Epaminonda's Blog.....: REUNION

2 FRANCI 1886

REUNION

Este un stat insular, cu statut de colonie,
situat în Oceanul Indian, la est
de Insula Madagscar.
Acest stat este un teritoriu francez de peste mări
având capitala în orașul Saint Denis.
Statul Reunion numără 0,75 milioane de locuitori,
se întinde pe 2512 kilometri pătrați,
iar moneda în circulație astăzi este euro.

Stema oficială este:

Steagul oficial este:

Mai jos admiri o veche monedă, o acțiune și
o obligațiune emise de statul Reunion.

Mai jos admiri trei monumente reprezentative
de cultură și arhitectură din capitala statului – Saint Denis.

Primăria

Moscheea Noor-e-Islam

Catedrala națională

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN CATREN PENTRU

NEPOATA MEA SARA MARIA

UN SFAT

________xxx________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BIHOR

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Înfrățirea Oradea - 25 ani 1949 - 1974

În anul 1902 s-au asociat lăcătuşul Tátrai Sándor şi turnătorul Jaroslav Klein înfiinţând un atelier de lăcătuşerie şi turnătorie. Turnătoria s-a mutat în 1904 în locaţia unde ulterior va fi construită fabrica, azi inexistentă. În 1904 li s-a asociat încă un atelier de tinichigerie şi lăcătuşerie şi au început să producă o serie de articole folosite în agricultură şi de uz casnic. În 1908 inginerii Schuler Adolf şi Zsuba Martin, întorşi din America, au transformat aceste ateliere într-o întreprindere mai mare cu care puteau onora şi comenzi ale statului - asta a fost "Prima turnătorie şi fabrică de maşini-unelte din Oradea". După trecerea oraşului sub administraţie română afacerea este continuată sub numele de Fabrica "Phoebus". În 1940 o parte a fabricii şi a muncitorilor a fost mutată la Brăila - ceea ce a rămas în Oradea a continuat să funcţioneze pentru câţiva ani sub forma unor ateliere diverse. În 1947 la iniţiativa Comitetului Judeţean al PCR Bihor mai multe întreprinderi particulare (de ex. Turnătoria "Ivan", lăcătuşeria "Fratii Grünwald", fabrica de sobe "Szántó Dezsõ şi Fiul") s-au unit într-o societate pe acţiuni sub vechea denumire de "Phoebus". La 11 iunie 1948, cu ocazia naţionalizării, prin comasarea a altor câteva întreprinderi a luat naştere fabrica "Înfrăţirea". Exportul a început în anul 1955, în perioada de glorie produsele fabricii ajungând în 45 de tări.

Înainte de 1989, Întreprinderea “Înfrăţirea” din Oradea a fost una dintre cele mai căutate uzine de maşini unelte din lume. Decenii la rând, produsele realizate aici erau exportate pe cinci continente. Înfiinţată în 1948, Întreprinderea Înfrăţirea din Oradea a ajuns în anii comunismului un colos industrial, care producea maşinilor unelte de mare precizie. Piesele și maşinile fabricate aici erau exportate în 55 de țări: "R.F.G., Elveţia, Franţa, China, Japonia, Peru, Iran și alte ţări lumii, întreprinderea având peste 5000 de angajați. La Oradea erau propuse soluţii tehnice şi inovaţii care sunt și acum sunt dorite de firme importante din străinătate. În aceste condiții, producția a crescut exponențial, iar sumele încasate de România erau fabuloase. Adusă în pragul falimentului, fabrica a fost vândută în 2003, când noul proprietar a plătit ceva mai mult de 2 milioane de euro pentru aproape 70% din acțiuni. În anii următori, activitatea firmei s-a mutat în Beiuș, la 60 de kilometri distanță, iar terenul a fost vândut. Cumpărătorii au început să demoleze unele construcții și să construiască pe locul eliberat un mall.

Circuitul Bihor - Clasa general

Locul II, C.F.R. Ord 1948

(ciclism - Calea ferată română)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - C.A.O. N.A.C.

(Clubul atletic Oradea - Nagyvaradi Atletikai Club)

Asociația Club Sportiv CAO 1910 Oradea, cunoscut sub numele de Club Atletic Oradea, CA Oradea, sau pur și simplu CAO, este un club de fotbal din Oradea, care evoluează în Liga a III-a. Echipa a fost înființată ca Nagyváradi Atletikai Club în 1910, când Transilvania făcea parte din Austro - Ungaria. Alte denumiri ale echipe în timp au mai fost: Libertatea, Întreprinderea Comunală (ICO), Progresul și Clubul sportiv Crișana. De-a lungul istoriei sale, CAO a câștigat un titlu naționl românesc, un titlu național maghiar și o Cupă a României. S-a dizolvat în 1963, dar a fost refondat în 2017 și a început să joace în divizia a cincea. Locul unde "alb-verzii" își desfășoară meciurile de pe teren propriu este Stadionul Iuliu Bodola, cea mai mare arenă a județului Bihor, numit astfel după Iuliu Bodola, jucătorul legendar al CAO din anii '30 și '40. Stadionul a fost inaugurat în 1924 și a fost renovat de mai multe ori, la renovarea din 2007 băncile de lemn fiind înlocuite cu scaune de plastic, reducând astfel capacitatea arenei de la 18000 la 11155 locuri.Centru comercial și nod de transport, orașul Oradea a fost un leagăn timpuriu al jocului de fotbal, care a apărut aici în 1902, datorită locuitorilor săi care se întorceau de la studii sau de la muncă din străinătate sau din Budapesta. Sportul câștiga în popularitate, dar nu exista încă un club organizat care să reprezinte orașul în meciurile împotriva unor orașe precum: Kolozsvar (Cluj-Napoca) sau Temesvar (Timișoara). Înființată în 1910, când Transilvania era încă parte a Austro-Ungariei, Nagyváradi Atletikai Club - în limba română: Club Atletic Oradea - va deveni în curând simbolul fotbalului din orașul de pe Crișul Repede. Adunarea de constituire a avut loc la 25 mai 1910, în cafeneaua orădeană Emke, consiliul director fiind format din dr. Emil Jonas, președinte, Bela Miklo, președinte executiv, Andor Szabo, secretar, și dr. Kalman Kovacs, casier, iar afilierea la Federația Ungară de Fotbal a fost semnată imediat. La 31 iulie, NAC a jucat primul său meci împotriva clubului KVSC din Kolozsvar (Cluj Napoca). Luna următoare, o echipă din Anglia care se afla în turneu a venit în oraș: este vorba de Bishop Auckland, campioana Ligii Nordului în acel sezon; NAC a câștigatul meciul cu un neverosimil 8-0. Înainte de primul război mondial, clubul a activat doar la nivel local și regional; după ce s-a alăturat Diviziei de Est a Ligii de Sud a Ungariei, în 1913 NAC a câștigat 25 dintre cele 31 de meciuri. În 1914, în calitate de campioană a diviziei, NAC a avut dreptul să participe la turneul final de la Budapesta, dar această competiție nu a mai avut loc niciodată din cauza izbucnirii războiului, în iunie. Echipele transilvănene s-au alăturat campionatului național românesc în sezonul 1921-22, dar NAC - acum cunoscut și sub denumirea de Clubul Atletic Oradea - a fost învins în faza orășenescă a campionatului de Stăruința Oradea și apoi de Înțelegerea Oradea pentru primele câteva sezoane și, astfel, nu s-a calificat pentru turneul final până în sezonul 1923-24.În 1932, conducerea clubului a decis că stabilirea de contacte cu fotbalul din alte țări ar contribui la dezvoltarea acestui sport în Oradea. Așa că au efectuat un turneu de douăsprezece meciuri în Franța și Eleveția, în timpul cărora au învins Olympique Lillois cu 5-2, echipă care în acel sezon va deveni campioana Franței. În anul următor turneul a fost în Franța și în coloniile sale din Africa de Nord, iar Oradea și fotbalul românesc și-au răspândit faima în jurul continentului. În timpul perioadei interbelice, CAO a furnizat optsprezece internaționali români, majoritatea dintre ei fiind constituită, în mod întâmplător, din etnici maghiari, evrei și germani. După Dictatul de la Viena echipa a jucat în campionatul maghiar, pentru ca în sezonul 1943-44 a devenit prima echipă din afara Budapestei care a câștigat campionatul maghiar în istoria sa de 44 de ani, terminând cu 13 puncte înaintea celei de-a doua echipe, Ferencvaros. Nume de jucători mari ai acestei echipe în timpul câștigării primului titlu au fost: Gyula Lorant, Iuliu (Gyula) Bodola, József Pecsovszky (Iosif Petschovschi), Francisc Spielmann, Gusztav Juhasz, Nicolae Simatoc, etc. Antrenorul NAC, în perioada succesului maghiar al clubului, a fost vedeta alb-verzilor din anii '20, Francisc Ronay. Sub numele - Progresul Oradea, clubul a câștigat Cupa României în anul 1956. Orașul Oradea a strălucit puternic pe firmamentul fotbalului regional și național, cu câțiva dintre cei mai mari jucători ai Ungariei și României din acele vremuri - o cupă și un titlu de campion în două țări - dar acum se află mult în umbră: FC Bihor a fost declarat falimentar la 12 ianuarie 2016, după o istorie furtunoasă, iar în primăvara anului 2017, acest faliment a provocat o situație stranie, inversă față de cea de la începutul anilor '60, CAO reapărând și înlocuind-o acum ea pe FC Bihor. Principala rivală a CAO este considerată Ripensia Timișoara, dar rivalitățile zonale precum cele cu UTA sau Poli Timișoara sunt și ele recunoscute. În trecut CAO a avut importante rivale și la nivel local, meciurile împotriva unor echipe precum Stăruința sau Crișana fiind recunoscute pentru intensitatea lor.

