Epaminonda's Blog.....: KYNSPERK NAD OHRI

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă KYNSPERK NAD OHRI, în

limba germană KONIGSBERG AN DER EGER, districtul

SOKOLOV, regiunea KARLOVY VARY, din vremuri diferite.

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Strada Schiller

Gara

Poșta

Hotelul

Fântâna din piață

Arhitectură locală

Trimitere poștală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN SFAT

UN CATREN PENTRU

NEPOATA MEA SARA MARIA

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Marea Lojă națională din România

R.I. Steaua Dunării nr.5 Orientul

150 de ani de la Unirea Principatelor Române 5859 - 6009

"Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăției

Pe pământul României!"

Vorbind etimologic, FRANCMASONERIA este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei.

Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny, proiectantul şi executantul podului) a fost construit între anii 1890 şi 1895 pentru a asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podului. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent podurile metalice ale căii ferate de pe valea Prahovei. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel şi a încredinţat proiectarea şi realizarea podului Direcţiei Generale a CFR. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la data de 26 noiembrie 1890 în prezenţa regelui Carol I. Colectivul de proiectare şi de execuţie a fost condus de inginerul român Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanţi. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la Bucureşti, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuşi a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon şi mai apoi îmbinate la faţa locului.

Unirea Principatelor, a fost primul proiect de țară realizat de patrioții români. Idealul unirii a fost formulat de elitele politice și intelectuale educate în marile orașe vest-europene, la începutul secolului al XIX-lea. Primii pași concreți au fost realizați în timpul Revoluției de la 1848, când s-a realizat o uniune vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Proiectul de unificare a Principatelor a fost favorizat și de interesele marilor puteri în Balcani. Profitând de slăbirea influenței Rusiei, învinsă în Războiul Crimeii, Napoleon al III-lea și-a dorit un bastion pro francez în regiune și a susținut idealul național al românilor. În august 1858, în cadrul unei conferințe internaționale la Paris, s-a semnat o Convenție care permitea reorganizarea Moldovei și Țării Românești, care erau tratate în relațiile internaționale unitar, cu condiția alegerii în fiecare dintre Principate a doi domni, două adunări și două guverne. Totuși, existau și două instituții comune, cu sediul la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție. În lunile următoare, cele două Principate au început să pună în practică prevederile Convenției de la Paris. Cel mai important pas a fost desemnarea domnitorilor. Primele alegeri au avut loc în Moldova, la data de 5 ianuarie 1859, fiind ales Alexandru Ioan Cuza, un liberal moderat, care a reușit să atragă de partea sa inclusiv deputați din partida conservatoare.

Dacă la Iași s-a ajuns rapid la un consens, în Țara Românească neînțelegerile dintre liberali și conservatori erau profunde. Deoarece Convenția de la Paris nu preciza expres că domnitorul Moldovei nu poate fi ales și în Țara Românească, patrioții munteni au lansat ideea alegerii lui Cuza. Decizia urma să fie adoptată la 24 ianuarie 1859, iar liberalii au mobilizat populația în zona Hotelului Concordia din București, unde se desfășurau dezbaterile, pentru a pune presiune pe conservatori, ca să-l aleagă domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în fața faptului împlinit, iar în anii următori Cuza a fost recunoscut domnitor, inclusiv de Imperiul Otoman.

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:
"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem țara din vâlcea
Trăgând cu toții la jug
...Unii HĂIS și alții CEA!"

Mănăstirea Stavropoleus - resfințire 2012

Ctitorie 1724, sfințire 1733, resfințire 1940, înnoire 2012

Sfântul Iustin martirul, filozoful

Biserica Stavropoleos din București este fără doar și poate unul dintre cele mai frumoase monumente istorice și lăcaşuri de cult ale ortodoxiei. Biserica Stavropoleos se află în centrul istoric al Bucureștiului, chiar în spatele Muzeului National de Istorie, pe strada Stavropoleos, nr.4, sector 3. Hramul bisericii este Sfinții Arhangheli Mihai și Gavriil. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”. Strădutele liniștite ce o impresoară sunt ca o trecere treptată de la "lumea dezlanțuită" la liniștea tainică din curtea și incinta mănăstirii. Biserica cuprinde lapidariul, casa monahală, o valoroasă bibliotecă – cu icoane valoroase, cărţi, manuscrise, muzeul, trapeza şi chiliile. Deşi a trăit lungi perioade în care a fost lăsată în paragină, toate elementele originale se păstrează până în prezent, ansamblul constituind o adevărată academie a spiritului, un izvor de înţelepciune, linişte, un loc plin de comori, încărcat de credinţă şi de dragoste pentru oameni. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze. Istoria bisericii începe în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730), la 6 aprilie 1722, când arhimandritul Ioanichie, de la Mănstirea Gura (Epir – provincie grecească), cumpără de la jupâneasa Despa locul pe care avea să-şi zideasca hanul şi biserica, peste drum de biserica Ghiormei Banul. Doi ani mai târziu, pe 1 iunie, serdarul Grigoraşcu Greceanu îi vinde lui Ioanichie un „stânjen de loc”, pentru a avea suficient spaţiu şi pentru construirea altarului. La 30 octombrie 1724 se definitivează construcţia bisericii, fapt atestat de o pisanie în limbile greacă şi română. Existenţa bisericii era susținută economic din veniturile de la han, o situație frecvent întâlnită în acele vremuri. În anul 1726, Ioanichie devine Mitropolit al Stavropolei, din porunca Patriarhului Ieremia, tot atunci mănăstirea pe care a construit-o a fiind numită Stavropoleos – după numele vechii mitropolii. Pe 18 noiembrie 1729, Ioanichie dobândeşte de la Serdarul Grigoraşcu Greceanu, o nouă porţiune de teren pentru mărirea altarului bisericii. La 7 februarie 1742, Ioanichie trece la cele veşnice, la vârsta de 61 de ani, fiind înmormântat în biserica sa. Partenie (1742-1749), al doilea egumen al Mănăstirii Stavropoleos, se va dovedi risipitor cu averile mănăstirii, fiind alungat după numai 7 ani, în locul lui fiind numit egumen Matei Ierapoleos, de la biserica Ghiormei Banul. În anul 1802 – după „marele cutremur” – Biserica suferă o deteriorare majoră, iar un an mai târziu intră în reparaţii. În ianuarie 1838, lăcaşul este avariat grav de un alt cutremur, nefiind găsite apoi fonduri pentru repararea stricăciunilor. Starea de degradare urma să dureze aproape 70 de ani până aproape de stadiul de ruină. În anul 1841 turla bisericii a fost dealtfel dărâmată, pentru a fi înlăturat riscul de prăbuşire necontrolată. În august 1904, arhitectul Ion Mincu începe lucrările de restaurare – după planuri ce datau încă din anul 1897 – , iar după patru ani prezintă autorităţilor planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut şi care va servi drept muzeu. După moartea lui Ion Mincu lucrările sunt continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit, iar restaurarea picturii a fost încredinţată preotului pictor V. Damian. De reţinut este şi faptul că în perioada 1904 – 1940, biserica a constituit depozit pentru elemente de arhitectură şi pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Bucureştiului. În anul 1940, biserica se redeschide cultului prin grija preotului Dimitrie Iliescu-Palanca şi a epitropului Octavian Dobrin. În anul 1995 proiectul de restaurare a aşezământului Stavropoleos a primit din partea Comisiei Europene, premiul pentru conservarea patrimoniului arhitectural european. În acel moment a început un amplu proces de restaurare a bisericii şi clădirilor din incintă, cu contribuţia statornică a părintelui Iustin, a restauratorului Dan Mohanu, profesor la Universitatea de Artă din Bucureşti şi a arhitectului Aurelian Trişcu, profesor la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. La 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către PF Părinte Patriarh Daniel. Colecţia de obiecte de artă conţine icoane (împărăteşti, praznicare, de vatră sau de procesiune, pe lemn sau pe sticlă, primite sau achiziţionate în timp), obiecte de cult, piese de artă decorativă şi fragmente de frescă recuperate, aşa cum aminteam, de la bisericile demolate în timpul regimului comunist, dar şi obiecte care au aparţinut mănăstirii înainte de secularizare: cădelniţa dăruită de Ioanichie al Stavropolei la 1734, candela de la 1788, Evanghelia cu inscripţia datând din anul 1735, icoana cu Iisus – Pomul vieţii, dăruită de Ioanichie la 1731. De asemenea, colecţia conţine şi un fragment de timplă de la o biserică de lemn din sudul Transilvaniei, un jilţ domnesc cu stema boierilor Mavrocordaţi, un sfeşnic brâncovenesc, care refac atmosfera unui spaţiu eclezial. Biblioteca amenajată aici conţine numeroase volume de teologie, artă şi istorie, dar şi un important fond de carte veche, manuscrise şi tipărituri în limbile română, greacă şi slavonă, unele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Sfântul Iustin (martirul și filozoful) a trăit între anii 100-160. Născut din părinți păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creștinism înainte de anul 132 și a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius și fiilor săi (Marc Aureliu și Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranță față de creștini, într-o perioadă în care aceștia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzați de lipsă de fidelitate față de imperiu.

Insigna - Bukarester Deutsche Liedertafel 1852

Liedertafel este numele unei foste renumite formațiuni corale (ansamblu german) din municipiul București. Ansamblul coral era de fapt o societate-fundație înființată în luna septembrie 1852. Atunci, la inițiativa profesorului transilvănean Friedrich Walter, circa douăzeci de iubitori de muzică din Germania , Austria și Transilvaniei au realizat la București o fundație care să cultive muzica, dar și alte valori culturale. Societatea avea mai multe coruri și organiza diferite manifestări culturale, conferințe pe teme muzicale, literare sau științifice, pentru a face cât mai bine cunoscută cultura germană. Începând cu anul 1862, corul Liedertafel a realizat turnee și spectacole în țară și străinătate: Brașov, Sinaia, Constantinopol, Viena, Turnu-Severin, Pitești, Breslau, Cairo, Alexandria sau Nürnberg. Din anul 1887, societatea a beneficiat de un sediu pe Strada Academiei unde a construit o sală de concerte, una mai mică pentru repetiții și consfătuiri și mai multe încăperi pentru birouri. În anul 1900, la intersecția Străzii Edgar Quinet cu Strada Academiei, pe locul vechii Grădini Stavri și a unui teren aparținând lui Năsturel-Herescu, s-a construit Sala Liedertafel.

Aici au avut loc spectacole de teatru în limba germană sau română, serate muzicale, expoziții. Aici a debutat pe scenă viitorul mare actor Radu Beligan. După construirea Sălii Dalles, sala Liedertafel a pierdut din importanșă. După anul 1945 s-a numit Sala Libertatea. A fost demolată pentru construirea aripii noi a Facultății de Arhitectură.

Jeton - Baza nr. 2 Giulești 22

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Nu am găsit nicio informație despre jeton sau persoana înscrisă pe acest jeton. Jetonul de mai sus este unifață, confecționat din fier, are forma rotundă și diametrul 24,2 milimetri. Ulterior emiterii jetonul a fost perforat la partea superioară ceea ce conduce la ideea că poate era purtat la gât ca medalion sau la legătura de chei. Numărul din mijloc conduce la ideea că reprezintă un număr de ordine al lucrătorului din această bază de producție, aprovizionare sau desfacere bucureșteană. Se poate deduce că în baza acestui jeton lucrătorul putea primi lotul de scule sau echipamentul de lucru și protecție necesar în munca sa.

Giulești este numele unui cartier situat în sectorul 6 din București. În trecut a fost un sat separat, care nu făcea parte din oraș. Satul avea mai multe cătune, printre care Giulești-Sârbi și Giulești-Țigănia. Această zonă a fost locuită de milenii. Descoperirile arheologice din zonă dau numele culturii Giulești-Boian locuitorilor care au trăit în zonă în al 4-lea mileniu înaintea erei noastre. Între anii 1920 - 1940 a fost denumită Comuna Urbană Marele Voievod Mihai, iar între anii 1945 -1952 - 16 Februarie. În acest cartier se află stadionul îndrăgitei echipei de fotbal Rapid București. Cartierul Giuleşti este de natură să sperie mulţi clienţi. Numai denumirea lui atrage după sine un avertisment legat de calitatea vecinilor şi siguranţa zonei. Parţial adevărat, parţial fals, atrag atenţia specialiştii. O bună parte din cartierul Giuleşti este situată într-una dintre cele mai bine cotate zone, din punct de vedere imobiliar. Proximitatea faţă de mijloacele de transport în comun, centre comerciale şi chiar centrul oraşului, toate acestea urcă preţurile apartamentelor din această parte a cartierului la cele mai înalte cote. Cartierul Giuleşti a fost văzut întotdeauna drept prelungirea necivilizată a zonei Crîngași. Argumente în această direcţie sunt multe, atunci când vorbim despre Giuleşti-Sârbi. Aceasta este prima zonă a cartierului, care încă are un caracter profund rural. De fapt, este exact localitatea de unde a început dezvoltarea urbanistică. Utilităţile au pătruns greu, alimentarea cu apă şi canalizarea au început să fie introduse abia după 1990, iar lucrările nu au fost încă finalizate. Astfel, majoritatea caselor de după Institutul Pasteur au fântâni şi fose septice în curte. Există însă o graniţă nevăzută, după care toată această realitate se schimbă. Giuleşti-Sârbi stă prost şi la alte capitole, precum centre comerciale, sănătate sau învăţământ. Astfel, există o singură grădiniţă şi numai două şcoli generale. Nici cabinetele medicale nu sunt suficiente, iar o mare parte dintre şosele şi străzi sunt necorespunzător întreţinute. Această porţiune a cartierului comunică cu restul oraşului numai prin Calea Giuleşti, iar locuitorii cartierului au la dispoziţie câteva linii de autobuz şi una de tramvai. Lucrurile se schimbă complet în cealaltă parte a cartierului, lângă Podul Grant. Apartamentele sunt bine cotate lângă Podul Grant, este practic prelungirea Crângaşiului. Zona este foarte bună, foarte uşor accesibilă, poţi ajunge cu uşurinţă oriunde, chiar şi în centru, până la Victoriei faci zece minute cu maşina. Sunt foarte multe supermarketuri, este Piaţa Crângaşi, două staţii de metrou în apropiere – Crângaşi şi Basarab. Cei care nu cunosc partea aceasta însă au impresia că este o zonă îndepărtată a Bucureştiului. Dar sunt persoane care vor să se mute din Crângaşi în Giuleşti, pentru că le plăcea mult mai mult zona. În Giuleşti, cele mai multe blocuri sunt cu patru etaje, construite în perioada 1960-1968. Oamenii se sperie de vechimea lor, blocurile sunt considerate fragile, pentru că au supravieţuit cutremurului, dar sunt blocuri solide, bine construite. În vecinătatea râului Dâmboviţa şi a Lacului Morii, din cauza ridicării pânzei freatice, cea mai mare parte dintre terenurile din sudul Căii Giuleşti sunt inundabile. În această situaţie, multe dintre suprafeţele libere nu permit construirea. În schimb, în nord-est, spre Triaj şi Gara 16 Februarie, se continuă dezvoltarea unor incinte industriale şi depozite.

Insigna - Rapid

Rapid Bucureşti este un cunoscut club sportiv din Bucureşti cu sediul pe Calea Giuleşti, la nr.18 care aparţine de Ministerul Transporturilor. Este un club sportiv cu mulţi simpatizanţi. În cadrul clubului se practică mai multe discipline sportive care au adus numeroase medalii. Deasupra am postat două logouri ale Clubului sportiv Rapid Bucureşti.

Secţia de fotbal s-a desprins din clubul mamă şi a devenit Fotbal Club Rapid, un iubit club de fotbal din România, a cărui siglă o vezi deasupra. Fotbal Club Rapid București s-a fondat în anul 1923 de către un grup de muncitori de la Atelierele Griviţa sub numele de Asociația culturală și sportivă C.F.R..

Rapid a câștigat de 4 ori titlul (de 3 ori Campionatul României — 1967, 1999 şi 2003 — și în 1942, un campionat de război dotat cu cupa "Basarabia", și de 13 ori Cupa României. Clubul s-a mai numit C.F.R. Bucuresti, Locomotiva Bucuresti şi Uniunea Rapid București şi a fost poreclit Vulturii vișinii, Giuleștenii,
Feroviarii sau Ciocănarii.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene, de acum sau altădată.