Epaminonda's Blog.....: MURRHARDT

Prezint mai jos alte clădiri reprezentative şi câteva interesante cărţi poştale ilustrate din localitatea germană Murrhardt, .

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAŞI

De Albert Camus
scriitor si filozof francez

A trăit între anii 1913 – 1960

Nu aştepta judecata cea de pe urmă, ea se poate face în fieacare zi!
Omul este singurul animal care refuză să fie ceea ce este.
Psihologia este acţiune, nu gândire despre sine fiindcă toată viaţa ne formăm personalitatea.

_______________xxXxx_______________

CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică

şi subiectul ei de studiu, medalia,

poţi citi în articolul

LE HAVRE - FRANŢA

Azilul Elena doamna

pentru copii găsiţi şi orfani

Fondat în anul 1862 iulie 29 de

M.S.doamna Elena soţia

domnitorului României, Alexandru Ioan I,

fiind ministru de interne dl. Nicolae Creţulescu

Această medalie este confecţionată din alamă,

are diametrul de 50 mm şi este opera gravorului Caqcue.

Elena Cuza, numele de fată Rosetti, (născută în data de 17 iunie 1825 la Iaşi şi decedată în data de 2 aprilie 1909 la Piatra Neamţ), cunoscută şi caElena Doamna, a fost soţia domnitorului Al.I.Cuza. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părinţilor de la Soleşti, în judeţul Vaslui, unde este şi înmormântată. Primeşte de mică o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. Elena a învăţat limba germană şi mai ales franceza pe care o folosea cu deosebită eleganţă în corespondenţa sa. De la şapte ani îşi continuă studiile particulare, cu guvernante şi profesori străini. Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iaşi unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaşte pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători în ziua de 30 aprilie 1844 . Mai jos admiri poza familiei Cuza de pe pereţii bisericii din Ruginoasa.

Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă şi autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă, lipsită de încredere în forţele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. Deşi căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat, totuşi, întotdeauna relaţii de respect.După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 , Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase („revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza) ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi apoi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica. Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soţului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris.

În această perioadă, în viaţa domnului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte.A revenit în ţară, la îndemnul soţului, la mijlocul anului 1862 pentru a face onorurile Curţii, uimindu-l atât pe soţ, cât şi pe rivala sa. A contribuit, cu modestia şi demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucţiunii publice. De asemenea s-a aplecat cu deosebită înţelegere asupra situaţiei precare a ţărănimii, fiind o susţinătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. Calităţile sale sufleteşti şi educaţia primită au îndemnat-o să-şi dedice întreaga sa viaţă şi avere acţiunilor caritabile. Şi-a început opera de binefacere la Bucureşti , patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni , destinat fetelor orfane, şi a încununat-o la Iaşi , unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”, pe care chiar ea l-a înfiinţat.. A înfiinţat spitalul din Piatra Neamţ, băile populare din acelaşi oraş, a dorit să înfiinţeze la Galaţi o maternitate. La aniversarea semicentenarului Unirii Principatelor a fost înconjurată cu mare dragoste. Iată mesajul unei telegrame primite cu această ocazie: "Celei mai sfinte prin jertfă şi iertare dintre femeile României, îi trimitem expresiunea celei mai adânci veneraţiuni în ziua când un neam întreg serbează 50 de ani de la Întemeierea României. În numele şi prin munca lui Alexandru Ioan Cuza, cel dintâi Domn al românilor şi al României Unite!". Suflet generos, Elena Cuza a consimţit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru şi Dimitrie, pe care soţul său îi avea cu prinţesa Maria Obrenovici , acordându-le întreaga sa atenţie, ocupându-se de educaţia lor şi înconjurându-i cu o afecţiune maternă. Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în anul 1869. A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873 , „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi - o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”(N. Iorga). Supravieţuind tuturor celor pe care i-a iubit, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă la Piatra Neamţ.

Piatra de temelie a Azilului Elena Doamna (Azilul pentru fete orfane) a fost pusă la data de 29 iulie 1862, arhitecţi fiind Giesel şi Liebitzer după proiectul arhitectului Oscar Benesch. Pe data de 24 aprilie 1870 (ziua onomastică a Principesei Elisabeta) s-a pus piatra de temelie a Capelei Azilului, arhitecţi fiind Carol Benesch şi Hoffman, lemnăria sculptată de către Karl Storck iar pictura fiind opera cunoscutului artist Gheorghe Tăttărescu. Grandiosul edificiu social s-a realizat din iniţiativa Elenei Cuza, care a scos din caseta proprie suma de 1000 de galbeni şi, prin intermediul a două loterii, a căror organizatoare a fost tot ea, sumele de 59480 şi 151655 lei ai timpurilor respective.

În amintirea inaugurării monumentului

contelui A.V.Suvorov „Râmnikski“

pe câmpia Râmnicului Sărat

1789 - 1913

Din ordinul majestăţii sale

Împăratul tuturor ruşilor, Nicoale al II-lea

s-a ridicat acest monument în anul 1913

Această medalie este confecţionată din alamă,

are diametrul de 65 mm şi este

opera gravorului B.W.Edwards din Odesa.

Alexandr Vasilievici Suvorov (conte de Râmnic, prinş al Italiei, născut 1728, decedat 1800, a fost al patrulea și ultimul Generalisim rus (fără a-l pune la socoteală pe Stalin). El a fost unul dintre puținii generali din istorie care nu a pierdut niciodată o bătălie. Este faimos pentru manualul său de tactică militară „Știința victoriei”. Au rămas celebre maximele sale: "Instruiește-te din greu, luptă ușor – Тяжело в учении, легко в бою" și "Glonțul e un prost, baioneta este de treabă – Пуля дура, штык молодец".

Statuia generalului Alexandr Suvorov din Dragosloveni este un monument amplasat în satul Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, judeţul Vrancea, pe Câmpia Râmnicului Sărat. Inițiativa ridicării unui monument în memoria generalissimului rus Suvorov a aparținut Societății Istorice Militare Ruse, care a declanșat formalitățile legale în iunie 1911. Locul ales al amplasării monumentului a fost comuna Dumbrăveni (lângă calea ferată Ploiești-Bacău, pe un câmp plantat cu pomi), întrucât, în anul 1788, generalul rus a câștigat două mari victorii împotriva turcilor la Focșani și la Râmnicu Sărat, țarina Ecaterina a II-a acordându-i titlul onorific de „Rîmnikski“ și rangul de conte. Inaugurarea statuii a avut loc în prezența unei Comisii Militare ruse și române în anul 1913, participând la acest eveniment și scriitorii români Alexandru Vlahuţă şi Ion Luca Caragiale. Monumentul avea dimensiuni impresionante, fiind încadrat de un grilaj de fier forjat, executat cu un rafinament artistic având în jur bordură de beton cu răzoare de flori. Statuia îl reprezenta pe Suvorov călare pe un cal de stepă cu bicornul în mână rostind "Să ne ajute Dumnezeu vitejilor. Ura!" Statuia a fost montată pe un soclu de granit roșu de Finlanda ce era înconjurat de trei basoreliefuri în bronz. Pe basorelieful central era reprezentată bătălia cavaleriei ruse la Câmpul Mieilor, basorelieful din stânga reprezenta pe cazacii și grenadierii ruși intrând în cetatea turcă și producând o panică groaznică, iar basorelieful din dreapta îi reprezenta pe husarii din Regimentul IV al prințului de Coburg, în partea stângă fiind reprezentat prințul călare, având în spate cavaleria de rezervă. Ca urmare a începerii primului război mondial, în anul 1916 rușii au demontat statuia și basoreliefurile și le-au trimis în Rusia. Ele au fost remontate la Odesa, iar mai târziu la Ismaill unde se află și în prezent. În anii ‘50, comuna Dumbrăveni a fost denumită Suvorov. Cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la victoria lui Suvorov, monumentul a fost restaurat de Comisia Monumentelor Istorice și Artistice a Academiei RPR. În anul 1959, a fost ridicat o copie a monumentului în centrul comunei Dumbrăveni, la intersecția DN2 (E85) cu drumul județean Dumitrești-Bogza. Noua statuie este opera sculptorului Marius Butunoiu. In poza aplicată este copia monumentului, opera lui Marius Butunoiu. Între cele două monumente se constată diferenţe vizibile (picioarele calului sau mâna dreaptă a călăreţului).

Nicolae T. Popp

1848 - 17 august 1920

Această medalie este confecţionată din alamă,

are diametrul de 49,8 mm şi este opera gravorului L.Hujer.

Nicolae T. Popp a fost un bancher, om politic liberal, deputat de Dolj, preşedinte al Camerei de Comerţ din Craiova şi a trăit în perioada anilor 1848 - 1920. S-a ocupat de comerţul cu cereale pe Dunăre.

Nicolae Bălcescu

Libertate, egalitate, fraternitate

Această medalie este confecţionată din argint,

are diametrul de 35 mm şi greutatea de 10,37 grame.

Nicolae Bălcescu (născut la dat de 29 iunie 1819 în Bucureşti şi decedat la data de 29 noiembrie 1852 în Palermo, Italia) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. S-a născut într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti-Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. După doi ani de închisoare pentru o acţiune conspirativă înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell organizaţia secretă Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români şi studiind istoria acestora. Editează alături de August Treboniu Laurian o revistă de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu anul 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Arestat la 13 septembrie 1848 de autorităţile otomane reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania de unde este expulzat. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună şi este de acord cu „proiectul” revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru I. Odobescu în 1861 – 1863. Se exilează la Paris unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Grav bolnav se stabileşte laPalermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. Poza lui Bălcescu aplicată aici este un portret din anul 1851 executat de către pictorul Gheorghe Tătărăscu.

Fotografia de mai sus este o reproducere după acuarela lui C.Petrescu ce reprezintă studenţii revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, care duc la Paris tricolorul românesc cu menţiunile "Dreptate, Frăţie" în 1848, moment important al Revoluţiei române de la 1848.

_____________ooOoo______________