Insigna - Comisia română de istorie militară

Filiala Bihor - Oradea - 11 - 12 octombrie 2005

Pietre de hotar volumul 5

Comisia Româna de Istorie Militara, prescurtat CRIM (Strada Constantin Mille, nr. 6, sector 2, București) a fost înființată la 30 august 1974 în cadrul Ministerului Apărării Naționale pe lângă Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. Din acel an ea a fost afiliată Comisiei Internaționale de Istorie Militară. Ea este un organism de specialitate și for de consacrare științifică, reunind în rândurile sale istorici militari și civili cu merite deosebite în cercetarea istoriei militare românești și universale. Comisia are drept misiune principală stimularea activității de cercetare științifică în domeniul istoriei militare românești și universale și dezvoltarea legăturilor cu membrii forului internațional de specialitate. Pentru aceasta își dirijează activitatea pe următoarele direcții de acțiune:

sprijinirea și încurajarea activității de cercetare științifică în domeniul istoriei militare, muzeografiei și muzeologiei militare, arhivisticii militare și metodologiei predării istoriei militare în instituțiile de învățământ ale Ministerului Apărării Naționale;
realizarea unui contact strâns între istoricii militari și cei din instituții și societăți de profil din viața civilă (Academia Româna, institute de cercetare științifică, arhive, muzee, fundații etc.);
menținerea unui contact permanent cu Biroul Comisiei Internaționale de Istorie Militară și stabilirea de legături de cooperare cu toate comisiile naționale de istorie militară afiliate forului internațional;
deschiderea unor noi căi de colaborare pe plan internațional în domeniul cercetării, muzeisticii, arhivisticii și publicisticii militare prin extinderea relațiilor cu alte instituții de specialitate și personalități istorice marcante;
promovarea istoriografiei militare în cadrul comunității științifice și a opiniei publice naționale și internaționale.

O buna perioadă de timp înainte dar și după 1989, au funcționat și secții ale Comisiei în Cluj-Napoca, Iași, Craiova, Constanța, Timișoara, Oradea, dar lipsa fondurilor financiare și dinamica personalului impusa de reforma armatei române de după 1989 au determinat renunțarea la aceasta formulă. De la înființarea sa Comisia a organizat numeroase reuniuni științifice - congrese, colocvii, seminarii, mese rotunde etc., - cu participare internă și internațională. În august 1980 a participat la organizarea, la București, a Congresului Internațional de Istorie Militară, cu tema; Armata și societate, desfășurat în cadrul celui de-al XV-lea Congres Mondial de științe istorice găzduit de România. După 1990, ca parte a institutelor de cercetare de profil, a organizat patru colocvii internaționale de istorie militară (1991, 1994, 1996, 1999) și două conferințe internaționale de istorie militară (1997, 2000). Dintre aceste activități s-au distins: al III-lea colocviu internațional de istorie militară, București-Sibiu, 3-6 septembrie 1996, cu tema; Anul 1916 în desfășurarea Primului Război Mondial. Intrarea României în război - consecințe politice și militare; al IV-lea colocviu internațional de istorie militară, București, 3-6 mai 1999, cu tema; Evoluția relațiilor politice și militare în Europa Centrală și de Sud-Est în secolul al XX-lea și Conferința internațională, București, 9-10 mai 2000, cu tema; De o parte și de alta a Cortinei de Fier. 1945-1989. Cea mai prestigioasă activitate a fost organizarea celui de-al XXIX-lea Congres Internațional de Istorie Militară, cu tema Război, armata și mass-media de la Gutenberg până în prezent, la care au participat peste 200 de specialiști din 34 de tari. O direcție importantă a reprezentat-o menținerea și dezvoltarea relațiilor de cooperare științifică în cadrul Comisiei Internaționale de Istorie Militară, cu prioritate congresele desfășurate sub egida acesteia. S-a reușit să se asigure cu regularitate prezența la asemenea reuniuni, istoricii români prezentând de fiecare dată comunicări interesante, care s-au regăsit, ulterior, în actele manifestării. De-a lungul anilor CRIM a avut reprezentanți în biroul acestui for internațional respectiv colonelul dr. Al. Gh. Savu (1980-1985) și general de brigadă dr. Mihail E. Ionescu (1985-1990) care a fost și vicepreședinte. A dezvoltat colaborări bilaterale cu organismele similare din Belgia, Bulgaria, Finlanda, Germania, Slovacia, Franța, Turcia, Ungaria, Grecia, Portugalia, SUA.

Insigna - Concursul național de limbă

și literatură română "Mihai Eminescu"

Familia - Oradea - 1996

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Familia este o revistă culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în anul 1865, având drept program răspândirea culturii române în teritoriile locuite de românii din Ardeal şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale. Fondatorul ei, Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841, în localitatea Holod, Județul Bihor, din Provincia Crișana şi a murit în anul 1907, la Oradea, fiind publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, ce şi-a dedicat întreaga viaţă editării revistei – uneori chiar cu sacrificii materiale. Înfiinţată în anul 1865, la Budapesta, revista purta pe frontispiciu subtitlul „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, programul ei nefiind pur literar, ci şi social, adresându-se fiecărei familii româneşti în parte, dar şi familiei mai mari a naţiunii. În anul 1880, redacţia revistei Familia se mută la Oradea, locul în care va continua să apară – cu unele întreruperi – până în zilele noastre. La renumele său a contribuit în mod esenţial şi faptul că, în numărul 6 al revistei, apărut la 25 februarie/9 martie 1866, a debutat Mihai Eminescu, cu poezia De-aş avea… În februarie 1866, Iosif Vulcan a primit de la Cernăuți o scrisoare însoțită de mai multe poezii, semnate de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei a ales dintre ele poezia „De-aș avea”, pe care a publicat-o însoţiţă de o notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut.” Vulcan este şi „nașul literar” al celui mai important poet român, schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Familia va publica multe alte poeme ale lui Eminescu (O călărire în zori, La Heliade, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Junii corupţi), dedicându-i poetului, la moartea acestuia, un întreg număr – cel din 7 iulie 1889. Mai puţin cunoscut este faptul că tot în revista Familia a debutat şi George Coşbuc, în anul 1884, sub pseudonimul „Boşcu”, cu poezia Aş vrea să fiu…, o traducere a unui poem al poetului maghiar Petőfi Sándor. Indiferent de serie, în paginile Familiei au fost publicaţi cei mai importanţi scriitori români, revista fiind considerată una dintre cele mai valoroase publicaţii culturale româneşti.

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite.

Banca națională

Cazarma Franz Josef

Teatrul

Piața Bem (Regina Maria)

Școala de cadeți (azi Muzeu)

Podul Sfântul Laszlo și Palatul Levay

Podul mic de peste Criș

Catedrala și Palatul episcopal

Palatul episcopal

Monumentul Imre Szacsvay

Gara

Facultatea de medicină

Catedrala greco-catolică Sfântul Nicolae

Cafeneaua Metropol (acum)

Bulevardul Regele Ferdinand

Județul Bihor este situat în provincia istorică Crișana, în nord-vestul României și are reședința în orașul Oradea. Județul se întinde pe o suprafață de 7544 kilometri pătrați și numără aproximativ 575000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este format din; 4 municipii – Oradea, Beiuș, Marghita și Salonta; 6 orașe – Aleșd, Nucet, Săcueni, Ștei (fost Dr.Petru Groza), Valea lui Mihai, Vașcău precum și 90 de comune. Sus am postat stemele actuale și comuniste ale județului iar jos pozele câtorva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură bihorene și câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite.