Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

OVIDIU HADA – P.N.L.:

”Jumătate din... adică o bandă...
adică cea mai trafică, făcută de trafic...
Cea mai folosită, pentru că pe partea
dreaptă sunt parcate maşini,
este plină de gropi.
Este mai mult, adică.
câtă gropi, atât asfalt”.

MARIAN VANGHELIE – P.S.D:
”Nu poţi să conduci organizaţia
de Bucureşti decât dacă
poţi şi dacă eşti bun,
că altfel te ejaculează imediat.
Te ejaculează... Adică te ejectează”.

TRAIAN IGAȘ - P.D.L.:

"Liderii de sindicat

să nu mai dezinformeze
cum obișnuiește să facă de fiecare dată".

xxx

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA SARA MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

UN SFAT

_______xxx_______

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - (Mihai Eminescu)

Biblioteca județeană "Mihai Eminescu - Botoșani" 1882 - 2012

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Progresul cultural al Botoşaniului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunea înfiinţarea, alături de celelalte lăcaşuri de cultură (liceu, teatru, societăţi culturale) şi a unei biblioteci publice. Acest lucru s-a infăptuit din iniţiativa lui Th. Boian, unul dintre primarii cei mai inimoşi şi luminaţi pe care i-a avut oraşul Botoşani în secolul trecut, prin Hotărârea Consiliului Municipal ce poartă data de 18 martie 1882. În mod oficial, ea a fost inaugurată la 14 noiembrie 1882, în localul Şcolii nr. 1 de baieţi "Marchian". Primul său bibliotecar a fost V. Nadejde, învăţător, viitor membru fondator al Ateneului botoşănean. Pe actele de corespondenţa ale bibliotecii este imprimată o ştampilă, special confecţionată, cu înscrisul "Romania Biblioteca din Botoşani 1882". În 1885, biblioteca publica se contopeste cu cea a Liceului Laurian. Chiar daca, în documentele de arhivă, exista puţine date concrete despre evoluţia lecturii publice în perioada 1886-1904, biblioteca publica este mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii. In 1917 când biblioteca liceului a ars, va arde şi biblioteca publică cu toată zestrea ei. După război începe refacerea fondului de carte şi în 1920 ea are: 970 volume consultate şi 1720 cititori. In 1931 creşte numărul de volume ale bibliotecii (mai ales prin donaţii), în felul acesta, ea putând să desfăşoare o activitate mai bună: 2368 cititori, 1973 volume consultate. Din anul 1934 găsim în documente denumirea de bibliotecă comunală, funcţionând în localul Primăverii din strada Armeană nr. 11. Multe personalităţi îşi donează acum parte din bibliotecile personale, acestei biblioteci (savantul Gr. Antipa înzestrând-o cu 2000 volume). În 1943 Biblioteca comunală îşi schimbă sediul în casele Tălmaciu, strada Calea Naţională nr. 275. Ea a fost printre primele instituţii culturale din oraş refăcute imediat după eliberare. Ziarul "Clopotul" din 1.02.1945, consemnează: "Nu este o întâmplare că în acest oraş există cea mai mare bibliotecă din nordul Moldovei, conţinând un număr însemnat de cărţi rare şi deosebit de valoroase. După bombardamentul hitlerist, tinerii botoşăneni au adunat din case părăsite, de sub ruine, de pe uliţe, de pretutindeni, cărţi răvăşite", din care, unele se regăsesc în patrimoniul bibliotecii de azi. În mai 1948, conform unui proces verbal de predare-primire a mobilierului şi a unui număr de 15.478 volume, putem vorbi de existenţa unui fond inventariat, o parte din acesta păstrându-se în colecţiile actuale. În 1951, biblioteca publică din Botoşani, ce purta denumirea de "Biblioteca comunală" devine bibliotecă regională, iar în 1952, conform noii împărţiri administrativ-teritoriale, se transformă în bibliotecă raională.În anul 1968, categoria este de bibliotecă municipală, iar din 1974 şi în prezent, bibliotecă judeţeană. Prin decret prezidenţial în noiembrie 1982, la împlinirea a 100 de ani de existenţă bibliotecii i se acordă titlul de Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu". Cu o creştere medie anuală de 18000 volume, patrimoniul actual este constituit din aproximativ 500000 unităţi bibliotecare (cărţi, periodice, discuri, diafilme, diapozitive, hărţi, standarde, material audio-video etc.), iar numărul utilizatorilor activi a depăşit cifra de 150000. Aceasta dovedeşte că Botoşaniul îşi păstrează tradiţia de oraş cultural. Dorinţa de studiu şi lectură în continuă dinamică, face din instituţia noastră un reper important în viaţa sa spirituală. Prin aşezarea sa geografică oraşul nostru se află destul de departe de marile centre culturale ale ţării. De aceea ne străduim permanent ca prin fondul de publicaţii şi informaţiile obţinute prin mijloace moderne să satisfacem cerinţele cele mai diverse ale utilizatorilor noştri.

Placheta - (Mihai Emienescu)

1439 - 1984 Botoșani 555 atestare documentară

S.C. Passionata - Botoșani

"Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă

Și nu voi ca să mă laud nici că voi să te-nspăimânt:

Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ."

....Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Mai jos prezint câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mănâ cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

Insignă - (Mihai Eminescu)

Parcul Mihai Eminescu - Botoșani

1890 - Bust de I. Georgescu - 2020

Grădina publică “Belvedere”, denumire alternativă Grădina publică “Vârnav”, denumire actuală Parcul „Mihai Eminescu,” este parcul central din municipiul Botoșani. Acest parc a fost deschis în anul 1869, și la acea dată purta numele de Grădina Publică „Vârnav”, deoarece a fost amenajat pe proprietatea boierului Neculai (Nicu) Vârnav. Până în anul 1870, timp de un an, s-a perceput o taxă de intrare în grădina publică, ulterior Primăria orașului a acordat proprietarului o taxă anuală de 200 de lei, urmând să urce chiar până la 800 lei din buget pentru "amuzamentul public". Pentru a soluționa definitiv problema unui parc atât de necesar unui oraș ca Botoșanii, edilii urbei au cumpărat la 27 octombrie 1873 de la proprietarul Nicu Vârnav, casa acestuia împreună cu anexele, grădina, via și livada situate pe atunci pe strada Roset, suburbia Vrăbieni, cu prețul de 47000 lei noi. Cu timpul, vechea casă boierească a fostului proprietar a fost demolată, împreună cu viia acestuia, pentru a fi plantați noi arbori. Ulterior, Primăria orașului a angajat un grădinar priceput pentru a avea grijă de opulența vegetației parcului, ce a fost modernizat prin amenajarea unui lac, teatru de vară, pavilion pentru muzică, teren de sport, etc. În anul 1887, parcul a fost vizitat de călătorul german Rudolf Bergner din Leipzig, care a fost atras de femeile frumoase ale orașului ce se plimbau pe aici: "Toaletele pariziene cele mai atrăgătoare, corsaje de atlaz albastru deschis, dantelă albă și haine de muselină sunt expuse privirilor, modul de prezentare depășind în amploare pe toate cele din București și Iași". În toamna anului 1909, când prestigiosul Liceul "Laurian" împlinea 50 de ani de la înființare, s-au făcut numeroase activități în Grădina Publică "Belvedere", la aceste festivități participând chiar și marele om politic și de cultură Spiru Haret, prieten al Liceului. În timpul primului război mondila grădina a fost neglijată, amprenta nepăsării autorităților fiind vizibilă la tot pasul. Lacul secase, buruienile năpădise peste tot. Pe bănci și pe alei învățau elevii școlilor secundare ale căror localuri fuseseră ocupate de spitale militare. În anul 1932, după intervenția primarului Ioan Missir, a fost instalat lângă lacul parcului, bustul lui Mihai Eminescu (fiind opera sculptorului Ion Georgescu, monument ce fusese inaugurat la 1890, primul bust Eminescu din țară), adus din fața Școlii primare de băieți numărul 1 "Marchian", care să amintească că odinioară fusese loc de refugiu al poetului în timpul șederii sale la Botoșani (aprilie 1887-aprilie 1888). De-a lungul istoriei, grădina publică a orașului a fost loc de promenadă pentru diferite trupe de teatru ori de orchestră, cu nume mari precum Matei Millo (1885), diverse concerte ale unității militare locale - Regimentul 16 Dorobanți (1889), profesorul Vasile Negruț din Iași reprezentații de gimnastică și tir (1891), trupa dramatică "Mărculescu" din București (1901), etc. Trebuie accentuat faptul că acest parc a fost unul dintre punctele esențial culturale ale orașului, și care și-a păstrat același rol și rost și acum. În partea centrală a acestuia se găsește un lac artificial cu 2 poduri iar pe aleele principale se găsesc statui cu busturile principalilor oameni de cultură botoșăneni.Parcul păstrează câțiva arbori contemporani cu Mihai Eminescu, care în ultima parte a vieții sale și-a petrecut timpul aici. Parcul păstrează lacul artificial pe care se pot face plimbări cu barca, iar in chioșcul din mijlocul parcului de sărbători, cânta fanfara militară. Gala Galction în anul 1922 a vizitat parcul și a scris câteva pagini: „Vârnav se numește grădina publică din acest oraș. Cândva, de mult, trecusem pe lângă ea, într-un amurg de toamnă. Dar amintirea se risipise, lăsându-mi numai un chioșc și împrejur câteva pete galbene. De data aceasta, am ajuns în Botoșani în luna mai. M-am găsit într-o lume liniștită, fără de răcnetele vânzătorilor bucureșteni, fără de automobile și fără de îmbulzeala de la răspântii. Cine intră în acest oraș, aducând cu sine oricât de puțină istorie literară românească și aminitrea câtorva poezii iubite în tinerețe, se simte tainic învăluit de umbra poeziei lui Eminescu. Iluziune sau adevăr, ți se pare că între înfățișarea tihnită,ușor pustie și patriarhală a acestui colț de lume, și mirajul rechemării eminesciene există o netăgăduită legătură. Câte o casă veche, boierească, pierdută printre arborii vechi și bălării virgine, câte o potecă ascunsă, mai încolo, într-o dumbravă de liliac, câte un zaplaz îmbătrânit și prididit de crengi… răscolesc amintirea (…) Un prieten îmi spune că, în apropiere, pe locul unde se ridică azi nu știu ce local oficial, stătea căsuța în care Eminescu, prin anul 1887, cu capul pustiu și detunat, încremenea lângă soră-sa, paralitică, Enrieta. Și desigur că acesta e drumul pe care-l bătea și el, urcând, câteodată, la grădina Vârnav.”

Povestea primului bust al lui Mihai Eminescu începe la foarte scurtă vreme de la moartea tragică a poetului (15 iunie 1889). Studenții adunați la un congres la Ploiești, în vara anului 1889, prin vocea lui Corneliu Botez – cu importante contribuții documentare eminesciene – propun ca la Botoșani să fie ridicat un bust al lui Mihai Eminescu. Fondurile urmau să fie strânse prin subscripție publică. Preocuparea pentru o astfel de cinstire a poetului nu va rămâne doar un vis pentru tinerimea română. Aflăm de la Ionel Bejenaru că în septembrie 1890 a fost convocat, la Botoşani, Congresul studenţilor universitari români din Bucureşti şi Iaşi, cu care prilej urma să fie dezvelit bustul Poetului. Bustul este opera marelui sculptor Ion Georgescu şi a fost turnat în bronz, la Paris. ”La solemnitate erau prezenţi circa 600 studenţi universitari, acreditaţi ai unor organe de presă, oameni de cultură, oficialităţi botoşănene, societăţi culturale locale, un numeros public. Cu acest prilej, ziariştii veniţi la manifestare au editat un ziar comemorativ Eminescu şi un altul Gazeta gazetarilor”, scria în Forum cultural istoricul și publicistul Ionel Bejenaru.

Marele eveniment a avut loc pe 11 septembrie 1890, în faţa vechii Şcoli primare de băieţi ”Marchian”. Puhoi de lume, din Botoșani și din întreaga țară, venise să asiste la dezvelire. Atmosfera este deschisă de istoricul Ionel Bejenaru: ”Cei prezenţi au sosit aici după o frumoasă defilare, începută în parcul Vârnav, într-o ordine impresionantă - patru călăreţi, muzica militară, şcolile primare, Şcoala de meserii, Liceul A.T. Laur ian, delegaţia liceelor Sf. Sava şi Matei Basarab, delegaţia Conservatorului de Muzică, delegaţia Societăţii pentru învăţătura poporului român, delegaţia junimii medicale, delegaţia Asimilarea, delegaţia Asociaţiunii generale a studenţilor români din Iaşi, Comitetul studenţilor pentru ridicarea bustului lui Eminescu, delegaţia studenţilor din medicină, delegaţia Societăţii Unirea, delegaţia Societăţii Tinerimea Română, delegaţia Societăţii presei, alte delegaţii de cluburi, numeroşi cetăţeni botoşăneni. Mai multe estrade fuseseră amenajate în preajma bustului”. Au vorbit de la tribună Grigore Ventura, Scipione Bădescu, Tony Bacalbaşa, Barbu Ştefanescu - Delavrancea. S-a recitat din creaţia eminesciană. ”Generaţii după generaţii au rămas cu imaginea acestei vibrante manifestări dedicate, aici, la Botoşani, Luceafărului. Licean atunci, Henric Sanielevici scria: De pe soclul cel înalt, poetul, căruia marmura albă îi scotea bine la iveală fruntea de geniu, asemănătoare cu a lui Goethe, largă, înaltă şi boltită ca cerul - se uita pierdut în visări măreţe, la grădina bogată şi artistică din jurul tăcutului palat al unui vechi boier, moldovean (n.n. Casa Manolachi Iorga, actualul sediu al Secţiei de etnografie Botoşani)”, menționa Ionel Bejenaru. Bustul a rămas în fața Școlii primare de băieți numărul 1 "Marchian" până în 1932, când a fost mutat în Parcul Vârnav (denumire ulterioară Parcul Mihai Eminescu), acolo unde se află și astăzi.

Insigna - (Mihai Eminescu)

Întâlnirea poeților cu sătenii din Vorona - Botoșani

14 - 15 iunie 2009

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Vorona este o comună din județul Botoșani, care include și satele: Icușeni, Joldești, Poiana, Vorona Mare și Vorona-Teodoru. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 7492 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7999 locuitori), dintre care: români – 96,64% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei botoșenene Vorona astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,15% și restul – nedeclarată sau altă religie. O legendă care circulă în această comună spune că domnitorului Alexandru Ioan Cuza i-ar fi venit ideea secularizării averilor mănăstirești după un incident petrecut în zona lor. Cuza ar fi fost confundat de către un stareț și închis în beciul mănăstirii. Principalele obiective turistice ale comunei sunt Mănăstirea Vorona și Mănăstirea Sihăstria Voronei.

Expoziția filatelică România-Ungaria - Botoșani 4 - 12 .X. 1986

Casa de cultură a sindicatelor

Mir - Paz - Peace - Pace - Beke - Pokoj - Frieden 1986

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu.

Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii.Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Casa de cultură a sindicatelor Botoșani 1986 - 1996

Membră fondatoare a Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România (A.N.C.C.S.R.), alături de alte 50 de instituţii similare din ţară, Casa de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani a fost inaugurată la 28 februarie 1986. Declarată instituţie de utilitate publică, conform H.G. 1646/2004, Casa de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani are ca misiune organizarea şi desfăşurarea de manifestări cultural-artistice, educative, de informare şi de divertisment, precum şi alte servicii înscriindu-se astfel în rândul instituţiilor de profil cu o contribuţie semnificativă la educarea şi formarea diverselor categorii socio-profesionale şi de vârstă ale populaţiei prin mijloace specifice domeniului cultural artistic şi ale educaţiei non-formale. Prin programul adoptat, echipa de conducere a Casei de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani este hotărâtă să promoveze în egală măsură tradiţiile acestor locuri precum şi valorile cultural-artistice în concordanţă cu necesităţile variate ale unei societăţi pluraliste, pentru afirmarea cu vigoare a spiritualităţii naţionale în cadrul modelului european de civilizaţie. Casa de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani, funcţionează ca o instituţie publică de cultură cu personalitate juridică, autofinanţându-se în totalitate din diverse activităţi specifice:

Festivaluri şi concursuri de nivel judeţean şi naţional;
Spectacole şi activităţi cultural-educative în scopul satisfacerii nevoilor de cultură ale diverselor categorii de public;
Expoziţii de artă tradiţională şi contemporană;
Târguri şi Expoziţii de produse din toate domeniile;
Cursuri şi Cercuri tehnico aplicative;
Închirieri ocazionale de spaţii şi anexe pentru desfăşurarea unor manifestări variate;
Închirieri de spaţii pentru diferite firme;
Închirieri de spaţiu publicitar.

Încerc să prezint mai jos câteva repere calendaristice în devenirea acestui for de cultură:

1978 - Prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 177 din 13 mai, a fost aprobată nota de comandă pentru întocmirea proiectelor lucrărilor de construcţii şi instalaţii al obiectivului „Casa de Cultură Botoşani”.
1979 – Prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 332 din 13 septembrie, a fost trecut în folosinţă gratuită şi fără termen, Uniunii Generale a Sindicatelor din România, suprafaţa de 3.438 mp. teren din proprietatea statului aflată în administrarea municipiului Botoşani şi a fost aprobat proiectul de execuţie al obiectivului „Casa de Cultură a Sindicatelor Botoşani”.
1986 – 12 februarie – Recepţia preliminară.
1986 – 28 februarie – A fost inaugurată Casa de Cultură a Sindicatelor Botoşani (Strada Marchian, nr.5).
1993 - 17 martie – Recepţia finală.
2000 – Prin hotărârea Consiliului Local Botoşani, lângă numele „Casa de Cultură a Sindicatelor” a fost adăugat şi numele marelui savant Nicolae Iorga, astfel acum se numeşte Casa de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani.
Din 2004 în sediul Casei de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani se află şi sediul Filarmonicii Botoşani.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură botoșenene din vremuri diferite.

Casa C.Anchele - Calea națională

Biserica catolică

Moara societății

Casa Văsescu

Azilul Sofian

Cazarma Regimentului 3 Grăniceri

Piața I.V.Stalin

Biserica Sfântul Gheorghe

Birourile vamale

Externatul secundar de fete

Banca națională

Gara

Biserica Sfântul Nicolae - Popăuți

Catedrala Uspenia

Vederi

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 kilometri pătrați și numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite.