vineri, 16 noiembrie 2012

MESBRECOURT - FRANŢA


Mai jos am postat o poză veche, de peste 100 de ani, din localitatea franceză MESBRECOURT.

***

PROVERBE, MAXIME
ŞI LOCUŢIUNI
ÎN LIMBA LATINĂ
  1. Ubi caritas et amor, ibi deus est. - Unde este binefacere si iubire, acolo este si Dumnezeu.
  2. Ut sementem feceris, ita mete. - Ce semeni, aia culegi (Ce dai, aia primești).
  3. Veni, vidi, vici. - Am venit, am văzut, am învins. – Iulius Cezar
______________xxXxx______________

CÂTEVA
MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia, 
poţi citi în articolul 
LE HAVRE - FRANŢA

Alexandru Iona Cuza
Casa de economii şi consemnaţiuni 
130 de ani * 1864 - 1994 
Această medalie este confecţionată din bronz.
 
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti  a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.
Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Originile Casei de Economii si Consemnatiuni se regasesc in eforturile elitelor  politice si economice din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a pune ordine in finantele publice ale tanarului stat roman, rezultat in urma Unirii din 1859. Casa de Economii si Consemnatiuni este continuatoarea activitatilor initiate si desfasurate de prima institutie de credit public din Romania – Cassa de Depuneri si Consemnatiuni-, si a celor intreprinse, incepand cu anul 1881, de cea mai importanta casa de economie care a activat in civilizatia bancara romaneasca – Casa de Economie -,transformata in anul 1932 in Casa Nationala de Economii si Cecuri Postale. Fondarea Cassei de Depuneri si Consemnatiuni se subscrie unor ample masuri de reforma si modernizare aplicate structurilor economice, initiate de catre domnitorul AlexandruIoan Cuza si sprijinite de toate fortele progresiste ale natiunii romane din epoca aceea.  De la Regulamentele Organice si pana la documentele programatice ale Revolutieide la 1848, de la memorii ale carturarilor si pana la documentele oficiale prezentate marilor puteri europene, regasim dorinte si solicitari referitoare la fondarea bancilor,institutului de emisiune sau a caselor de economii. In valtoarea luptelor si actiunilor duse pentru implinirea acestor deziderate se remarca, la loc de cinste, o seama de economist romani, ce au sustinut cu ardoare si perseverenta infiintarea institutelor de credit romanesc,dintre care putem aminti pe:Nicolae Sutu,Costache Balcescu,Enric Winterhalder,Ion Ghica, Dionisie Pop Martian, Ion Ionescu de la Brad, etc. In domeniul caselor de economii, primul proiect apartine lui Costache Balcescu,fratele fruntasului revolutionar Nicolae Balcescu, proiect publicat in 1845. Acesta cuprindea“statutele cassei de pastrare si imprumutare” care urma sa se fondeze prin “sloboda subscriptie particulara in orasul Bucuresti”, fiind insotit si de o expunere de motive.Trebuie mentionat faptul ca, proiectul a fost inspirat dupa statutele caselor de economie din Franta si a celei din Brasov, infiintata in 1835. Alte proiecte care au urmat dupa Unirea din 1859 se refereau la organizarea institutiilor bancare, realizate fie cu capital autohton, fie prin imprumuturi externe. Cassa de Depuneri si Consemnatiuni a fost conceputa, inca din anul 1859, ca o anexa a Bancii de Scont si Circulatiune. Ea era inclusa intr-un plan de ansamblu pentru  organizarea creditului in Romania. Mai tarziu, in anul 1864, in expunerea de buget al statului, semnata de Nicolae Rosetti-Balanescu, ministru ad-interim de Finante, Cassa de Depuneri si Consemnatiuni figureaza ca o institutie distincta de celelalte. In acest sens, ministrul ad-interim de Finante, Nicolae Rosetti-Balanescu, realizeaza un proiect de lege pentru constituirea unei Casse de Depozite si Consignatii, pe care-l supune aprobarii Domnitorului, la 28 iulie 1864. Dupa indeplinirea tuturor procedurilor,Domnitorul Alexandru Ioan Cuza sanctioneaza, la 24 noiembrie 1864, legea de infiintare a Cassei de Depuneri si Consemnatiuni, actuala institutie bancara CEC.
Palatul CEC este o clădire din Bucureşti, situată în Calea Victoriei Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă în data de 8 iulie 1897, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Realizat după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârşitul secolului XIX, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900. În prezent găzduieşte sediul CEC Bank, urmaşa vechiului C.E.C. (Casa de Economii şi Consemnaţiuni).

General Averescu
Muncă, cinste, legalitate
 
Alexandru Averescu (născut la data de 9 martie 1859 în satul Babele, astăzi în Ucraina şi decedat la data 3 octombrie 1938 în Bucureşti) a fost general de armată român și comandantul Armatei Române în timpul Primului război mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României din acel război. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost membru de onoare al Academiei române, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu şi avansat la grdaul de mareşal.

Campionatul republican de juniori şi şcolari * 1977 - 1978
(Medalie sportivă - fotbal)
Această medalie cântăreşte 32 de grame 
şi are dimensiunile de 59 x 61 mm.

Divizia naţională de juniori * 1977 - 1978 
(Medalie sportivă - fotbal)
Această medalie cântăreşte 34 de grame 
şi are dimensiunile de 59 x 61 mm.

F.C.STEAUA - Bucureşti - Campiona României
Divizia "A" - Ediţia 2000 - 2001 
Liga profesionistă de fotbal - LPF - fondată 1993
(Medalie sportivă - fotbal)
Această medalie cântăreşte 75 de grame 
şi are dimensiunile de aprox. 62 mm.
Fotbal Club Steaua București, cunoscut ca Steaua București sau simplu Steaua, este un club de fotbal românesc, care evoluează în liga I. Este clubul românesc cu cel mai mare succes fotbalistic pe plan național și internațional. De-a lungul istoriei, Steaua a câștigat cele mai multe campionate, cupe și supercupe ale României. La data scrierii prezentului articol - noiembrie 2012 - palmaresul naţional al clubului este următorul: 23 de titluri de campioană naţională, 21 de cupe ale României şi 5 supercupe ale României. Steaua a fost prima echipă din estul Europei și singura din România care a câștigat Cupa Campionilor Europeni, și a doua echipă est-europenă și singura din România care are în palmares Supercupa Europei. Fondat pe 7 iunie 1947 ca „ASA București” (Asociația Sportivă a Armatei București), clubul și-a schimbat de mai multe ori numele, până la stabilirea numelui „Steaua” în anul 1961. Din punct de vedere istoric, Steaua este cunoscut ca și clubul sportiv al Armatei Române. Cu toate acestea, departamentul de fotbal s-a separat de clubul sportiv în anul 1998. Din acel moment, singurele legături ale clubului de fotbal cu Armata sunt tradiția istorică și stadionul Ghencea, care încă este proprietatea Ministerului Apărării Naşionale. De-a lungul timpului, echipa a avut mai multe steme, datorită diferitelor schimbări de proprietari și de regimuri. Logoul actual a fost adoptat în 2003 și este o variantă redesenată a blazonului folosit de club între anii 1974 și 1991. Steaua a jucat multe meciuri pe stadionul Ghencea, inaugurat în anul 1974 şi care are capacitatea de 28365 locuri. Ultimile meciuri ale Stelei s-au desfăşurat pe ultramodernul stadion Arena naţională, construit pe locul vechiului stadion 23 august. 



Deasupra am postat stemele (logourile) clubului de fotbal STEAUA Bucureşti, de-a lungul timpului.
Prima formula organizatorica a cluburilor de fotbal româneşti a fost Colegiul Divizionar A (5 octombrie 1970), prezidat de Mircea Angelescu, organism ce a avut un rol mai mult formal pana in 1990, an dupa care, trecind succesiv prin mai multe schimbari: – nu numai de denumire: Liga Echipelor Divizionare A , Liga Nationala de Fotbal, Liga Cluburilor Profesioniste s.a., in 1992, la 10 octombrie, se constituie in Liga Profesionista din Divizia A , avindu-l ca presedinte pe Mircea Angelescu, vicepresedinte pe Dumitru Dragomir si secretar general pe Daniel Lazarescu. Denumirea actuala - Liga Profesionista de Fotbal din România a fost stabilita la 22 ianuarie 1993, reunind reprezentantii cluburilor cu echipe in divizia A, cadru care s-a largit la 13 octombrie 1993 prin cooptarea reprezentantilor cluburilor diviziei B. La 30 septembrie 1996 dl. Dumitru Dragomir este ales in functia de presedinte al Ligii Profesioniste de Fotbal din România.
_______________ooOoo______________

Senegal - Acţiune ordinară la purtător complet liberă 
500 franci 1879 
Societatea anonimă agricolă din Sebikhotane

Câteva ornamente decorative marginale 
de pe acţiuni germane

con_dorul@yahoo.com

Niciun comentariu: