Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - JUDEȚUL VASLUI: BANCA NAȚIONALĂ, BISERICA “ÎNVIEREA DOMNULUI ȘI SFÂNTA ECATERINA”, BISERICA “SFÂNTUL ILIE”, BUSTUL LUI MIHAI EMINESCU, CASA DE CULTURĂ, CASA DE RUGĂCIUNE A CREȘTINILOR DUPĂ EVANGHELIE, TOATE DIN MUNICIPIUL BÂRLAD

1. În perioada Regatului României, când s-a înregistrat un oarecare avânt economic, au început să fie la mare căutare băncile și să apară bănci particulare dar și filiale ale Băncii Naționale a României în principalele orașe ale României. Cum Bârladul era un oraș moldovean important s-a înființat o filială a Băncii Naționale a României (vezi cartea poștală care prezintă o clădire cu un singur etaj) și care azi nu mai există datorită urbanizării forțate impuse de regimul comunist. Cum spațiul de bancă a devenit repede neîncăpător s-a impus construirea unui sediu nou propriu pentru bancă.

Și astfel în anul 1910, pentru filiala Bârlad a Băncii Naționale a României s-a construit un sediu nou, semeț. Acest edificiu a fost declarat monument istoric și astăzi poate fi admirat pe Bulevardul Republicii, la nr. 219. Cum activitatea bancară românească s-a restrâns puternic, odată cu instalarea comunismului, sediile spațiilor bancare teritoriale au primit alte destinații. După Revoluția din Decembrie 1989 acest sediu de bancă a devenit hotel de 3 stele și se numește Premier. Hotelul Premier din municipiul Bârlad oferă 32 locuri de cazare, sauna, restaurant pentru diferite evenimente.

Enumăr câteva din serviciile oferite de acest hotel: sală conferințe, sală de mese, foișor, grătar, parcare, piscină, loc de joacă pentru copii, acces animale de companie, televiziune prin satelit, telefon în camere, internet wireless, închiriat ATV, etc. Prețul aproximativ pentru o cameră dublă cu mic dejun inclus este de 195 lei. Doar cazându-vă aici veți face cunoștință cu tradiționala ospitalitate și bucătărie moldovenească.

2. Biserica “Învierea Domnului și Sfânta Ecaterina” este situată pe strada Republicii la nr. 300, în incinta Spitalului “Elena Beldiman” din municipiul Bârlad.

Construcția bisericii a început în anul 2000 iar sfințirea s-a făcut în data de 21 mai 2012 de către Episcopul Hușilor – Preasfințitul Constantin Bârlădeanu. Biserica a fost ctitorită de către primarul municipiului Bârlad - Constantin Constantinescu - și are în evidență 2550 de enoriași.

3. Biserica “Sfântul Ilie” din municipiul Bârlad, județul Vaslui este un vechi lăcaș de cult ortodox și monument istoric situat în piața centrală a orașului (denumită în vechime Piața Sfântul Ilie).

Istoria acestui sfânt lăcaş a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind unică în ţara noastră prin arhitectura realizată după planurile catedralei din Belgrad (Serbia). Edificiul a fost construit între anii 1859-1869 de către breasla blănarilor. În prima parte a secolului al XIX-lea, în "urbea Bârladului" au luat fiinţă şi s-au organizat mai multe bresle de meseriaşi, care, pe lângă grija de a-şi perfecţiona meseria lor, au edificat şi clădiri civile şi bisericeşti cu care Bârladul se mândreşte şi azi. Una dintre aceste construcţii este şi Biserica "Sfântul Ilie", care a fost construită după planurile catedralei din Belgrad, de care, văzând-o Ioan Gheorghiu, epitrop al parohiei "Sfântul Ilie" şi blănar de meserie, cu ocazia trecerii sale prin Belgrad, determinată de schimburi comerciale, a fost cucerit datorită arhitecturii ei. Întors acasă, acesta a propus enoriei bisericii, condusă de părintele Ioan Ghinea, protopop de Bârlad, să ridice în locul fostei biserici din lemn (ridicată între 1794-1795 şi care se pare a fost mistuită într-un incendiu pe la 1864) o biserică din zid, după planurile catedralei din Belgrad.

În acest sens, a fost "delegat şi mandatat" Ignat Lorenzo, arhitect al oraşului în acea vreme, să meargă la Belgrad şi să întocmească planurile pentru noua biserică din Bârlad, care să poarte hramul Sfântului Prooroc Ilie, sfânt ce a fost ales şi ca patron al breslei blănarilor ce a ridicat această biserică. Construcţia este în formă de cruce, zidită din cărămidă, pe temelie de piatră, de către doi meşteri pietrari: Mihai Popoiu şi Gheorghe Baciu, angajaţi de enoria parohiei "Sfântul Ilie" de atunci, în vederea edificării noii construcţii. Piatra de temelie s-a pus în 1858 la 6 mai, aşa cum se poate citi de pe piatra de temelie a bisericii, aflată la proscomidiarul altarului, iar construcţia a început în 1859 şi s-a terminat în 1869, când a fost sfinţită de către episcopul Iosif Gheorghian. Ceea ce o face să fie unică în ţara noastră este arhitectura. Pe cele două abside laterale ale bisericii sunt două frontoane şi unul pe pridvor, la intrare, sprijinite pe câte patru coloane ionice, înalte de peste 8 metri. Pictura bisericii s-a realizat mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi a fost făcută în ulei de către pictorul Ioan Munteanu din Bârlad, refăcută de mai multe ori, după cum urmează: 1932-1934, preot paroh fiind Nicolae Iancu; 1942-1944, după cutremurul din 1940 ce a distrus ultimul nivel de la turnul-clopotniţă aflat pe pridvor, preot paroh fiind Ştefan Vasilescu; 1958-1959, preot paroh fiind Nicolae Herghelegiu. De atunci, biserica nu a mai beneficiat de nici o reparaţie, deşi cutremurul din 1977 a afectat-o grav, distrugând frontoanele laterale, coloanele, acoperişul şi zidurile, cât şi pictura interioară, în proporţie de 80%.

Actuala înfăţişare se datorează amplelor lucrări de reparaţie capitală şi restaurare începute după 1992, printr-un program de parteneriat între enoria parohiei "Sfântul Ilie" şi Ministerul Culturii şi Cultelor, de la acea vreme. Pictura interioară a fost refăcută în întregime de către pictorul Armand Kuchta din Iaşi, după obţinerea avizului de specialitate al Comisiei de pictură bisericească. La această biserică, între anii 1880-1912, a slujit ca dascăl, diacon, preot slujitor şi preot paroh vrednicul de pomenire episcop al Huşilor Iacob Antonovici (1924-1931). Cât a activat Iacob Antonovici aici, biserica a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă, deoarece acum a fost înzestrată cu obiecte de cult: icoanele împărăteşti şi catapeteasma (spoite cu foiţă de aur), epitaf cusut cu fir de aur şi argint, sfinte vase, cruci şi cădelniţă din argint aurit (făcute în filigram) şi cu bunuri ce constau în terenuri, clădiri însumate (conform datelor de arhivă existente, toate aflate în zona centrală unde funcţionau diferite activităţi comerciale), bunuri care azi nu mai există. Între familiile donatoare amintim familia Ecaterina şi Ioan Velea ce a lăsat toată averea bisericii "spre veşnică pomenire", aşa cum reiese din actul testamentar. În prezent, biserica îşi păstrează statura impozantă între celelalte clădiri monumente istorice ale Bârladului şi se remarcă prin arhitectura unică, ce au dorit să o aibă ctitorii şi binefăcătorii ei.
4. În total, în judeţul Vaslui sunt 8 statui şi busturi care îl reprezintă pe poetul național al românilor - Mihai Eminescu.

Acest monument din Bârlad este cea mai importantă statuie dedicată memoriei lui Mihai Eminescu și aparţine maestrului Ion Irimescu, ea fiind amplasată în faţa Teatrului “Victor Ion Popa” din localitate. Aceasta a fost dezvelită cu mare fast, în anul 1994.

5. Casa de Cultură a sindicatelor din municipiul Bârlad, județul Vaslui, denumire oficială – Casa de Cultură a Sindicatelor ”George Tutoveanu”, este instituția reprezentativă de cultură a municipiului moldav.

Ea este situată în centrul orașului, pe strada 1 Decembrie, la nr. 2 și a fost dată în folosință în anul 1971. În ultima vreme instituția a fost închisă ca urmare a inexistenței autorizării PSI, deși la o capacitate de aproape 600 de locuri are șase căi de acces-evacuare. Aici au evoluat mari artiști, trupe celebre de muzică, aici s-au prezentat piese de teatru (inclusiv pentru cei mici), spectacole folclorice, spectacole caritabile, lansări de cărți, diverse expoziții și spectacole ale tuturor instituțiilor de învățământ locale. Însă din nepăsare sau poate chiar cointeresate de sfânta șpagă autoritățile locale a permis ridicare unor cluburi și terase foarte aproape de căile de acces în instituție, afectând o evacuare în caz de pericol. Biblioteca Casei de Cultură, având aproape 40 mii volume, organizează diferite activităţi specifice, cu prilejul aniversărilor unor personalităţi, al unor evenimente din viaţa ţării, micro-spectacole, recitaluri de poezie, expoziţii de carte, lansări de carte etc. În cadrul instituției funcționează Cenaclurile literare „Alexandru Vlahuţă” al Casei de Cultură a Sindicatelor şi „Aripi tinere” al Liceului „Mihai Eminescu”. Anual se desfășoară aici Festivalul de dans „Ritmurile Tinereţii”, tot aici fiind găzduit ansamblul folcloric Balada.
6. Biserica creștină după Evanghelie este un cult religios răspândit și în România. Casa de rugăciune a membrilor acestui cult religios din municipiul Bârlad, județul Vaslui este situată pe strada Sfântul Ilie la nr. 9.

Sediul central al Bisericii creștine după Evanghelie din România este situat pe Șoseaua Andronache, la nr.60 A, în sectorul 2 al capitalei. Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi-au pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini, autointitulaţi „liberi”, care răspândeau Cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi. În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s-a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în rândul românilor. În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu-zişi), care practică botezul la majorat, şi ramura a II-a, care practică botezul la naştere. Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s-au despărţit, fiecare ramură alegându-şi organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s-a intitulat Biserica Evanghelică Română.

În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică Română. La recensământul din anul 2011, au fost recenzaţi 42495 de credincioşi ai Cultului Creştin după Evanghelie. Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de adunări (biserici); adunările au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul dispune de 724 vestitori.

xxx

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA SARA MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN SFAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BRĂILA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Carol I - Rege al românilor

Expozițiunea din 1903 - Brăila

Școala inferioară de agricultură Strehaia

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Insigna - Flotila fluvială "Mihail Kogălniceanu" 1860 - 2000

Flotila Fluvială „Mihail Kogălniceanu” reprezintă o structură esențială a Forțelor Navale Române care își dovedește eficiența prin rezultatele remarcabile obținute în procesul de instrucție și care este capabilă să-și îndeplinească misiunile specifice, în concordanță cu cerințele actuale și de perspectivă. Forțele Navale Fluviale ale României îşi au originea în flotilele organizate de către marii domnitori ai Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul), pentru transportul trupelor, atacul cetăților riverane, precum şi pentru menținerea libertății de navigație pe Dunăre, ca o măsură esențială pentru apărarea independenței statului. Dezvoltarea forțelor fluviale Principatele Române iese în evidență în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Încurajarea comerțului românesc pe Dunăre și mare, în Principate, amenajarea și dezvoltarea porturilor și crearea nucleului unei marine civile, au necesitat înființarea și organizarea flotilelor militare în Muntenia și Moldova. În anul 1830, în cele două principate se decide achiziția primelor nave de luptă (caiace înarmate). Prin înființarea acestor unități, au fost create condițiile pentru organizarea unei marine militare, proces ce se va definitiva în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La data de 22 Octombrie 1860, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 173 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat, la Ismail, Corpul Flotilei de Dunăre, în urma unirii flotilelor Moldovei şi Munteniei. În data de 16 martie 1867 prin Înaltul Decret nr. 376, Flotila avea în compunere Compania Echipaje de manevre şi artilerie şi Compania Echipaje de maşini şi lucrători ai Atelierului Flotilei, garnizoana Marinei stabilindu-se la Galaţi. De la înfiinţarea sa, Corpul Flotilei a participat la toate campaniile militare ale armatei române din zona fluvială: Războiul de Independenţă din 1877; Războaiele Balcanice din 1913 și cele două războaie mondiale. În anul 1896 s-a promulgat Înaltul Decret nr. 1093 pentru organizarea flotei și Instrucțiunile pentru punere în aplicare, prin care se stabilea o nouă structură organizatorică. Se creau Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. Astfel, la data de 01.04.1896 a intrat în vigoare „Tabloul de repartizarea ofițerilor Flotilei pe corpuri și servicii în anul 1896-1897” cu nr. 1299, primul statut de organizare al Diviziei de Dunăre, iar data de 01 aprilie 1896 devine zi aniversară a Comandamentului Flotilei Fluviale „Mihail Kogălniceanu”. Prin Legea pentru organizarea Marinei Militare din 28 mai 1898, denumirea de Flotilă de Război s-a schimbat în Marină Militară, formată din cele două mari unități: Divizia de Dunăre, cu comandamentul la Galați și Divizia de Mare cu baza la Constanța. În anul 1962 se înfiinţează Brigada 24 Fluvială, cu sediul la Brăila. În perioada anilor 1970 – 1990 forţele fluviale au cunoscut un amplu proces de dezvoltare, intrând în serviciu diferite tipuri de nave, precum: nave purtătoare de artilerie, monitoare, vedete blindate, dragoare şi nave auxiliare cu diferite destinaţii. În anul 1983 se înfiinţează Brigada 27 Fluvial Maritimă. În anul 1995 se reînfiinţează Flotila de Dunăre "Mihail Kogălniceanu" care avea în subordine două comandamente de brigăzi, unităţi de vedete blindate de diferite generaţii, vedete dragoare, nave purtătoare de artilerie, unităţi logistice, de transmisiuni, de infanterie marină şi scafandri de luptă. În anul 1998 Flotila de Dunăre intră într-un amplu şi profund proces de reorganizare structurală cu finalizare în anii 2005 - 2007. În anul 2000 Flotila de Dunăre de nivel divizie se restructurează la nivel brigadă, şi îşi schimbă denumirea în Flotila Fluvială "Mihail Kogălniceanu", urmând ca după 5 ani, în martie 2005 să se transforme în Componentă Fluvială şi să intre în subordinea Comandamentului Operaţional Naval. În mai 2006 Componenta Fluvială se transformă în Serviciul Fluvial din subordinea Comandamentului Flotei. La 1 noiembrie 2015 Serviciul Fluvial se transformă în Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu", ieșind din subordinea Comandamentului Flotei și intrând în subordinea directă a Statului Major al Forțelor Navale. Flotila Fluvială românească are următoarea structură: Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu"; Divizionul 67 Nave Purtătoare de Artilerie;Divizionul 88 Vedete Fluviale; Divizionul 131 Nave Sprijin Logistic și Regimentul 307 Infanterie Marină. “Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării spre Marea largă deschisă tuturor” – spunea cândva Mihail Kogălniceanu. Dunărea, al doilea cel mai lung fluviu de pe bătrânul continent, leagăn al civilizației europene, a fost, dintotdeauna, un catalizator economic şi cultural, o axă de prosperitate, în timp şi spațiu, pentru statele care s-au format şi s-au dezvoltat, în proximitatea malurilor sale. Istoria neamului românesc este strâns legată de acest fluviu.

Sediul Comandamentului Flotilei Fluviale “Mihail Kogălnicenau”
este un imobil superb din municipiul Brăila, aflat pe Strada Împăratul Traian, pe partea dreaptă în sensul dinspre Piaţa Traian spre malul Dunării. Edificiul a fost construit în perioada anilor 1910 - 1913, într-un “stil eclectic, cu puternice influenţe franceze”, după cum se precizează în cartea “Monumente istorice ale oraşului Brăila”, scrisă de Ioan Munteanu. Tot din această lucrare aflăm că, iniţial, a servit ca sediu al Societăţii de Asigurări “Generala”, pe vremea când Brăila era unul dintre cele mai prospere oraşe din România, cunoscut în toată lumea pentru că dădea tonul bursei cerealelor pe mapamond. Arhitectul care a proiectat clădirea a fost Oskar Maugsch, iar construcţia propriu-zisă a fost ridicată de italianul Luigi Segatti, care nu a făcut deloc rabat la materiale de calitate, după cum se poate vedea chiar şi acum, după mai bine de un secol, pe faţada monumentală a imobilului. În timpul Primului Război Mondial, clădirea a fost transformată în spital, apoi a găzduit sediul Comandamentului de ocupaţie german, denumirea străzii Împăratul Traian devenind, în acea perioadă, Kaiser Trajan Strasse. După al doilea război mondial, imobilul a fost din nou sediu de comandament, de această dată a ocupantului sovietic. A găzduit apoi, câţiva zeci de ani, Policlinica Teritorială Brăila. În anul 1980, a fost cedat Brigăzii Fluviale devenite, din 2015, Flotila Fluvială “Mihail Kogălniceanu”. “Imobilul are 1900 metri pătraţi, cu subsol, parter, două etaje şi aproximativ 100 de încăperi. Zidurile sunt placate cu piatră artificială. Cele două corpuri ale clădirii, dispuse pe aliniamentul a două străzi intersectate în unghi ascuţit, sunt legate printr-un volum cilindric decrosat, subliniat de o cupolă. Un accent particular primeşte centrul faţadei principale, prin cele 7 coloane ionice adosate, ce unifică etajele”, mai precizează Ioan Munteanu în lucrarea sa. Din păcate, trecerea timpului şi lipsa unei renovări făcute cu simţ de răspundere au afectat destul de puternic monumentala faţadă, din care s-au desprins bucăţi mari de tencuială, în ultimii ani existând un real pericol ca pietonii care treceau prin zonă să fie loviţi de bucăţi de moloz ce cădeau de la înălţime. În ultimii ani, clădirea a servit drept sediu pentru comandamentul Flotilei Fluviale, pentru o secţie a Spitalului Militar de Urgenţă “Dr. Aristide Serofiti” Galaţi şi pentru Biroul de Informare Recrutare Brăila. Toate aceste instituţii au fost evacuate pe durata lucrărilor de reabilitare ce se execută și în prezent. Comandamentul Flotilei Fluviale activează în prezent în Portul Militar Brăila, de la Vărsătura.

Mihail Kogălniceanu - Deputat de Brăila

Bicentenarul nașterii 1817 - 2017

Muzeul Brăilei "Carol I"

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris. A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași.

Ianca - Județul Brăila - România

Înființat în anul 1864

Ianca este un oraș din județul Brăila, care include și satele: Berlești, Gara Ianca, Oprișenești, Perișoru, Plopu și Târlele Filiu, ce este situat în partea central-estică a județului, fiind traversat de șoseaua națională DN2B, care leagă între ele orașele Brăila și Buzău. La Ianca, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ211, care duce spre sud la Zăvoia, Roșiori și Griviția (ultima în județul Ialomița; unde se termină în DN2C); și șoseaua județeană DJ221, care duce spre nord la Șuțești, Râmnicelu, Gemenele și Cazasu (unde se termină în DN 22. Prin oraș trece și calea ferată Buzău – Brăila, pe care orașul este deservit de stațiile Ianca și Ianca Sat. La recensământul populației din anul 2011, localitatea număra 10343 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11383 locuitori) , dintre care: români – 92,81%, romi – 2,89% și restul –necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului brăilean Ianca, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,33% și restul – nedeclarată sau altă religie. Satul Ianca a fost înființat în anul 1834. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Ianca era reședința plășii Ianca din județul Brăila, și era formată din satele Ianca și Niculești, cu o populație totală de 1483 de locuitori ce trăiau în 820 de case. În comuna Ianca funcționau o fabrică de spirt înființată în 1878, 12 mori de vânt și una cu aburi, 2 biserici ortodoxe — una datând din 1834 și alta din 1885 — și două școli: una de băieți cu 69 de elevi înființată în 1863 și alta de fete, cu 42 de eleve, înființată în 1877. Pe teritoriul orașului actual mai funcționau pe atunci și comunele Ionești-Berlești și Perișoru, tot în plasa Ianca. Comuna Ionești-Berlești avea reședința în satul Berlești începând din 1840; ea avea o populație de 244 de locuitori; aici funcționau o moară de vânt și o școală mixtă cu 16 elevi, dintre care 2 fete. Comuna Perișoru avea în componență satele Perișoru, Plopu, Oprișenești și Jipești, cu 1164 de locuitori. În comună funcționau o școală mixtă cu 61 de elevi înființată în 1852 și o biserică ortodoxă construită în 1854 de locuitori. În 1925, comuna Ianca avea în componență doar satul Ianca, cu 2545 de locuitori, fiind în continuare reședința plășii Ianca. Comuna Perișoru era în aceeași plasă și avea satele Berlești, Oprișenești, Perișoru, Plopu Nou și cătunul Plopu Vechi, cu 2556 locuitori, comuna Ionești-Berlești fiind desființată. În anul 1950, comunele au fost arondate raionului Făurei din regiunea Galați. În 1968, comuna Perișoru (care între timp își schimbase numele în Plopu) a fost desființată și inclusă în comuna Ianca, comună arondată din nou județului Brăila, reînființat. Comuna a căpătat atunci actuala componență, pentru ca în anul 1989 să fie declarat oraș. Trei obiective din orașul Ianca sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes județean ca monumente de interes local, toate clasificate ca monumente memoriale sau funerare. Primul sunt crucile de piatră datând din secolele al XVIII-lea–al XIX-lea, aflate în cimitirul de lângă biserica din localitatea Ianca. Al doilea îl reprezintă statuia eroilor din Războiul de Independență al României și din Primul război mondial, ridicat în 1938 în fața casei de cultură de pe strada Brăilei. Un monument similar, ridicat în 1924, se află în satul Perișoru în dreptul școlii și bisericii. Enumăr aici câteva personalități culturale născute pe acest meleag: Ion Theodorescu-Sion (1882 - 1939) pictor, Nicolae Oncescu (1905 - 1964) geolog și Nicu Boboc (1933 - 2018) matematician. Nu poți vorbi de Ianca la timpul trecut dacă nu faci referire la „întregul” ei, și anume județul din care face parte, pentru că, indiferent de perioada istorică, interesele și nevoile lor au fost de multe ori comune. Braila, judet de câmpie, asezat, în parte, în vechiul ţinut stăpânit de turci – « raiaua » (1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828-1829 ) prins între Buceac şi Bărăgan și străjuit de Dunăre a jucat un rol economic deosebit de important la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX –lea, fiind considerat un intermediar comercial strategic cu zona Transilvaniei și nu numai. Sunt astfel documentate progrese remarcabile în toate domeniile vieții sociale , crește substanțial populația rurală,se mărește suprafața arabilă, sporește numărul atelierelor meșteșugărești ,apar primele fabrici, ia avânt comerțul(produsele locale destinate schimbului fiind cele provenite din cultivarea pământului: grâne, fructe, vinuri, precum şi din creşterea animalelor: carne, piei, brânzeturi, unt, lână, blănuri). Ianca, a avut evoluția ei marcată și influențată de fiecare etapă istorică, de poziția sa geografică,dar și de apartenența sa la ”întreg”, dezvoltându-se mai întâi ca târg,preponderent negustoresc,primele semne urbane datând încă din 1878,când documentele atestă înființarea primei fabrici de spirt,a 12 mori de vânt și una de aburi. De aceeași perioadă se leagă începuturile învățământului, anul 1839 fiind socotit anul înființării școlii iencane, iar Radu Stoica primul învățător cu atestat al acesteia, cele spirituale prin construirea celor două biserici ortodoxe ”Adormirea Maicii Domnului”(1834-1836) și ” Sf. Ioan Botezătorul” (1872-1874), financiare prin înființarea Băncii Populare (1901) precum și în domeniul sănătății prin înființarea spitalului rural pentru contagioși, în 1903.

Insigna - Stema orașului Ianca

Meșteșugul, negustoria, comerțul și expansiunea agrară reprezintă primele semne ale dezvoltării economice dar, cu siguranță, două ”puncte tari” au determinat dobândirea statului de oraș din 20 mai 1989, și anume înființarea Aerodromului Militar, respectiv industrializarea de tip comunist din perioada anilor 1970-1985. Începuturile aviaţiei militare la Ianca datează încă din timpul celui de-al doilea război mondial (sept 1939 - 23 aug 1945), mai exact din anul 1941 când a fost dislocată o escadrilă ce efectua misiuni de sprijinire a forţelor terestre pentru eliberarea Basarabiei și mai bine de șase decenii a reprezentat emblema și mândria acestei comunități, contribuind la dezvoltarea sa economică. Inițial, aerodromul folosea o pistă naturală (islazul comunei) şi a activat în toată perioada războiului. Când acesta a luat sfârşit, odată cu instaurarea regimului comunist şi prezenţa trupelor sovietice în ţară, aviaţia, ca de altfel întreaga armată, a suferit modificări şi transformări. Prin apariţia celor două blocuri politico-militare – NATO şi Tratatul de la Varşovia – situaţia internaţională a devenit tensionată şi de aceea, în scopul întăririi flancului sudic al ţărilor membre ale tratatului, s-a hotărât introducerea de noi tehnici militare. Astfel, printr-un Ordin strict secret din 28 martie 1951, a luat fiinţă Divizia 3 Aviaţie Vânătoare, ce avea în componenţă Regimentele 11,12, şi 14, care au fost dislocate pe Aerodromul din Ianca. În paralel cu aducerea de tehnică militară sovietică, s-a trecut la amenajarea aerodromului, construcţia unei piste betonate, a punctelor de comandă şi observaţie, a hangarelor pentru avioane, cât şi a utilităţilor de cazarmare. În aceeaşi lună, Divizia a fost înzestrată cu primele 6 avioane reactive YAK-23 şi un avion reactiv de şcoală tip YAK-17, dintr-un total necesar de 90 de avioane. Aparatele au fost montate şi încercate în aer de tehnicieni şi piloţi sovietici, ulterior trecându-se şi la pregătirea piloţilor români. Maiorul Răican Aurel,comandantul Regimentului 14 ,rămâne în istorie ca pilotul primului zbor al aviației reactive. Astăzi,aerodromul,din păcate, este istorie. Dezvoltarea economică a localității este influențată pozitiv,cu siguranță, de prezența zăcămintelor de origine biogenă, țiței și gaze naturale, ce reprezintă materia primă cea mai importantă pentru industria chimică și producerea carburanților, din zonele Plopu, Bordei Verde și Oprișenești determinând, în 1967 înființarea Schelei de Extracție cu activitate principală în extracția acestora. Activitatea în sine a influențat,l a un moment dat chiar și învățământul autohton prin necesitatea de a forma forță de muncă de specialitate. Cu suișurile și coborâșurile ei, marcate de evoluția societății postdecembriste, activitatea de extracție se desfășoară și astăzi, în statut privat prin S.C. OMV Petrom S.A. creând constant

plus valoare în economia locală. Poziționarea geografică a localității, caracterizată prin predominanța reliefului de câmpie influențează structura terenurilor agricole dominată de terenurile arabile(90%),pășuni și vii .Prezența unor terenuri fertile, compatibile culturilor necerealiere de tipul sfeclei de zahăr coroborată cu abordarea unei industrializări excesive,de tip comunist,a determinat construirea în zonă a Fabricii de Industrializare a Zahărului, la nivelul anilor 1978-1981,activitate care,deși,din păcate,nu a rezistat timpului a contribuit semnificativ la satisfacerea nevoii de a realiza infrastructura de servicii publice (apă, canal, gaze) precum și pe aceea de a asigura un grad înalt de valorificare a forței de muncă locale. Fie că vorbim de extindere pentru parte de utilități, exemplul apei potabile, fie că vorbim de o infrastructură nouă, cum a fost cazul canalizării și Stației de Epurare, construite în paralel cu fabrica de zahăr, este certă constituirea capitalului locativ(1979- 1983), de tipul blocurilor comuniste, asigurându-se astfel creșterea gradului de confort al populației. Din păcate, imediat după revoluție, economia României a avut parte de un declin rapid. Dintr-o dată tot ceea ce construise extensiv comunismul a devenit inutil, economia românească confruntându-se cu lipsa competitivității produselor sale, cu reforme slab adaptate nevoilor interne, cu fărâmițarea exploatațiilor agricole și distrugerea sistemelor de irigații ,cu privatizări greoaie și ineficiente a companiilor de stat, cu șomaj ridicat și un real exod al forței de muncă pe piață externă.

Placheta - Ianca - România - 20 de ani printre orașele țării

Reforma agrară, postdecembristă, a avut două obiective fundamentale:

un obiectiv social, pentru reconstituirea dreptului de proprietate al foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora și constituirea unui drept de proprietate al celor care deși nu l-au avut au fost îndreptățiți.
un obiectiv economico-juridic,care a vizat adoptarea unor măsuri privind elaborarea cadrului legislativ arendării terenurilor agricole, libera circulație juridică a acestora în scopul creării și consolidării proprietății funciare și a noilor relații agrare,precum și a pieței agricole aferente. Astfel, fie că vorbim de arendași români sau străini, fie că vorbim de proprietari români sau străini, în unitatea administrativ-teritorială Ianca, astăzi, sunt constituite asociații agricole mari,cu potențial, care, în funcție de poziția geografică și calitățile terenurilor agricole, au structurat și dezvoltat o agricultură modernă, retehnologizată și adaptată setului legislativ al politicii agrare existente în UE, asigurând locuri de muncă și putere economică zonei.

Brăila este un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul de locuitori. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Brăila, din vremuri diferite.

Casa Perlea

Muzeul Brăilei

Casa Inginer Budeanu

Azilul de orfani

Biserica armeană

Biserica Maica Precista

Biserica greacă

Biserica lipovenească

Palatul Administrativ

Biserica Sfântul Nicolae

Banca națională

Biserica Sfântul Petru

Biserica Sfinții Arhangheli

Biserica Sfântul Gheorghe

Cascada din Grădina Publică

Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu - Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Brăila, dar și alte frumoase locuri de vizitat, din vremuri diferite.