată în prima ligă. Satul a fost reprezentat în prima ligă cu câțiva jucători la cluburile din Timișoara. În sat a mai fost și o echipă de fotbal denumită "Recolta Bacova".

***
Buziaș, în limba maghiară - Buziásfürdő, în limba germană – Busiasch, este un oraș din județul Timiș care include și localitățile: Silagiu și Bacova.

Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată de către Carol I al Ungariei într-un document din anul 1321, pentru ca în anul 1956 să fie declarat oraș. A fost capitala plășii Buziaș, din județul interbelic Timiș-Torontal. Orașul este situat în vestul României, la 30 kilometri de municipiul Timișoara și 23 de km de municipiul Lugoj, de ambele fiind legat prin drumul județean DJ 592 și calea ferată – Timișoara – Buziaș - Lugoj. Datorită condițiilor naturale favorabile, cu bogate izvoare de ape minerale dar și un climat blând, Buziașul a fost recunoscut ca potențial centru balnear. În anul 1816 a început amenajarea primelor izvoare iar bazele stațiunii balneare sau pus în anul 1819 pentru ca în anul 1839 a fost declarată stațiune balneară. Apele minerale de la Buziaș sunt folosite pentru tratarea multor boli dar sunt și îmbuteliate și comercializate ca ape minerale de larg consum. Din păcate, fabrica în care se îmbutelia apa extrasă din izvoarele Buziașului a fost închisă în iarna anului 2014 și speranțele de a fi redeschisă sunt minime. La recensământul din anul 2011 orașul număra 7023 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7772 locuitori), dintre care: români – 83,21%, maghiari – 2,94%, romi – 2,97%, germani – 2,15% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului timișean Buziaș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 77,24%, romano catolici – 6,59%, penticostali – 4,59% și restul – nedeclarată sau altă religie. Parcul orașului se întinde pe 20 hectare și are multe specii rare de copaci, cel mai important fiind platanul. Arhitectura stațiunii este în stil turcesc, bizantin, unic în România. Singurele promenade similare din Europa se găsesc în Karlovy Vary și Baden- Baden. În prezent se efectuează la Buziaș proceduri zilnice, printre care se numără consultațiile medicale realizate de specialiști, mofete, băi calde cu ape minerale, băi de plante, împachetări cu parafină, hidroterapie sau diverse proceduri cu aparate ultramoderne de fizioterapie, gimnastică medicală și masaje. Se tratează aici afecțiuni cardiovasculare, boli ale sistemului nervos, nevroze, boli de nutriție și metabolism, boli renale, digestive sau afecțiuni ale aparatului respirator. Pentru cei sosiți aici la tratament ori pentru odihnă, principalele locații de cazare sunt hotelurile Timiș, Parc, Phoenix, Silvania și pensiunea Popas Paradis.
2. Balinț (în germană Balintz, în maghiară Bálinc) este o comună din județul Timiș, formată din satele Balinț (reședința), Bodo, Fădimac și Târgoviște.

Localitatea Balinț este situată pe drumul judetean DJ609B, la 15,7 kilometri de municipiul Lugoj și 64,3 kilometri de municipiul reședință de județ, undeva în estul județului.

Teritoriul comunei este străbătut de la est la vest de râul Bega şi afluentul său Glaviţa care curge în partea de sud a comunei. În partea de nord curg două pâraie, Nierighişul în estul comunei, Fădimacul în vestul comunei, ambele îşi au izvoarele în Dealurile Lipovei şi se varsă în Bega.

Prima atestare documentară a localității este din anul 1488. În anul 1604 aici s-au dat lupte grele între trupele imperialilor și cele ale lui Ștefan Bocskay și Gabriel Bethlen.

În anul 1739 localitatea a fost incendiată de trupele generalului Lentulus. În anul 1890 localitatea era reședință de plasă cu 926 locuitori. La recensământul din anul 2002 populația comunei era de 1754 locuitori, din care 1174 români, 480 maghiari, 73 romi, 8 germani, 1 sârb și 18 alte etnii.

Structura confesională a comunei se prezenta astfel; ortodocși – 66,8%, reformați – 19,7%, greco – catolici – 3,6%, romano-catolici – 2,9%, penticostali – 1,7% și restul – alte religii. Principalele atracții turistice ale locului sunt biserica din lemn construită în anul 1834 și Barajul de pe Bega (denumire locală - Iazul).
3. Banloc este o comună din județul Timiș ce include și satele Ofsenița, Partol și Soca, numărând 2631 locuitori (în anul 2011), dintre care 70,23% - români, 9,8% - romi, 9,23% - ucrainieni, 3,3% - sârbi, 2,66% - maghiari și restul – necunoscută sau altă etnie.

Din punct de vedere confesional structura populației se prezintă astfel: 84,87% - ortodocși, 4,9% - romano catolici, 2,81% - penticostali, 1,55% - ortodocși sârbi și restul – necunoscută sau altă religie.

Numele de Banloc se naște prin contopirea a două cuvinte: numele zeului „Pan” (stăpân) și „loc”, „Locul stăpânului” și mai târziu, când „pan” ajunge „ban”, Panlocul devine Banloc.

Prima atestare documentară a localității parvine din data de 13 mai 1400, într-un document dat de copistul din Cenad, pe numele de „Byallak”. În perioada 1552 – 1716 localitatea a fost reședința de vară a pașei de la Timișoara.

În anul 1716 Banatul este cucerit de către austrieci, localitatea aparținea districtului Ciacova și avea 85 de case. Istoria Banlocului este strâns legată de istoria domeniului și de performanțele sale economice. Domeniul conților Karátsonyi cuprindea întinse păduri bogate în vânat, terenuri agricole - dintre care cele mai spectaculoase erau orezăriile de la Topolea (Topolyapuszta) - lacuri de pescuit, plantații de tutun, ferme de animale (la Pescuș), herghelii de cai din rasa lipițan, o fabrică de spirt și o moară situate lângă gara din Banloc, etc. După 1919, domeniul pierde o parte din terenuri din cauza frontierei apărute între Regatul României și cel al Iugoslaviei.

Chiar și după reforma agricolă din anul 1921, domeniul Banloc, împreună cu castelul și parcul, rămâne unul dintre cele mai întinse din țară. Casa Regală a României devine interesată de soarta acestuia și, în anul 1935, îl răscumpără de la familia Karátsonyi cu suma de 22000000 lei. Astfel, Banlocul devine domeniu regal și reședință permanentă a Principesei Elisabeta - fostă regină a Greciei – sora Regelui Carol al II-lea al României. Principalele atracții turistice ale comunei sunt; Mănăstirea "Sf. Iosif cel Nou" de la Partoș și Castelul de la Banloc.
4. Beregsău Mare, în limba germană – Grossberegsau sau Grossberksoff, în limba maghiară – Beregszo, este un sat de 1747 locuitori, din comuna Săcălaz, județul Timiș.

Localitatea Beregsău Mare este atestată documentar pentru prima dată la anul 1332, sub forma maghiarizată Beregszo. Următoarea consemnare medievală este una de ordin heraldic: Diploma cu blazon acordată de Iancu de Hunedoara la 1448 lui Petru de Beregsău.

În anul 1561 Coroana regală ungară a atribuit satul și hotarul acestuia lui Kanjorfoldi Karacsanyi. În 1717 localiatea apare cu denumirea de Berex - Shock, ceea ce ar însemna „Curtea Beregh”, urmând o depopulare a localității. După unele indicii din hărțile atlasului oficial, satul a fost repopulat, foarte probabil între anii 1761 și 1785. Satul este situat la 18 km vest de municipiul Timișoara, pe drumul național DN59A spre Jimbolia fiind și haltă de cale ferată pe aceiași relație.
***
Săcălaz, în limba germană - Sackelhausen, în limba maghiară –Szakálháza, este o comună din județul Timiș care include și satele: Beregsău Mare și Beregsău Mic.

La recensământul din anul 2011 comuna timișeană Săcălaz număra 7204 locuitori, încreștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 6273 locuitori), dintre care: români – 83,91%, sârbi – 1,98% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei, astăzi se prezintă în felul următor: ortodocși – 78,87%, romano catolici – 2,41%, penticostali – 7,38%, ortodocși – 1,77% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cel mai importnat obiectiv turistic al comunei Săcălaz este Biserica Ortodoxă din Beregsău Mare, construită în anul 1793.
5. Bethausen, până în anul 1924 - Bethlenhaus, în limba germană – Bethausen sau Bethlenhaas, în limba maghiară -Bethlenháza, în grai bănățean, popular denumit de către locuitorii zonei – Betleaz, este o comună din județul Timiș care include și satele: Cladova, Cliciova, Cutina, Leucușești și Nevrincea.

Localitatea este situată în zona de est a județului Timiș, pe malul drept al râului Bega, la 26 km depărtare de municipiul Lugoj.

Localitatea Bethausen a fost întemeiată în anul 1883, atunci când coloniștii germani din Zichandorf s-au așezat pe acest teritoriu.

La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 3057 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3033 locuitori), dintre care: români – 90,97%, maghiari – 1,24%, ucrainieni – 4,84% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Componența confesională a comunei timișene Bethausen, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 78,01%, romano catolici – 2,48%, penticostali – 13,47%, adventiști de ziua a șaptea – 1,99% și restul – nedeclarată sau altă religie.

6. Biled, în limba germabnă - Billed, în limba maghiară – Billéd, este o comună din județul Timiș, formată numai din satul de reședință cu același nume.

Localitatea este situată la 27 kilometri de Timișoara fiind traversată, pe axa est - vest, de drumul național DN6 care leagă Timișoara de Sannicolau Mare și vama Cenad. Paralel cu drumul național, Biledul este traversat și de calea ferată Timișoara - Cenad, având stație CFR proprie.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 3294 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3515 locuitor), dintre care: români – 83,125, maghiari – 3,7%, romi – 4,09%, germani – 2,58% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Biled astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 77,65%, romano catolici – 10,26%, penticostali - 3,43% și restul – nedeclarată sau altă etnie.

Localitatea a fost atestată documentar din anul 1462 însă este și mai veche. În 1847 a fost descoperit un tezaur cu aproximativ 2000 de monede din bronz, argint și aur, emise de la Traian până la Constantin cel Mare. Acesta se află în prezent la Cabinetul Numismatic de la Viena. Tot pe teritoriul localității s-au mai găsit vestigiile mai multor așezări daco-romane care datează din secolele III - IV. În 1562 Biledul devine proprietate regală. Colonizarea germanilor are loc într-o primă etapă în 1765 și în a doua etapă între anii 1768 – 1775. În anul 1786 se construiește biserica.

Stăpânirea habsburgică a stabilit pentru Biledul un statut urban. În perioada 1956 - 1996 au avut loc importante emigrări spre vest. Comuna Biled este una dintre cele mai mari din județul Timiș, cu rol polarizator, de servire și influențare a satelor din jur, cu funcții agro-industriale și o clară evoluție urbană. Atracțiile turistice ale comunei Biled sunt: Ștrandul termal și Movila de la Kalvarienberg (Der Grabatzer Kalvarienberg) - un mormânt colectiv din timpul epidemiei de ciumă din anul 1834.

xxx

UN DUEL EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Grigore Tocilescu - Centenarul morții savantului

1850 - 1909 - Th & R.G.Zamfirescu

Grigore Tocilescu s-a născut în localitatea Fefelei, judeţul Prahova, la 26 octombrie 1850. A urmat cursurile Liceului ''Sf. Sava'' din Bucureşti, apoi, între 1868-1974, cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. A făcut o specializare în limbi slave la Praga, unde şi-a susţinut şi doctoratul, apoi o specializare în epigrafie şi arheologie la Viena (1875-1877). Trimis pentru cercetări în Bulgaria, Rusia şi Franţa, a prezentat la revenirea în ţară documente privind istoria românilor, publicând totodată şi lucrarea ''Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor''. În 1891 s-a aflat în Italia, unde a efectuat cercetări arheologice. Începând din 1881 Grigore Tocilescu a fost profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti, precum şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. A fost, de asemenea, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1881-1885) şi inspector general al Învăţământului (1885-1890). A fondat şi a condus, între 1882-1909, "Revista pentru istorie, arheologie şi filologie". A cercetat şi publicat numeroase documente (spre exemplu, "534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603"), a publicat studii ample, referitoare inclusiv la personalităţi ale istoriei naţionale precum Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu, precum şi diverse articole pe teme sociale şi culturale. Domeniul care l-a preocupat în mod deosebit a fost acela al antichităţilor greco-romane. A publicat astfel, pentru început, lucrarea "Dacia înainte de romani din punct de vedere geografic, istoric şi arheologic". A întreprins o amplă campanie de identificare şi de strângere de obiecte, inscripţii, monede. Numai în Dobrogea, spre exemplu, a identificat 60 de cetăţi greceşti şi romane şi a adunat 600 de inscripţii, potrivit sursei menţionate mai sus. A iniţiat, totodată, cercetări la Axiopolis, Tomis, Troesmis, Callatis, pe limesul transalutan etc., iar rezultatele acestora le-a publicat în volumul ''Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie'', lucrare însoţită de o hartă a Daciei. Grigore Tocilescu a întreprins şi primele cercetări privind marele complex arheologic de la Adamclisi, unde, timp de 12 ani, a întreprins săpături de dezvelire a monumentului, şi a publicat lucrările ''Castrul Tropaeum Traiani de la Adam Clisi'' (1892), ''Monumentul de la Adamclisi. Tropaeum Traiani'' (în colaborare, 1895), ''Despre monumentul de la Adam Clisi şi diferitele păreri ale originii lui'' (1909). A adunat un număr însemnat de inscripţii greceşti şi latine, editate în publicaţiile de specialitate şi în volumul II din ''Corpus Inscriptionum Latinarum'', şi a lăsat o amplă lucrare referitoare la ''Monumentele epigrafice şi culturale ale Muzeului Naţional de Antichităţi'' (1902-1908), precum şi un ''Catalog al Muzeului Naţional de Antichităţi'' (1906), fiind considerat drept întemeietor al epigrafiei româneşti. Ca folclorist a coordonat lucrarea ''Materialuri folcloristice'' (1901) şi şi-a prezentat concepţia despre creaţia folclorică în studiul ''Poezia poporană a românilor''. A fost, de asemenea, unul dintre redactorii lucrării "Marele dicţionar geografic al României" (5 volume, 1898-1902). Grigore Tocilescu a fost ales membru corespondent al Societăţii Academice Române la 13 septembrie 1877, apoi membru titular (din 22 martie 1890) al Academiei Române. A fost preşedinte al Secţiunii Literare (1898-1901), al Secţiunii Istorice (1901-1903) şi vicepreşedinte (1895-1898; 1907-1909) al Academiei Române. A fost, totodată, membru al societăţilor de arheologie din Paris, Orleans, Bruxelles, Roma, Atena, Odessa şi Moscova, precum şi vicepreşedinte al Societăţii ''Ateneul Român''. A fost distins cu Premiul ''Al. Odobescu'' al Societăţii Academice Române (1871) şi cu Premiul ''Năsturel-Herescu'' al Academiei Române (1882).

S.M.U.R.D. - 12345

(Serviciul mobil de urgență, reanimare și descarcerare)

Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare, abreviat

(S.M.U.R.D.) este o unitate de intervenție publică integrată de importanță strategică, fără personalitate juridică, având în structura sa echipe integrate de reanimare, specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, precum și echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat. Acest serviciu funcționează în cadrul Inspectoratelor județene pentru situații de urgență - având ca operator aerian structuri de aviație ale Ministerului Administrației și Internelor, în colaborare cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale. S.M.U.R.D. a luat ființă în Târgu Mureș, în anul 1991, sub coordonarea medicului român de naționalitate palestiniană Raed Arafat. A devenit un serviciu de importanță națională odată cu Legea 121 a Corpului Pompierilor Militari; până în acea dată a funcționat ca centru național pilot. Legea respectivă a adus un nou nume S.M.U.R.D.-ului, S.I.A.M.U.D. adică Stația de Intervenție pentru Asistența Medicală de Urgență și Descarcerare. Din anul 2007 serviciul a fost extins la nivel național. În prezent operează șase baze de salvare aeromedicale; București, Târgu Mureș, Iași, Arad, Craiova și Constanța.

Sfântul Pantelimon

Sfântul Pantelimon, pe numele real Pantoleon,a fost un martir din orașul

Nicomidia al Bitiniei, în timpul persecuției lui Dioclețian, care s-a născut în anul 275 și a decedat în anul 303. El este considerat în Biserica Apuseană drept unul dintre cei Paisprezece ajutători și în Bisericile Orientale drept unul dintre Doctorii fără arginți. Este unul dintre cei mai populari sfinți ortodocși, fiind invocat deseori de cei în suferințe ca tămăduitor. El a fost fiul unui păgân bogat, Eustorgius, și al unei mame creștine, Sf. Eubula. A primit o educație creștină aleasă de la mama sa, dar după moartea ei a uitat învățăturile creștine și a ajuns, ca și tatăl său, să se închine la idoli. Tatăl său l-a trimis la școlile vremii, unde a studiat filozofia și a ajuns ucenicul unui medic renumit pe nume Eufrosinos, de la care a deprins secretele medicinei; sub patronajul lui Eufrosinos tânărul Pantoleon a devenit medic al împăratului roman Galerius. Pantoleon l-a cunoscut pe bătrânul preot Ermolae, care i-a reamintit învățăturile de credință ale creștinismului și l-a convins că Hristos era cel mai bun medic, spunându-i că omul trebuie să aibă o mai mare încredere în credință decât în sfatul medical. Tânărul medic i-a vindecat cu generozitate pe cei în suferință, tămăduindu-le deopotrivă trupul și sufletul. Prin vindecarea în mod miraculos a unui om orb prin invocarea numelui lui Isus, Pantoleon l-a convertit la creștinism pe tatăl său, la moartea căruia a intrat în posesia unei mari averi. El și-a eliberat sclavii și, împărțindu-și bogățiile celor săraci, a dobândit o mare reputație în Nicomidia. Medicii păgâni din cetate, invidioși, l-au denunțat că era creștin și Pantoleon a fost adus la judecată în timpul persecuției anticreștine declanșate în anul 303 de împăratul Dioclețian. Împăratul dorea să-l salveze și a încercat să-l convingă să accepte apostazia. Pantoleon și-a mărturisit deschis credința, iar ca dovadă că Hristos era adevăratul Dumnezeu a vindecat un paralitic. În ciuda acestui fapt, el a fost condamnat la moarte de împărat, care a considerat acel miracol ca un act de vrăjitorie.În ciuda caznelor la care a fost supus, Pantoleon i-a cerut lui Dumnezeu să-i ierte pe prigonitorii lui, motiv pentru care a primit numele de Panteleimon („cel preamilostiv”). Moaștele Sfântului Pantelimon, venerate în Nicomidia, au fost transferate la Constantinopol. Numeroase biserici, sanctuare și mănăstiri i-au fost închinate lui, fiind numite Sf. Pantoleon în Occident și Sf. Pantelimon în Orient.

Societatea Română de Televiziune

La mulți ani! 1956 - 2001 TVR - 45 ani

Societatea Română de Televiziune, mai simplu Televiziunea Română (TVR) este instituția publică de televiziune din România, care își difuzează programele pe patru canale centrale: TVR 1 , 2 , 3 și Internațional. Pe lângă acestea, mai funcționează și cele șase studiouri regionale Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Târgu Mureș și Timișoara. Oficial, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 / 1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, din Floreasca, strada Molière Nr.2 . Întreaga aparatură folosită la început în Televiziunea Română era rusească. Fusese produsă de Institutul de Inginerie din Leningrad. O echipă rusească a venit la București în august 1956, pentru a participa la montarea echipamentelor și la instruirea personalului tehnic. Televiziunea a funcționat în Floreasca până în anul 1968, când s-a mutat în actualul sediu din Calea Dorobanților. În anul 2003 a fost inaugurat Studioul Pangratti, cu o suprafață de circa 2200 metri pătrați - platouri și 4000 metri pătrați - birouri, "turnul" redacțional cu 13 etaje, având nevoie de renovări substanțiale.

Emblemă șapcă S.P.P. (Serviciul de protecție și pază)

Emblemele coifură sunt un fel de insigne purtate de către personalul militarizat din sistemul apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești la caschetă, bonetă sau bască.

La 26 decembrie 1989, responsabilii militari de la acea vreme au hotărât constituirea unui grup de patru ofițeri M.Ap.N., care să asigure protecția fizică a membrilor marcanți ai Frontului Salvării Naționale - organism înființat la 22 decembrie 1989. Prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, Consiliul Provizoriu de Unitate Națională a înființat Unitatea Specială de Pază și Protocol (U.S.P.P.), în subordinea Ministerului Apărării Naționale (în componența Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecția și paza demnitarilor români, precum și a celor străini care vizitau România. Odată cu promulgarea Legii nr. 51 / 26 iulie 1991 privind siguranța națională a României, U.S.P.P. a căpătat denumirea de Serviciul de protecție și pază (S.P.P.), devenind un organ de stat „cu atribuții în domeniul siguranței naționale”. Activitatea s-a desfășurat pe baza prevederilor unui Regulament aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, la 15 noiembrie 1991.

Serviciul de Protecție și Pază (S.P.P.) este un serviciu secret românesc cu atribuții în ceea ce privește siguranța națională, precum și în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, dar și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora.Prin structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuții:

organizează și execută activități pentru prevenirea și anihilarea oricăror acțiuni prin care s-ar atenta la viața, integritatea fizică, libertatea de acțiune și sănătatea persoanelor a căror protecție este obligat să o asigure, precum și pentru realizarea pazei și apărării sediilor de lucru și reședințelor acestora;
organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor necesare numai pentru îndeplinirea atribuțiilor profesionale.
realizează schimburi de informații și cooperează cu servicii de informații și cu structuri departamentale cu atribuții în domeniu, în țară și în străinătate, pentru îndeplinirea misiunilor specifice.
poate efectua, cu respectarea Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice;
consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații;
fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin constatări personale;
organizează și coordonează, pe timpul misiunilor de protecție și pază, activitatea tuturor forțelor participante.
intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru prevenirea și contracararea acțiunilor de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acțiune a persoanelor cărora le asigură protecție și securitatea obiectivelor păzite, precum și pentru capturarea sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;
execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acțiuni pentru căutarea, identificarea și neutralizarea obiectelor suspecte care pot prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat și de prevenire a scurgerii de date sau de informații care nu sunt destinate publicității;

S.P.P. are, în componență, structuri de: protecție si pază, intervenție, informatii și protecție internă, de transport, economica și administrativă.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII