Epaminonda's Blog.....: PENICHE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea portugheză PENICHE,

precum și câteva vederi generale și trimiteri poștale.

Fortăreața

Biserica

Farul Capul Carvoeiro

Țărmul stâncos

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Vederi generale

xxx

UN CATREN PENTRU

NEPOATA MEA SARA MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN SFAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - (Combinatul petrochimic Pitești) 20 ani 1966 - 1986

În anul 1964, în partea de sud a municipiului Pitești, s-a pus piatra de temelie a Uzinei Chimice și a primei instalații a acesteia – fabrica de negru de fum. Amplasamentul definitiv și profilul productiv al platformei petrochimice piteștene s-au stabilit oficial în zilele de 10 – 11 iunie 1966. Viitoarea unitate reprezentativă a industriei chimice comuniste avea să se întindă pe mai mult de 800 hectare, în zona Oarjas, Bradu, Căteasca. În anul 1967 pe platforma industrială Pitești sud iau ființă ca unități distincte Rafinăria Pitești și Combinatul Petrochimic Pitești prin construirea primelor unități de rafinare a petrolului și de prelucrare a derivatelor obținute. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1655/19 august 1969 s-a decis alipirea Uzinei Chimice la combinatul Petrochimic. În anul 1971 a fost alipită Combinatului Petrochimic și rafinăria rezultând un complex de producție integrat cu puternice legături reciproce tehnologice și de operare. Până în anul 1973 complexul s-a numit Grupul Industrial de Petrochimie Pitești. Prin HCM 387/1 aprilie 1973 este alipită și Uzina de negru de fum, complexul primind denumirea generală Combinatul Petrochimic Pitești. De-a lungul anilor pe platforma piteșteană au intrat în producție alte două rafinării, o nouă piroliză, secțiile de polietilenă de joasă presiune, normal-parafine, dimetiltereftalat, un modern centru de cercetări și alte capacități de producție. Prin prelucrarea materiilor prime în cadrul instalațiilor chimice de la Pitești rezultau produse valoroase, cu largă utilizare industrială. O mare parte din producția combinatului era destinată exportului. În anul 1975 toate instalațiile de rafinare și prelucrarea petrochimică au fost dublate. Anii de vârf ai platformei au fost 1984 – 1985, în combinat funcționând 73 de instalații și se obțineau 75 de repere prin prelucrarea superioară a țițeiului. Platforma piteșteană dădea 45% din producția județului, avea 750 de beneficiari în țară și 55 importatori din lume și 8600 de salariați. Prin Legea nr.15 /8 august 1990 combinatul devine Societatea comercială Arpechim care între anii 1997 – 1998 va fi integrată în Compania Română de Petrol (Petrom), ce va fi achiziționată în 23 iulie 2004 de compania OMV din Austria. După 2004 are loc o diminuare a activității prin dezafectarea unor secții și concedieri de personal. În anul 2008 conducerea OMV a decis să oprească definitiv compartimentul petrochimic al combinatului. În anul 2011 OMV Petrom a decis închiderea totală a rafinăriei Arpechim urmând a plăti celor disponibilizați plăți compensatorii. Din industria petrochimică a Piteștiului, mândria Argeșului în perioada comunistă au mai rămas doar amintirea vremurilor de altă dată și numeroase piese de medalistică.

Rafinăria Arpechim Pitești a fost una dintre cele mai mari rafinării din România, ce a fost închisă definitiv în anul 2011, din raţiuni economice. Conducerea companiei a anunţat ulterior intenţia de a dezafecta unele instalaţii şi de a amenaja un depozit de carburanţi pe platforma fostei rafinării. Compania OMV investigase în prealabil opţiunea vânzării, însă nu a fost identificat un cumpărător care să dispună de expertiză şi resursele financiare necesare operării în siguranţă a rafinăriei. Decizia a fost luată într-un context internaţional în care o serie de capacităţi de rafinare din Europa se închideau sau erau puse la vânzare ca urmare a unei supracapacităţi de rafinare.

Jeton - EL Exploatarea pădurilor Arif * Argeș

Valoare 50 bani

Prin legea din anul 1887 guvernul I.C.Brătianu a stabilit unele măsuri pentru dezvoltarea industrie românești,mai ales în domeniul forestier, extractiv și alimentar. Exploatarea masei lemnoase și industrializarea lemnului se făcea de regulă prin agenți economici cu capital privat (antreprenori, societăți pe acțiuni, proprietari) și mai puțin în regie proprie. Capitalul străin, provenit din state dezvoltate ale Europei de Vest, a jucat un rol important în dezvoltarea industriei românești, finanțând construcția de căi ferate, mijloace de transport, poduri, edificii culturale sau fabrici și având drept scop exploatarea și valorificare bogățiilor solului și subsolului. Zona muntoasă a județului Argeș cu păduri seculare a atras investitori potenți financiar. De la una din societățile unui astfel de întreprinzător, care deținea o societate privată de exploatare a pădurilor din județul Argeș, mai precis din zona localității Arif (Aref) provine jetonul de mai sus. Se cunosc astfel de jetoane cu diverse valori (5, 10, 25 și 50 de bani, 1 și 3 lei). Dacă în general aceste jetoane au forma rotundă, cel cu valoarea de un leu are forma octogonală cu diametrul de 24,2 milimetri. S-au identificat astfel de jetoane având aplicate pe revers diverse numere și / sau litere a căror semnificație nu se știe încă.

La începutul secolului al XX-lea viața muncitorilor forestieri nu era ușoară, ei lucrînd câte 10-12 ore pe zi, cu scurtă pauză la prânz. Mulți erau cantonați în pădure, locuind în corturi acoperite cu coajă de brad, așa zisele “surle”. În mijlocul acestor corturi se făcea foc, unde fierbeau oalele de lut cu mâncare, supravegheate de cel mai tânăr dintre ei, care era de “jurnă”. La 1-2 săptămâni muncitorii mergeau la familii pentru a se aproviziona și apoi reveneau la muncă. De mare folos pentru acești muncitori au fost cantinele înființate de patroni, de unde muncitorii își puteau procura cele necesare traiului. Acestea erau mai degrabă niște băcănii de unde își procurau diverse produse necesare traiului de zi cu zi (făină de porumb, brânză, slănină, salamuri, scule, haine etc). Aceste jetoane erau un fel de strămoși ai actualelor tichete de masă. Erau primite de angajați la plata salariului sau în avans și puteau fi utilizate doar la cantina fabricii. Pentru muncitorii forestieri aceste cantine erau foarte utile chiar dacă uneori practicau prețuri mai piperate. Pentru patroni utilizarea acestor fise metalice cu valoare / fise de credit era o modalitate de a întoarce în vistieria prorie o parte din cheltuielie salariale. În plus folosirea acestor jetoane reducea practic cantitatea de bani lichizi necesari plăților salariale. Folosirea acestor jetoane elimina posibilitatea ca persoane străine, neangajate în cadrul societății să beneficieze de aceste avantaje. Monograma existentă pe aversul acestor înlocuitori de monedă ne duce cu gândul că cele două litere provin de la numele “Emil Lessel”, un “mare comerciant și fabricant de lemnării” cu afaceri în zona Aref. Afaceristul de origine germană Emil Lessel a cumpărat în primăvara anului 1902 de la bucureșteanul Gheorghe Ștefănescu pădurile de pe 17 munți din cuprinsul moșiei Aref, plasa Loviștea, cu suma de 1100000 lei. Emil Lessel deținea în București, pe Calea Plevnei, la nr.193-195, aproape de Podul Grant, fabrica “E.Lessel SAR”, una dintre cele mai mari fabrici de industrializare a lemnului, pusă în funcțiune în anul 1874. Mai jos admiri un afis reclamă al acestei fabrici de cherestea.

Ulterior acest Leesel a achiziționat de la țăranii săraci terenuri pentru construirea unei căi ferate cu ecartament îngust ce să asigure transportul materialului lemnos între Curtea de Argeș și localitatea Cumpăna. După terminarea construcției liniei, în anul 1905 s-a constituit în Curtea de Argeș, Societatea “Argeș” – societate anonimă pentru exploatarea de păduri și industria lemnului mai înainte E. Lessel, cu mai mulți acționari. Mai jos admiri sediul Fabricii de cherestea a Societății “Argeș” din Curtea de Argeș. După luptele de la Sălătruc și Arefu din anul 1916 societatea a fost preluată de nemți, mulți dintre angajați fiind ofițeri germani. După retragerea armatei germane societatea a intrat în administrarea justiției avându-l ca administrator pe generalul Teodor Georgescu. În anul 1921 Societate “Argeș” împreună cu Banca Românească – București, Banca Comerțului – Craiova și Creditul Tehnic – București fondează societatea anonimă pe acțiuni “Arif” – societate pentru exploatarea de păduri și industria lemnului, cu un capital de 30 milioane lei, împărțit în 60000 de acțiuni a 500 lei fiecare, având sediul în București, Strada Marconi, nr. 3.

Deducem de aici că jetoanele pe care scrie “Exploatarea pădurilor Arif” au fost emise după anul 1921 și folosite până în anul 1933, când societatea a fost preluată prin cumpărare, de către CAPS (Casa Autonomă a Pădurilor Statului),care va fi naționalizată în anul 1948. (Sursa NET – Dorel Bălăiță, Studii și comunicări 2019)

Corul Domnești - Argeș - 75 ani 1890 - 1965

Domnești este o comună în județul Argeș, formată numai din satul de reședință cu același nume. Comuna se află în nord-estul județului, pe malurile Râului Doamnei și este străbătută de șoseaua națională DN73C care leagă între ele orașele Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 3201 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3206 locuitori), dintre care: români – 95,55%, romi – 1,09% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei argeșene Domnești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,62% și restul – nedeclarată sau altă religie. În comuna Domnești se află situl arheologic de interes național al curții boierești de la Domnești (secolul al XVI-lea), aflat la „Siliște”, la nord de șoseaua spre Câmpulung, sit alcătuit din ruinele unei biserici și cele ale unui zid de incintă. Tot de interes național este și monumentul memorial sau funerar reprezentat de o cruce de piatră aflată pe marginea sudică a drumului spre Slănic (1753), lângă o troiță de zid. În rest, alte patru obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor de interes județean: casa Șuțu (1930; fosta primărie);casa Ion Hirică (1806);casa Felicia Proca (sfârșitul secolului al XIX-lea) și ansamblul Bisercii “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1826–1831), alcătuit din biserica propriu-zisă, poarta de zid cu pictură murală și zidul de incintă. Comuna Domnești dispune de un hotel și de 2 moteluri, deține un stadion de fotbal, secție de poliție, spital și dispensar, farmacii, 2 biserici mari, 2 grădinițe, o școală generală, un mic liceu (cu profilele: fizică-matematică,
matematica-informatica, chimie-biologie și uman), un internat, o centrală telefonică automată, o Casă de cultură, bibliotecă, acces la satelit (televiziune prin cablu), discoteci și baruri.

La Domnești a existat și poate încă mai există un ansamblu artistic (formație corală) de prestigiu care a evoluat pe multe scene din țară și chiar din capitală. Este un ansamblu numeros împărțit pe patru voci, care la fiecare evoluție este răsplătit de puternice aplauze. Acest ansamblu oferă publicului tabloul impresionant de impunător, oferit de albastrul sinuliu al fotelor şi iilor cusute cu fir de borangic, cu fluturi aurii, maramele revărsate pe chipurile angelice ale muntencelor din Domneşti, din sânul cărora străbate parfumul busuiocului, al tuturor florilor câmpului, alături de poalele brodate de mâini iscusite, vesta neagră în contrast cu albul cioarecilor bătuţi în dârstă şi pălăriuţele ciobăneşti. Unul din marii dirijori ai acestei formații corale a fost renumitul profesor Alfons Popescu, fost fotbalist, născut la data de 6 octombrie 1912 în satul Tânganu, comuna Stoenești, județul Ilfov, în casa unui teolog. Anul 1947 îl găseşte ca profesor de muzică la Gimnaziul din Domneşti, iar peste o perioadă scurtă, ca director. Aici el a înfiinţat corala “Râul Doamnei” din care făceau parte ţărani, ciobani, ţapinari, preoţi, profesori, învăţători, medici, ingineri şi alte categorii sociale existente în comună. Marele folclorist elveţian, Marcel Cellier, văzând şi ascultând corul scrie într-o revistă culturală de prestigiu din Iugoslavia: “Felicit curajul şi iscusinţa dirijorului Alfons Popescu de a asambla glasul omului cu buciumul care scoate sunete de o melodiozitate unică, cu tulnicul şi cu o formaţie de fluieraşi.” (“Scânteia tineretului”, iulie 1964).Când se interpreta “Balada haiducească”, “Rapsodia pastorală” sau “Balada hidrocentralei”, corul ridica sălile în picioare. În 1954, premiul I pe ţară, în 1956 premiul III, premiul I la Festivalul Tineretului şi Studenţilor din 1957, în 1959 (“Scânteia”, 20 august 1959, scrie : “Numeroase formaţii culturale au pregătit lucrări din folclorul local – cântece şi balade haiduceşti, ce reflectă trecutul de luptă al poporului, prelucrat de dirijori şi compozitori amatori. Corul Căminului Cultural Domneşti, regiunea Piteşti, alcătuit din peste 150 de oameni, participant la faza republicană, interpretează cu mult succes Balada haiducească de Alfons Popescu, dirijorul acestei formaţii”), premiul I şi laureat, iar în 1961, se repeta succesul. Care dirijor din istoria corală, pe una din marile scene ale ţării, a respins premiul III oferit de ministrul culturii, Constanţa Crăciun ? L-a refuzat în faţa unei săli pline, ca fiind incorect apreciat corul din Domneşti de către juriu. Ce curaj, în vremurile acelea!Şi nu a primit premiul pentru că era convins că formaţia corală a Domneştilor era cea mai bună din ţară. A respins în faţa unei ţari premiul III datorită incorectitudinii comuniste. Era munca ţapinarilor, ciobanilor şi intelectualilor din Domneşti sub bagheta fermecată a ilustrului dirijor. Cor a existat de mult timp în Domneştii Argeşului. Se pare că a existat cor încă înainte de 1890. Apariţia corului este rezultatul strădaniilor învăţătorilor Nicolae Hănescu, Ion Stăncioiu şi Luca Paul. În ziarul “Secerea şi ciocanul” din 18 iunie 1961, se scrie: “Acum, după ce au trecut de vârsta de 80 de ani, doi bătrâni, Toma Petrescu şi Ioana Diaconu din Domneştii Argeşului, se fălesc cu amintirea unui lucru cu care foarte rar oameni la vârsta lor se pot mândri, cu faptul că în tinereţea lor, când era copiliţă, cum zice baba Ioana, au cântat în corul popular din Domneşti, dirijat de Nicolae Hănescu şi Ion Stăncioiu”. El a fost mijlocul de a uni şi mobiliza cetăţenii comunei la diferite acţiuni de folos obştesc. Astfel, corul de adulţi a cântat în anul 1904 cu prilejul inaugurării noului local de şcoala la care a participat ministrul Spiru Haret. În afară de dirijorii corului, Nicolae Domnescu, primul învăţător din Domneşti, menţionat pe la 1845, era cântăreţ la biserică. Apoi Bucur Domnescu şi cei care au urmat, în afară de cântatul cu copii la biserică, organizau serbări ocazionate de evenimente istorice sau locale, cum ar fi, de exemplu, inaugurarea unor instituţii noi (localul de şcoală de la 1884, sau cel de la 1903). La cor participau şi adulţii din sat. Deci, la Domneşti exista tradiţie corală. Activitatea corului s-a permanentizat mai ales după 1924, când s-a înfiinţat căminul cultural “Negru Vodă”. În perioada 1935-1944, până la stabilirea profesorului Alfons Popescu în Domneşti, corul căminului cultural şi cel bisericesc au fost conduse de preotul Ion Radomirescu.

Insigna - R-64 (Regimentul 64 Parașutiști - Boteni)

25 ani - 22 Decembrie 1989

Batalionul 64 Operațiuni Speciale, denumiri ulterioare Batalionul 64 Parașutiști, sau Regimentul 64 Parașutiști, în prezent desființat, a luat ființă în localitatea Boteni, județul Argeș, la data de 1 august 1980 ca parte componentă a Brigăzii 2 Parașutiști (Aeromobilă) “Maior Dobre Teodor”. Această unitate a făcut parte din trupele de elită ale armatei române. Parașutiștii acestei unități erau de fapt adevărați luptători de comando, cu nimic mai prejos decât eroii pe are îi vedem în filmele americane despre războiul din Vietnam. Aceștia erau echipați cu busole, binocluri, arme albe, puști automate, mitraliere, arme antitanc, stații radio, posturi meteo, corturi, materiale de camuflaj, bărci, veste de salvare și bineînțeles parașute. Soldatul acestei unități știa artele marțiale și putea să-și confecționeze arme (topoare, prăștii, bumerange, fierăstraie, arcuri, sulițe, etc) și din materiale neconvenționale la îndemână (lemne, pietre, sfori, etc).

Localitatea Boteni este situată în comuna Conţeşti din judeţul Dâmboviţa, iar unitatea militară 01842 este o structură militară de paraşutişti. Un grup de militari din această unitate militară, au primit o misiune specială, în dimineaţa zilei de Crăciun (25 decembrie 1989), aceea de a executa cuplul dictatorial Ceauşescu.

Conțești este o comună din județul Dâmbovița care include și satele: Bălteni, Boteni, Călugăreni, Crângași, Gămănești, Heleșteu și Mereni. La recensământul din anul 2011 comuna număra 5123 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 82,51%, romi – 15,24% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Conțești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,07% și restul – nedeclarată sau altă religie.

ARO - România (Automobilul românesc)

Produsul medalistic de mai sus este o medalie realizată la Monetăria statului în anul 2021, ce omagiază legendarul automobil românesc de teren – ARO, primul produs medalistic ce face parte din secțiunea „Mașini românești care au făcut istorie”. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt: material (compoziție) – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,11 grame, calitatea – proof, tirajul – 100 exemplare și prețul unitar de achiziționare cu TVA inclus – 351 lei.

ARO (Automobil Român sau Automobil Românesc), producător de vehicule de teren din Câmpulung Muscel, a fost prima şi unica companie de automobile de serie 100% românească. Soliditatea șasiului, ampatamentul scurt, suspensia independentă pentru puntea față și postul de conducere ergonomic – calități remarcabile ale acestui SUV românesc - au fost atuurile care au dus la propagarea numelui ARO în lumea întreagă. În anii ’80, autoturismul ARO era un succes mondial, situându-se pe locul al patrulea în lume după numărul de maşini de teren vândute şi pieţe de desfacere (după Jeep, Land Rover şi Toyota). De-a lungul celor peste 45 de ani de activitate, ARO a produs aproximativ 380000 automobile de teren 4 x 4, care au fost exportate în proporţie de două treimi în peste 110 ţări de pe toate cele cinci continente. Deasupra am prezentat două modele ale autoturismului ARO.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură piteștene din vremuri diferite.

Monumentul veteranilor

Gara

Biserica Sfânta Vineri

Fabrica de tananți Argeșul

Teatrul comunal

Spitalul I.C.Brătianu

Hala de Pește

Hala de Carne

Grădina Publică

Palatul Administrativ

Hotelul și Restaurantul Victoria

Cazarma Regimentului Radu Negru, nr.28 de infanterie

Liceul I.C.Brătianu

Biserica Sfântul Nicolae

Biserica catedrală Sfântul Gheorghe

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură argeșene din vremuri diferite.