Epaminonda's Blog.....: OBERHOF

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea germană OBERHOF,

districtul SCHMALKALDEN-MEININGEN, landul THURINGIA

din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate,

două insigne și o medalie locale.

Gara

Biserica lui Hristos

Hotelul Quissana

Școala

Vila Martha

Trambulina pentru sărituri cu schiurile

Arhitectură locală

Vedere generală

Trimiteri poștale

Set 2 insigne locale

Medalie locală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HARGHITA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Insigna - I.M. Bălan - 20 ani (Întreprinderea minieră)

Situat la o distanţă de 12 kilometri Sândominic, sus în valea Oltului, oraşul Bălan este unul dintre oraşele tinere ale judeţului Harghita şi un centru industrial important al judeţului. Acest oraş minier se află sub versantele vestice ale Stâncilor de o frumuseţe pitorească, Piatra Singuratică şi Vârfului Ecem, în valea îngustă a Oltului. Aşezarea este una izolată dar nu constituie o fundătură. Strada principală a oraşului continuă de-a lungul râului Olt, iar la campingul denumit ”Km 4” de la Gheorgheni se alătură drumului care leagă localitatea Gheorgheni cu Lacul Roşu. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6115 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 58,46%, maghiari – 34,21%, romi – 1,35% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Bălan astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 49,09%, romano catolici – 38,16%, reformați – 3,69% și restul – nedeclarată sau altă religie. Aşezarea a fost ridicată la rang de oraş în anul 1954, însă până în anul 1967 a făcut parte din comuna Sândominic din punct de vedre administrativ. În anul 1967 a devenit un oraş cu drepturi depline. Zăcământul de cupru de la Bălan a fost descoperit în secolul al XVIII.-lea de către un oier ceangău sărac pe nume Opra János. Mineritul însă are o istorie mai lungă în această regiune, datând din secolele al XV-lea – al XVI -lea. În timpul domniei principilor transilvani nu s-a exploatat cupru, ci fier. Este un fapt cunoscut, că voievodul Bethlen Gábor a autorizat 150 de forjari, pentru ca aceştia să lucreze la Bălan. Zăcămintele de fier s-au epuizat destul de repede, în 1702, însă locuitorii de la Sândominic, sperând la un mic câştig, au mai continuat o vreme exploatarea minereului de fier rămas. Exploatarea minieră, întreruptă pentru mai mult de o sută de ani, a fost repornită la începutul anilor 1880. Zăcământul de cupru a ajuns în posesia guvernului, iar mai târziu a fost cumpărat de către familia armeană Zakariás cu 5000 de forinţi, fapt ce a dus la înflorirea rapidă a industriei miniere. O societate pe acţiuni a vrut să cumpere mina, însă fraţii Zakariás nu vroiau să o vândă. Drept răspuns, societatea respectivă a deschis un nou abataj şi a ademenit muncitorii de la mina fraţilor Zakariás cu salarii mai mari. Cele două mine unite în acest fel au funcţionat într-un mod foarte productiv, aducând un venit uriaş. Mina, care asigura locuri de muncă multor locuitori ai Ciucului de Sus, a fost închisă în anul 2006. Exploatarea miniera Balan a functionat timp de 400 de ani, ea asigurând majoritatea locurilor de munca pentru locuitorii din Balan si comunele limitrofe.

Insigna AJVPS Harghita

(Asociația județeană a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ihtilologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate dintre craniate.

Insigna turistică - Tușnad

Băile Tușnad (în maghiară - Tusnádfürdő) este un oraș și stațiune balneo climaterică din județul Harghita care include și satul Carpitus. Este cel mai mic oraș din România (1641 locuitori). Este situat în partea sudică a depresiunii Ciuc, în cheile Oltului, la o altitudine de 650 metri. Data cea mai probabilă pentru fondarea stațiunii este anul 1842. Vindecarea miraculoasă a unui fiu de cioban a atras atenția asupra efectului terapeutic al apelor minerale, după care s-au pus bazele unei societăți pe acțiuni în vederea exploatării stațiunii în anul 1845. Cu ocazia revoluției din anul 1849 stațiunea este distrusă; reconstrucția începe abia în anul 1852.

Principalele afecțiuni terapeutice vindecabile în această stațiune sunt:

Afecțiuni cardiovasculare (stări după infarct miocardic, tulburări circulatorii, afecțiuni valvulare ale miocardului, hipertensiune arterială, tulburări circulatorii);
Afecțiuni ale sistemului nervos (nevroză astenică, distonii neurovegetative, stări astenice secundare, stări de oboseală fizică și intelectuală);
Afecțiuni digestive (boli ale stomacului, tulburări funcționale ale colonului, gastrite cornice, enterocolite, dischinezii biliare);
Afecțiuni endocrine (hipertiroidie ușoară, insuficiență suprarenală, boala Basedow);

Aici se aplică următoarele tipuri de proceduri:

Băi cu CO2, mofete, băi galvanice, masaj;
Împachetări cu parafină, băi de palnte, masaj;
Magneto-diaflux, ionizări, cultură fizico medicală;
Cură internă cu ape minerale, masaj manual reflex;
Magnetoterapie, cultură fizică medicală, masaj, cură de teren, cură internă.

Principalii factori de cură sunt:

Apele minerale carbogazoase, cloruro-sodice, bicarbonatate;
Mofete;
Bioclimat de tip subalpin, stimulant, tonifiant.

Despre apele minerale din zona Tușnadului există dovezi scrise încă din secolul al XVIII-lea, în care se menționează existența unor izvoare de ape minerale cu efecte curative folosite de către localnicii satelor din apropiere. Denumită “Perla Ardealului”, Tușnadul este una dntre cele mai frumoase așezări balneare din țara noastră. Activitatea balneară în Băile Tușnad se desfășoară încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Prima bază de tratament de la Băile Tușnad a fost realizat după proiectele lui Bela Kuklai și s-a finalizat în anul 1890, sub denumirea “Ștefania” (mai târziu “Sfânta Ana”). Conform recensământului din anul 2011 orașul număra 1641 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: maghiari – 89,15%, români – 6,33%, romi – 1,7% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Băile Tușnad astăzi se prezintă aproximativ astfel: romano catolici – 82,44%, ortodocși – 6,94%, reformați – 5,36% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Insigna - Întreprinderea de fier Vlăhița - 150 ani * 1825 - 1975

Vlăhița (în maghiară Nagyoláhfalu, din 1899 Szentegyháza) este un oraș în județul Harghita. Oraşul se situează la distanţa egală faţă de cele două centre urbane importante a judeţului, Miercurea Ciuc (28 km) şi Odorheiu Secuiesc, (24 km), pe Drumul Naţional DN 13. Este aşezată la poalele Munţilor Harghita, pe un platou, străbătut de văile pâraielor Homorod Mic şi Vârghiş. Istoric si geografic oraşul Vlăhiţa este constituit din localităţile: Vlăhiţa Sat, Baia Sfânta Cruce si Minele Lueta, primele doua fiind contopite, a treia formând un trup separat, aval de oraşul propriu zis. Aşezarea geografica si condiţiile naturale au fost determinate si in privinţa evoluţiei istorice. Prima atestare documentara a localităţii se datează din secolul al XII-lea ce a ce înseamnă că aşezarea este mai veche. Activitatea de bază a locuitorilor a fost exploatarea şi prelucrarea lemnului, completată de creşterea animalelor, pădurile şi păşunile fiind cuprinse in composesorat, apoi metalurgia, mineritul şi prelucrarea minereului de fier au marcat o trăsătură fundamentală a activităţilor economice. În zonă au funcţionat zeci de gatere, multe din ele in proprietate interfamilială, devierea pârâului contribuind şi la întemeierea metalurgiei. Prima atestare documentară a unei forje pe aceste meleaguri se face în anul 1591, pe teritoriul comunei Lueta. Dezvoltarea metalurgiei se leagă de timpurile vechi de aceasta comună, prima întreprindere de profil – fabrica de fier fiind întemeiata in anul 1836. Cea mai spectaculoasă dezvoltare se petrece începând din anii 70-80. Aceasta dezvoltare forţată atrage după sine o decădere accentuată in anii 90, pentru ca în prezent fabrica să fie închisă.

Încă din 1850 aici s-a dat în funcțiune un ciocan hidraulic pentru prelucrarea fierului (vashámor), precum și un furnal de fier, proprietatea unui întreprinzător din Brașov. Deasupra admiri o forjă veche din Vlăhița. În localitate se prelucra fierul obținut în exploatarea de la „Sfânta Cruce” (Szentkereszt), aflată în sudul localității. La sfârșitul secolului al XIX-lea autoritățile maghiare au schimbat denumirea localității în „Sfânta Biserică”, adică Szentegyháza. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6898 locuitori în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: maghiari – 98,18% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Vlăhița astăzi se prezintă aproximativ astfel: romano catolici – 87,22%, reformați – 4,24%, unitarieni – 3,62%, martorii lui Iehova – 1,14% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Insigna - Târnava Odorheiul Secuiesc

Târnava Odorheiul Secuiesc este o echipă (club) de hochei pe gheață din acest oraș harghitean.

Hocheiul pe gheață este un sport olimpic de iarnă, de echipă, care se joacă cu crose și un puc. Termenul de hochei, cu origini medievale, este disputat de către francezi și englezi. În Bretonia, hoquet însemnau bucățile de lemn răsucite la capăt purtate de către ciobani. Similar, în Anglia, termenul de hook ar putea să fie strămoșul hocheiului de azi. O rudimentară formă de hochei a fost atestată în secolul al XVII-lea în Olanda, unde un grup de oameni, pe patine, se jucau cu un mic disc pe canalele înghețate. O altă teorie sugerează faptul că hocheiul își are originea pe continentul american, derivând din jocul similar al americanilor lacrosse. În sfârșit, cea mai acceptată teorie este aceea care arată dezvoltarea hocheiului pe gheață ca o variație a hocheiului pe iarbă. Primele reguli cu privire la pucul de joc și la numărul de jucători au fost introduse de un grup de studenți ai unei universități din Montreal în anul 1870. Tot în acestă perioadă, noul sport a devenit extrem de popular în Canada, trecând și granița către SUA, unde în 1903 s-a format și prima ligă profesionistă de hochei. Primul meci public de hochei este atestat la Montreal în anul 1875, unde 2 echipe formate din câte 30 de jucători practicau acest sport pe un teren special amenajat. Peste 2 ani, numărul jucătorilor a fost redus de la 30 la 9. Hocheiul pe gheață este unul din cele mai pasionante sporturi de echipe și, în mod sigur, cel mai rapid. O echipă este alcătuită din maximum 20 de jucători și 3 portari în competiția masculină și din 18 jucători și 2 portari la feminin. În timpul jocului, o echipă nu poate avea mai mult de 6 jucători pe gheață: un portar, 2 fundași și 3 atacanți. Pentru manevrarea pucului, jucătorii utilizează o crosă, scopul jocului fiind de a înscrie cât mai multe goluri în poarta adversarilor, încercând în același timp să primească cât mai puține goluri în propria poartă. Așadar, hocheiul pe gheață este o combinație de eleganță, spirit de echipă și agresivitate. Un meci de hochei conține 3 reprize de câte 20 minute, fiecare, cu frecvente schimbări de jucători în timpul meciului și cu o pauză de 15 minute între reprize.

Odorheiu Secuiesc este un municipiu din județul Hargita, Transilvania. În 2011 avea o populație de 34257 de locuitori. Orașul se află situat la 105 km sud-est de Târgu Mureș și este străbătut de râul Târnava Mare. Într-un document din anul 1301 este amintită existența aici a unui castru regal, Castram Vduord, alături de o așezare românească cu numele Villa Olachalis. Deasupra am postat stema municipiului și o fotografie a clădirii Primăriei locale.

Insigna - Miercurea Ciuc - Csikszereda

Deși nu am informații exacte cred că insigna de mai sus a fost bătută pentru a omagia 250 de ani de activitate culturală, poate și mai precis, teatrală în orașul Miercurea Ciuc.

Miercurea Ciuc (în limba maghiară Csíkszereda, în limba germană Szeklerburg) este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Harghita, Transilvania, România. Numele orașului este atestat pentru prima dată sub forma Csíkszereda într-o scrisoare din anul 1558, cu referire la târgurile săptămânale ținute aici în zilele de miercuri. Până în perioada interbelică denumirea românească a orașului a fost Sereda Cicului, după care numele a fost tradus în forma actuală. Săpăturile arheologice au scos la iveală în zona cartierului Jigodin urmele fortificației dacice de la Jigodin, din secolul I. Primul document autentic cunoscut care atestă existența orașului ca „oraș de câmpie” este scrisoarea de privilegii eliberată de către regina Izabella, mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datată 5 august 1558, în care scutește locuitorii orașului de biruri în afara birurilor cuvenite porții otomane. Sus am postat drapelul și stema actuală a municipiului Miercurea Ciuc iar mai jos pozele unor monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest oraș.

Catedrala ortodoxă

Biserica romano-catolică

Castelul Miko (Muzeul secuiesc al Ciucului)

Consulatul Ungariei

Teatrul

Librăria Universul

Monumentul

Palatul de justiție

Ștrandul

Hotelul Panorama

Prefectura

Trimiteri poștale ilustrate

Județul Harghita este situat în partea de est a provinciei istorice Transilvania, România și are reședința în municipiul Miercurea Ciuc. Județul se întinde pe suprafața de 6639 kilometri pătrați și are o populație de aproximativ 305000 de locuitori, din care aproximativ 85% sunt de naționalitate maghiară. Ca subunități administrativ teritoriale este compus din 4 municipii - Miercurea Ciuc, Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni și Toplița, 5 orașe - Borsec, Bălan, Vlăhița, Băile Tușnad și Cristuru Secuiesc precum și 58 de comune. Deasupra am postat stema actuală și harta județului Harghita, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ dar și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.