Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Mănăstirea “Simonos Patras” de pe muntele Athos, Grecia, este un impresionant edificiu ortodox, construit pe o stâncă înaltă, aflându-se pe raza localității Aftonomi Monastiki Politeia Agiou Orous.

Mănăstirea este compusă din trei turnuri alăturate, construcția sa începând în secolul al XIII-lea. Turnul din stânga, situat în partea de sud-vest şi având patru rânduri de balcoane, este ieşit mai mult în afară. Cel din centru, cu şapte rânduri de balcoane, care este cel mai vechi şi constituie o parte din vechea mănăstire (sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea), este mai puţin ieşit, iar cel din dreapta, dinspre răsărit, încă şi mai puţin. Cele două turnuri au fost ridicate mai târziu: cel din sud-vest este construit între 1862-1864, iar cel din est, între 1897-1902. În partea dreaptă a turnului de est se află apeductul care se întinde ca un voal de mireasă. A fost construit în perioada post-bizantină (secolul al XIV-lea) şi se păstrează într-o stare foarte bună. Intrarea în mănăstire este în colţul de nord-est. Coridorul este cel mai mare şi cel mai impresionant din tot Sfântul Munte. Este pardosit cu piatră şi cu trepte late, pentru a înlesni urcarea catârilor, şi aparţine corpului de nord, ce se păstrează din perioada bizantină. El duce la curtea mică şi pardosită cu plăci de piatră, unde se află Katholikonul (prima biserică a mănăstirii), trapeza (sala de mese) şi brutăria. Biserica centrală, închinată Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, construită în stil athonit, este mică și simplă. Ea se află în centrul curţii strâmte. Nu există agheasmatar şi nici turn de apărare, deoarece mănăstirea însăşi este un turn.

Clopotniţa se află în colţul de sud-vest al Katholikonului, Trapeza este la al doilea etaj al corpului din mijloc, iar biblioteca nouă, în corpul de est. Lângă bibliotecă se află schevofilachionul (locul din altar unde se păstrează obiectele de cult) şi iconofilachionul (probabil un loc special unde se păstrează icoanele sfinte). Aici se păstrează două Sfinte Uşi din perioada 1370-1390, iar dintre icoane, deosebit de importante sunt Icoana Maicii Domnului „Nădejdea celor deznădăjduiţi” (sfârşitul secolului al XV-lea), Icoana Sfintei Ecaterina (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Din cauza repetatelor incendii, mănăstirea este lipsită de alte obiecte de valoare. În incinta mănăstirii se află mai multe paraclise. La primul etaj al turnului estic se află paraclisul Sfintei Maria Magdalena. La etajul al doilea se găseşte paraclisul Sfântului Haralambie. În aripa de mijloc, sub trapeză, se află paraclisul (bisericuța, capela) Sfântul Gheorghe. Un alt paraclis, închinat Sfântului Ioan Botezătorul, este situat în cea mai nouă aripă, cea de-a patra, construită în anul 1996 și terminată în anul 2000, după aprobarea Centrului KEDAK (Salonic). Paraclisul cimitirului este construit în afara zidurilor mănăstirii, pe un mic platou în partea de sud-est, și are hramul Adormirea Maicii Domnului. La malul mării, în mijlocul văii care coboară de sub stânca mănăstirii, se află arsanaua (portul, cheul de ancorare pentru micile vaporașe care fac aprovizionarea mănăstirii), iar în stânga ei, mai sus pe coastă, se află Katisma Sfântului Ioan Teologul, care are picturi din 1702. Mai sus de mănăstire, pe coasta muntelui ce închide valea, se află Katisma Sfântului Simon, iar mai jos de ea se află peștera în care s-a nevoit Sfântul Simon. Mănăstirea mai are șase chilii în Kareia: Chilia „Tuturor Sfinţilor”, ce găzduiește reprezentantul Mănăstirii Simonos Petras în chinotită, Chilia Sfântului Nicolae – Kaproli, Chilia Sfântul Mina, cu icoana făcătoare de minuni a Sfântului, Chilia Sfânta Cruce, Chilia Bunei Vestiri, mai jos de Schitul Sfântul Andrei, aproape de Valea Adin, și Sfântul Gheorghe – Kalatha, din piața centrară din Kareia, fondată în secolul al XIV-lea, ce găzduiește magazinele de la parter. Mănăstirea are câteva metoace (mănăstiri mai mici subordonate) în afara Sfântului Munte: “Înălțarea Domnului” (Atena), Mănăstirea “Bunavestire” (Ormylia, Halkidiki), Mănăstirea “Sfântul Nicodim Aghioritul” (Goumenisa),“Sfântul Haralambie” (Tesalonic), Sfinţii Artemie şi Antipa (Sifnos) şi „Maica Domnului din Trygis”(insula Lemnos). De asemenea, mănăstirea are câteva metoace și în Franţa: Mănăstirea “Schimbarea la față” (Terrasson), Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” (Vercors), Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” (Solan) și Schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (insula Porguerolles).

2. Situl arheologic Petra din Iordania, având o suprafață de 264 kilometri pătrați, este una din cele 7 minuni ale lumii moderne, este un oraș construit în urmă cu peste 2300 de ani ce se prezintă foarte bine conservat. Aici ești impresionat de monumente grandioase săpate direct în stânca muntelui, relief și călătoria cu măgarul sau cămila. Petra, "orasul de piatra" ce impresioneaza pe tot pelerinul, este un sit arheologic aflat in sud-vestul Iordaniei. Orasul se intinde de-alungul poalelor Muntelui Hor, strabatand un lung defileu si intinzandu-se apoi pe laterala estica a vaii Arabah, cunoscuta sub denumirea de "Wadi Araba" - larga vale ce se intinde de la Marea Moarta si pana la Golful Aqaba.Orasul este renumit mai ales pentru arhitectura acestuia, sapata aproape in intregime in piatra muntelui pe care se sprijina majoritatea cladirilor. Orasul, alaturi de intreaga zona, a ramas necunoscut lumii vestice pana in anul 1812, cand acesta a fost descoperit de catre exploratorul elvetian Johann Ludwig Burckhardt. In scurt timp, orasul a captat atentia intregii lumi. Astfel, reprezentantii monumentelor mondiale, in cadrul programului UNESCO, au descris monumentul din valea Iordaniei drept "una dintre cele mai pretioase mosteniri culturale ale omenirii". Astfel, in data de 6 decembrie 1985, orasul antic Petra a fost declarat monument mondial.Flancat de pereti masivi de piatra si aprovizionat cu apa dintr-un rau se strabate periodic locul, orasul Petra nu prezenta doar aspectul de fortareata naturala si sigura, ci era situat si la intersectia celor mai importante drumuri comerciale. Astfel, prin acest nod comercial treceau drumurile spre Gaza in vest, spre Bosra si Damasc in nord, spre Aqaba si Leuce Come peste Marea Rosie, si spre Golful Persic, peste desert.Excavarile care au fost efectuate in zona au aratat ca reusita ridicarii unui oras in pustiu s-a datorat abilitatii si ingeniozitatii nabataenilor de a controla rezerva de apa, prin crearea unei oaza artificiale.Intrarea in defileu, din partea estica a vaii, este una impresionanta ce uimeste pe orice trecator. Defileul numit de localnici "Siq" - "sageata" - este unul foarte ingust in inalt, pe alocuri peretii sai apropiindu-se pana la o distanta de 3-4 metri. La capatul acestui minunat defileu se afla cea mai cunoscuta si impresionanta ruina din orasul antic Petra, si anume "Al Khazneh" - Trezoreria - care este sapata in intregime in peretele de piatra auriu-rosiatica.

Continuand drumul prin minunatul defileu, si trecand de impresionanta Trezorerie, la poalele muntelui numit "en-Nejr" se afla un imens "Teatru", amplasat intr-o asa pozitie incat din el sa se vada cea mai mare parte a mormintelor din apropiere. Pana acum, nici o metoda nu a fost eficienta in stabilirea inceputurilor orasului antic Petra. Unele indicii arheologice indica faptul ca orasul nu a fost ridicat de foarte mult timp, cu toate ca un sanctuar - loc de inchinare - ar fi existat pe aceste locuri inca din timpurile antice.Se crede ca aceasta parte a Iordaniei a fost locuita de catre "horiti", probabil un neam de sapatori in piatra care locuiau in pesteri. Acestia sunt considerati stramosii edomitilor. Locuitorii ce au ridicat aceste locuri au avut multe influente asupra nabaetenilor, care si eu si-au inmormantat mortii si au adus cinstire in locasuri pe jumatate sapate in piatra.Crestinismul a patruns in orasul Petra in jurul secolului al IV-lea d. Hr., la aproape 500 de ani de la infiintarea orasului Petra drept importand centru comercial. Athanasius mentioneaza un episcop in orasul Petra, numit Asterius.Cel putin unul dintre morminte - mormantul cu urna - era folosit pe post de biserica. O inscriptie cu vopsea rosie mentioneaza sfintirea acestui loc "in vremea celui mai sfant episcop, Jason" - inscriptie datata in anul 447.Crestinismul din orasul Petra nu a rezistat foarte mult, ca si in partea de nord a Arabiei, cauza fiind cucerirea islamica din anii 629-632. In timpul primei cruciade, orasul Petra a fost ocupat de catre Balduin I, regele Regatului de Ierusalim. Manastirea - cel mai insemnat monument din orasul Petra - dateaza din timpul secolului I i Hr. Aceasta a fost dedicata regelui Obodas I.

Manastirea este localizata in coltul nord-vestic cel mai indepartat al vaii Petra, in spatele Strazii cu coloane, aparand ochiului ca o macheta mai mare a Trezoreriei, aflata in defileu. Manastirea este monumentul cu cea mai larga fatada din intreaga vale a orasului Petra, masurand o latime de 50 de metri si o inaltime de 45 de metri. Doar usa monumentului are o inaltime de 26 de metri. In pofida numelui, acest monument a fost sculptat in piatra pe post de mormant, insa crucile sapate in interior au dus la numele actual al locului. Ca si "Trezoreria", aceasta este alcatuita din doua etaje acoperite de o magnifica urna. Conform traditiei arabe, orasul Petra este locul in care Moise, in timpul calatoriei prin pustiu, a lovit cu toiagul stanca din care a iesit apa pentru poporul insetat. De asemenea, tot aici se crede ca este inmormantata si Miriam - sora lui Moise. Odata intrata sub conducerea romana, localitatea Petra a intrat rapid intr-un declin treptat. Astfel, importanta comerciala a acestui centru incepe sa nu mai fie una reprezentativa in lumea comertului din zona. Aceasta se datoreaza in mare parte si cresterii comertului pe mare. In anul 363, un cutremur de pamant darama multe dintre cladirile orasului, altele fiind doar grav avariate. Acest cutremur afecteaza si sistemul de colectare a apei, care asigura viata in oras.
3. Machu Picchu este un oraș-templu incaș din secolul al XV-lea d.Hr., situat pe teritoriul regiunii actuale Cusco din Peru.

Ruinele au fost redescoperite în anul 1911 de către arheologul Hiram Bigham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În anul 1983, UNESCO a desemnat Machu Picchu drept sit al patrimoniului mondial, descriindu-l ca "o capodoperă absolută de arhitectură și un testimoniu (mărturie) unic al civilizației incașe". Invizibil de jos și limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. Orașul este situat 610 metri deasupra gălăgiosului râu Urubamba, norii acoperind ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 200 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei. Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul al XVI-lea fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu. Descoperită abia în anul 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala. Ruinele Machu Pichu atrag anual peste 2 milioane de vizitatori, asta și pentru că ascunde încă multe enigme.

Redau mai jos câteva curiozități despre orașul templu Machu Pichu:

Deși oficial se spune că arheologul american Hiram Birgham (profesor la Universitatea Yale) care între anii 1906 - 1915 a condus cinci expediții în Peru ar fi descoperitorul templului, se pare că el ar fi găsit aici vreo trei fermieri. Unul dintre aceștia a fost agricultorul local Melchor Arteaga, care i-a dat un pont: i-a povestit despre clădirile ascunse în munți, în mijlocul pădurilor, și s-a oferit să-l conducă la ele. Se știe precis că cu vreo 44 de ani mai devreme (anul 1867), omul de știință german, Augusto Berns, ar fi trecut pe aici. Studiile și hărțile sale conțin urmele unui sanctuar incaș pe acest munte.
Deși la început profesorul Bingham a crezut toată viața că aici au fost sacrificate fecioare pentru zeul Soarelui, în anul 1912 el găsit și schelete aparținând unor bărbați
Orașul ocupă 32592 de hectare, în momentul descoperirii fiind complet acoperit de vegetație. În total în oraș sunt 3000 de scări, așa că să ne așteptăm să facem febră musculară dacă vrem să cutreierăm întregul oraș.
Pietrele de granit folosite în construcții cântăresc în medie 22 kg fiecare. Este aproape de neimaginat cum a fost transportată acolo o asemenea cantitate de piatră.
Machu Picchu se afla pe marginea unui drum pavat incredibil de lung, care făcea parte din acea rețea de 40 mii de km care traversa vastul Imperiu Inca, din munți până la coastă. Acest traseu este denumit și „drumul soarelui" de către istorici.
De altfel, sanctuarul a fost construit direct la o înălțime atât de extremă, într-un loc greu accesibil, pentru ca pe cât posibil nimeni să nu tulbure zeii.
Chiar dacă templul este construită pe o falie, oamenii de știință susțin că niciun cutremur nu ar putea-o distruge – în 550 de ani cu siguranță au existat cutremure semnificative în zonă, iar clădirile încă stau în picioare.
Chiar dacă sună ciudat, Machu Picchu a fost și observator astronomic, adevărat, fără gadget-uri moderne, telescoape și sateliți. În acea vreme un mic grup de astronomi și preoți a folosit observatorul deosebit de modern la vremea sa, pentru monitorizarea poziției exacte a corpurilor cerești, folosind ca punct de referință vârfurile Munților Yanantín.
Oare cum de n-au murit de foame cei care au trăit acolo, izolați de cel mai apropiat oraș? Structura în cascadă a avut mai multe funcții: pe de o parte a împiedicat întregul complex să alunece pe terenul montan abrupt, pe de altă parte pe aceste etaje terasate au putut cultiva diferite plante, care serveau drept hrană pentru cei care locuiau aici.
Metoda cu care a fost construit întregul complex se numește tehnica Ashlar. Aceasta construcție este aidoma cuburilor de LEGO interconectate: pietrele de granit au fost sculptate pentru a se potrivi între ele, motiv pentru care toate structurile sunt încă atât de stabile.
Astăzi nu mai trebuie să călărești zile întregi pe măgari sau să te lupți singur cu muntele. Trenul merge direct din Cuzco la Aguas Calientes, o mică comună sub Machu Picchu. De aici putem urca în două feluri: confortabil sau dureros. Cel din urmă înseamnă 90 de minute pe scări până ajungem la minunea arhitecturală. Cei mai comozi pot folosi autocarul.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA SARA MARIA

UN SFAT

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL BRAȘOV

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Brașov - 10000 metri ciclism - Locul I - 1935

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Jeton - Friedrich Czell - Kronstadt - 1 liter

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. În fiecare jeton stă ascunsă o întreagă istorie a unei persoane, a unei familii , a unui monument ori clădire sau a unei unități economice care a influiențat destinele unor persoane sau comunități locale într-o anume perioadă de timp. Trebuie doar să descoperi ce se află în spatele acestor mici bucăți de metal și atunci cu siguranță vei rămâne fascinat de aceste autentice izvoare istorice.

Jetoanele pe care le prezint aici amintesc de concernul Friedrich Czell & Sohne, înființat la mijlocul secolului al XIX-lea, de unul dintre cei mai întreprinzători și mai bogați brașoveni, foarte cunoscut în epocă și datorită produselor sale alcoolice (bere, vin, lichior) apreciate de populație dar și pentru rolul jucat de familia acestuia în viața socială și economică a regiunii din jurul Brașovului și nu numai, timp de aproape 100 de ani. Firma Friedrich Czell & Sohne ajunsese să dețină la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea monopolul băuturilor alcoolice și în special al Berii în Țara Bârsei. Jetoanele au aversul identic. Într-un cerc perlat la exterior este aplicată inscripția circulară începînd din dreptul orei 7 și terminată în dreptul orei 5 – “F.CZELL & SOHNE”. În dreptul orei 6 este aplicată o stea cu șase raze. În centrul reversului perlat este aplicată valoarea nominală a jetonului. Până în prezent se cunosc 5 valori nominale: 2, 10, 20, 100 și 200, toate jetoanele fiind rotunde cu diametrul de 22 milimetri. Jetonul cu valoarea de 2 este confecționat din cupru, cel de 10 – din zinc și celelalte – din alamă.

În România berea a devenit populară pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În anul 1908 existau în vechiul regat 18 fabrici de bere care produceau aproximativ 180000 hectolitri de bere. Tot cam în acest timp în Transilvania funcționau 31 fabrici de bere. Istoria firmei Czell începe în Transilvania. Friedrich Thomas Czell, un comerciant sas brașovean, născut la data 19 septembrie 1816, ca fiu al unui producător de țesături de lână, a început să facă avere din comerțul cu vinuri, ulterior exportând produse textile aduse din Cehia. În anul 1855 ia ființă concernul “Friedrich Czell & Sohne” (Friedrich Czell și fii) care avea ca obiect de activitate exportul de lână în Anglia. Mai târziu fondatorul firmei s-a orientat spre producerea și comercializarea spirtului, în acest sens construind o fabrică în localitatea Cristian. Pentru a obține materia primă pentru distileria sa F. Czell a depus eforturi pentru introducerea culturii cartofului în zona Brașovului. Pe lângă spirt fabrica furniza și borhot pentru creșterea porcilor. Afacerea mergea bine astfel că afaceristul s-a extins înființând ferme de vite, o rafinărie de alcool și o fabrică de chibrituri. În anul 1874 cumpără și o mină de cărbuni necesară pentru producerea de combustibil necesar întreprinderilor sale. În anul 1889 Czell construiește Fabrica de zahăr de la Bod iar în anul 1892 achiziționează Fabrica de spirt Dârste și construiește tot aici o nouă fabrică de bere (capacitate de producție – 14000 hectolitri și 40 de angajați). Familia Czell a schimbat fața Brașovului, construind palate, vile și amenajând lacul Noua. Iarna tăiau blocuri de gheață depozitându-le în grote brașovene pentru păstrarea la rece a berii.

În anul 1905 frații Czell achiziționează Fabrica de bere Luther din București ducând o politică agresivă de acaparare a tuturor clienților bucureșteni. În anul 1908 concernul Czell deținea fabrici de bere la Brașov, Miercurea Ciuc, Timiușoara, Sighișoara, Cluj și București, fabrici de spirt la Cristian, Dârste și Sibiu, fabrici de postav precum și întinse suprafețe de vii. Pe bună dreptate frații Czell erau considerați stăpânii industriei românești de bere. La începuturi berea era livrată în butoaie de stejar cu capacități de 50, 100 și 200 de litri prin depozitul fabricii din Dârste sau cel de pe Strada Lungă. Pentru clienții îndepărtați livrarea se făcea pe calea ferata, la Dârste existând linie CF. Jetoanele cu valoarea 50, 100 sau 200 fac trimitere la capacitățile butoaielor de bere. Jetoanele erau folosite ca modalitate de evidență a numărului de butoaie livrate. Clienții plăteau o garanție diferențiată pentru butoaiele livrate. Butoaiele trebuiau returnate ulterior, goale și în bune condițiuni împreună cu jetoanele, în schimbul lor clienții își primeau înapoi garanția financiară. În privința jetoanelor cu valorile 2, 10 și 20 se pare că au avut rol similar dar se referă la volumul ambalajelor în care se livra lichiorul produs la Cristian.

La schimbarea regimului politic de la noi concernul mai deținea doar 2 fabrici de bere la Brașov și Timișoara și câteva terenuri agricole. A urmat naționalizarea prin care statul a luat tot, fabrica din Brașov denumindu-se astăzi Aurora, iar cea din Timișoara – Timișoreana (Extras dintr-un document semnat – Dorel Bălăiță).

Insigna - C.F.R. Rugby Brașov (Căile ferate române)

Rugby Club CFR Brasov a fost fondat în anul 1986 din inițiativa inimosului Vasile Soporan. Vasile Soporan s-a născut la 20 februarie 1943 la Cluj, dar a devenit cunoscut la Brașov, oraș în care, se poate spune, a pus bazele jocului cu balonul oval. Prin anul 1985 Vasile Soporan a ieșit cu fiul său, Cătălin, să se joace cu o minge de rugby în vecinătatea Gării Brașov, pe locul unde astăzi se află Unirea Shopping Center Brașov. În acele vremuri, aici exista doar un teren cu ceva iarbă, ușor denivelat, pe care se instalau circurile în trecere prin Brașov, iar locatarii din vecinătate ieșeau la „iarbă verde”. Copiii care se jucau în zonă au fost atrași de buclucașa minge ovală și s-au prins în jocul celor doi Soporan. Încetul cu încetul, numărul copiilor din cartier prezenți la orele de rugby ținute de „domn profesor” creștea. Iar de la o joacă de copii, la practicarea „sportului cu balonul oval” într-un cadru organizat n-a mai fost decât un pas. După foarte puțin timp, la aceste antrenamente se prezentau până la 75 de copii. Astfel că, în scurtă vreme, s-a înregistrat apariția Rugby Club Brașov, organizație dedicată practicării rugbyului de către copii și juniori. In timp, Vasile Soporan a reușit să dea un statut juridic clubului și să-l înregistreze ca primul club privat cu bază sportivă proprie, având un teren de rugby, unul de minifotbal și patru de tenis. De remarcat însă că, și astăzi, copiii se îngrijesc de club și teren – ei tund gazonul și liniază terenul, ei fac curățenie în club și lucrează la îmbunătățirea condițiilor de pe cocheta bază.

Rugby, scris și rugbi este un sport cu mingea, originar din Anglia. Numele jocului provine de la orașul englez omonim, locul unde s-au formalizat prima dată regulile acestui sport. Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care sportul mai este uneori numit „sportul cu balonul oval”. Cele două variante principale sunt rugby în 15 sau rugby în 8 jucători. Rugby se joacă pe un teren dreptunghiular având dimensiunile de 144×70 metri maximum, de cele mai multe ori acoperit cu gazon. „Butul” (poarta), sub formă de H, este constituit din doi stâlpi paraleli de 3,4 m în înălțime, la o distanță de 5,6 m, cu o bară transversală aflată la 3 m de sol. Un meci durează 80 de minute, în două reprize de 40 de minute și o pauză de 15 minute. Obiectivul jocului este de a câștiga puncte prin: purtarea și culcarea mingii în terenul de țintă advers (eseu); trimiterea mingii cu piciorul printre buturile adverse; eseu: 5 puncte; transformarea eseului: 2 puncte drop-gol (lovitură de picior căzută): 3 puncte; lovitura de pedeapsă: 3 puncte. Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau și înainte, dacă este lovită cu piciorul. Echipa adversă poate să recupereze mingea printr-un placaj. De obicei asta înseamnă că unul sau mai mulți jucători din echipa opusă prind pe jucătorul aflat în posesia mingii și îl blochează la pământ. Prima atestare documentară a practicării oficiale a sportului rugby în România este menţionată de către Dumitru Manoileanu (fost jucător, antrenor, teoretician al jocului) la 8 septembrie 1913. Cum şi alte izvoare au menţionata data propusă de Manoileanu, dată recunoscută şi de Federaţia Română de Rugby, considerăm ca 8/21 septembrie 1913 este data naşterii oficiale a sportului cu balonul oval în România. La acea dată s–a întâmplat primul meci în care Tennis Clubul Român a jucat cu Sporting Club. Cum, întâlnirea s–a terminat cu un scor egal (3–3), cele două echipe s–au întâlnit din nou, în 13 octombrie. De data aceasta Tennis Clubul Român a învins cu scorul de 6 –0, din 2 încercări. Punctajul acelor vremuri acorda 4 puncte pentru un drop–gol şi 3 puncte pentru o încercare sau transformarea unei lovituri de pedeapsă. Transformarea unei încercări era 2 puncte. Meciurile s–au desfăşurat pe un teren aflat pe Şoseaua Bonaparte (astazi Iancu de Hunedoara).

Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Sus am postat logo-ul Companiei naţionale CFR. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş. Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.

Placheta - 150 de ani de la fondarea dinastiei regale a României 1866 - 2016

Cel de-al III-lea congres internațional de numismatică

din România postbelică - Brașov - 2016

Era pe la începutul veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române , iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale regina Maria.

Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzolern (născut 25 octombrie 1921 Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele personalităţi publice în viaţă din perioada celui de al II-lea război mondial.

Consiliul județean Brașov - Muzeul județean de istorie

S.N.R. - 30 de ani de activitate a secției Brașov

(Societatea numismatică română)

Secția Numismatică Brașov își desfășoară activitatea în cadrul Societății Numismatice Române (SNR), ea fiind înființată în anul 1978. În prezent, Secția Numismatică Brașov numără 46 de membri, de vârste și profesii diferite, care se implică activ în diverse activități din domeniu.

La 23 decembrie 1420, Adunarea Districtului Ţării Bârsei a emis un document în care se stipulează că reprezentanţii breslei blănarilor braşoveni, la fel ca şi înaintaşii lor, au îngăduit „Provinciei Ţării Bârsei” să-şi construiască deasupra bolţii de vânzare a breslei o cameră pentru „acordarea dreptăţii” şi pentru şedinţele Magistratului (Sfatul orăşenesc). În 1515, judele Braşovului a primit 50 florini necesari construirii turnului. Fortificația a fost construită în perioada 1521 – 1528. Un document din 1520 ne informează că edificiul era format doar dintr-o singură încăpere având dimensiunile de 5 metri lăţime şi 12 metri lungime, în care se aflau o sobă, patru mese cu bănci şi un dulap pentru acte. Acelaşi document atestă existenţa unui ceas (al doilea din oraş după cel din Biserica Neagră). La începutul secolului al XVII-lea, turnul a devenit „turnul trompeţilor”, denumit după paznicul care urcat în turn, sufla din trompetă la fiecare oră, marcând orele zilei. Din anul 1521 se păstrează prima menţiune despre închisoarea aflată în Casa Sfatului. La 5 iulie 1608, un mare incendiu a izbucnit după ce turnul a fost lovit de un fulger. Incendiul a fost stins doar după ce peste foc a fost turnat vin, oţet şi lapte. La 16 septembrie 1608, în vârful turnului a fost aşezat globul din aramă care va fi înlocuit în anul 1661. În anul 1646 edificiul a fost renovat. După un puternic cutremur în dimineaţa zilei de 17 iunie 1662, la 2 iulie, turnul s-a prăbuşit în proporţie de două treimi, lucrările de refacere durând trei ani şi costând 6.000 florini. La 21 aprilie 1689, Marele incendiu a distrus oraşul, Casa Sfatului fiind grav afectată. Acum a fost arsă parţial arhiva care era depozitată într-o boltă de la primul etaj. Efectele dezastrului au fost înlăturate abia în anul 1691, când a fost terminată renovarea clădirii. În perioada 1770 – 1778 au fost demarate ample lucrări de refacere. Au fost tencuiţi pereţii, a fost renovat acoperişul, care a primit forma unui bulb de ceapă, a fost realizată stema oraşului pe frontispiciul clădirii şi au fost construite noi încăperi necesare desfăşurării activităţii administrative şi judecătoreşti. În interior au fost cioplite în piatră ancadramentele uşilor şi ferestrelor, scările de acces, precum şi alte elemente decorative. În anul 1778, Casa Sfatului avea, cu unele modificări, forma păstrată până astăzi. Între anii 1835 – 1837 au fost construite încăperile de la mansardă și a fost renovat acoperişul. În anul 1870 a fost introdus iluminatul cu gaz al clădirii, iar în 1874 s-a amenajat cântarul oraşului, strămutat din Casa negoţului. În 1876, administraţia oraşului s-a mutat într-o clădire nouă. Casa Sfatului a rămas doar depozitara valoroasei arhive a oraşului, păstrată aici până în 1923, când a fost mutată la Bastionul Fierarilor. Printr-o hotărâre a reprezentanţei oraşului din 26 noiembrie 1902, clădirea urma să fie dărâmată, dar, în urma protestelor comunităţii locale, hotărârea a fost retrasă în anul 1903. În perioada 1909 – 1910 a fost construit acoperişul de formă piramidală, cu ţigle colorate în negru şi galben, acoperiş neschimbat până în prezent. În anul 1950, vechea primărie a devenit muzeu, destinaţie rămasă neschimbată până în zilele noastre. În prezent, în Casa Sfatului funcționează expoziția permanentă a Muzeului Județean de Istorie Brașov și expozițiile temporare.

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen sau Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic, industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul 1600 şi actual al oraşului precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brașovene, din vremuri diferite.

Hotelul Continental

Biserica Neagră

Institutul biblic

Școala evanghelică Madchen

Vechiul cerc militar

Gara veche

Fabrica de celuloză

Gimnaziul românesc

Poarta Ecaterina

Templul

Spitalul de ochi

Universitatea Transilvania

Uzina de apă

Vederi

Brașov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața țării, adică 5351 kilometri pătrași, numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal, Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Brașov, din vremuri diferite.