Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1935 Banca Națională a României a lansat în circulație o monedă de argint cu valoarea de 250 lei pe care este redat chipul regelui Carol al II-lea al României. În centrul aversului monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, este redată stema regatului România, iar la partea inferioară, periferic circular, este gravată valoarea monedei: “250 LEI”. În centrul reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este redată efigia regelui Carol al II-lea spre stânga. Periferic circular, pe părțile stângă, superioară și dreaptă este aplicată inscripția: “CAROL II REGELE ROMÂNILOR”, iar sub gât se află aplicate următoarele inscripții: “1935 I. Jalea” (anul emiterii monedei și numele gravorului).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 250 lei, anul emiterii – 1935, material (compoziției) – aliaj argint (75%) și cupru (25%), forma – rotundă, diametrul – 29 milimetri, greutatea – 13,5 grame, margine – zimțată, tiraj – 4500000 de exemplare și gravor – Ion Jalea.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern -Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, regina Maria.

2. În data de 2 august 2021 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 200 de ani de la nașterea lui Ion C. Brătianu. Aversul monedei redă monumentul dedicat lui Ion C. Brătianu, din București, inscripția în arc de cerc ROMANIA”, valoarea nominală „500 LEI”, stema României și anul de emisiune „2021”. Reversul monedei prezintă portretul lui Ion C. Brătianu, inscripția în arc de cerc „ION C. BRATIANU” și anii între care acesta a trăit „1821” și „1891”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoarea – 500 lei; metalul – aur; titlul – 99,9%; forma – rotundă; diametrul – 35 milimetri; greutatea – 31,103 grame; cantul – neted; calitatea – proof; tirajul – 1000 de exemplare, prețul unitar de vânzare exclusiv TVA – 11330 lei.

Monumentul lui Ion C. Brătianu din municipiul București, a fost proiectat de arhitectul Petre Antonescu și realizat de sculptorul francez Ernest Henri Dubois. Monumentul, finanțat prin subscripție publică, era situat la intersecția Bulevardului Colței (actual I.C.Brătianu) cu Bulevardul Regele Carol I și a fost dezvelit în data de 18 mai 1903, cu ocazia împlinirii a 12 ani de la moartea politician. În vârful monumentului cu o înălțime de aproximativ 9 metri, era înfățișat, în picioare, Ion C.Brătianu, în postura de orator cu mâna întinsă spre dreapta, alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către nord. Mai jos, pe piedestal se afla România Nouă, reprezentată printr-o femeie tânără ce rupe lanțul robiei (în războiul de independență), iar pe partea opusă, România muncii, reprezentată printr-o femeie cu doi copii, îi oferă lui Ion Brătianu laurii recunoștinței. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Ion Brătianu în 1848 vorbind națiunii, celălalt pe prințul Carol salutat de Ion Brătianu și de popor la sosirea sa în România. În cele patru colțuri ale soclului larg se aflau 4 femei așezate în atitudini deosebite. Pe soclu era dăltuit textul „PRIN MINTEA, PRIN INIMA ȘI BRAȚELE NOASTRE. 1851”. Spre acest text priveau trei personaje: o femeie însoțită de doi copii cărora, cu mâna stângă, le arăta inscripția. Sub acest grup, pe o placă de marmură neagră erau scrise cuvintele: „Lui Ion C. Brătianu. 1903”. Sus pe soclu, alături pe Ion C. Brătianu se aflau două personaje: o femeie, simbolizând biruința, care ținea steagul tricolor, iar lângă ea, un soldat în uniformă și cu raniță model 1877, privind concentrat spre steagul tricolor. În ianuarie 2014, Consiliul General al Primăriei Capitalei a întocmit un proiect de hotărâre ce viza reconstruirea monumentului lui Ion C. Brătianu și amplasarea acestuia tot în Piața Universității, însă nu în rondul central, ci între Palatul Ministerului Agriculturii și Spitalul Colțea, în „parcul Colțea”, unde se află în prezent fântâna Vioara Spartă. În 2016, Consiliul General al Capitalei a organizat un concurs de soluții pentru refacerea lucrării istorice. Dreptul de realizare i-a fost acordat sculptorului Ionel Stoicescu. În 2017, prin Hotărârea nr. 129 a Consiliului General al Municipiului București (CGMB), pentru reconstruirea ansamblului monumental I. C. Brătianu, pe acest amplasament, cu o înălțime de aproximativ 15 metri, au fost alocate 7 milioane lei (echivalentul a 1,5 milioane de euro). Ulterior, s-a luat hotărârea ca monumentul să fie amplasat pe locul istoric din rondul pieței, deasupra pasajului Universității. În iunie 2019, au început lucrările efective de montare a monumentului. Cu o greutate de circa 160 tone, monumentul statuar se va rezema fix pe cei 4 stâlpi din centrul pasajului de la Universitate. Practic, fiecare capăt de stâlp va susține 40 de tone. Toată greutatea pământului care se afla în rond este asemănătoare cu greutatea statuii și astfel nu se încarcă suplimentar pasajul de la Universitate. Prețul acestei replici a fost mărit într-o primă fază la 10 milioane de lei, pentru ca ulterior contractul să ajungă la 18 milioane de lei.

Omul politic Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Piteşti, şi era fiul stolnicului Constantin Brătianu. Liberalul Ion C. Brătianu a fost unul dintre marii artizani ai României moderne, servitor devotat şi eficace al interesului naţional. Ion C. Brătianu a urmat cursurile şcolii primare la Piteşti, sub îndrumarea dascălului Nicolae Simonide, apoi a urmat o carieră militară, primind în 1838 gradul de praporcic (sublocotenent). În 1841 a fost trimis la Paris, unde a studiat la Şcoala Politehnică şi a audiat prelegerile lui Jules Michelet şi Edgar Quinet de la College de France. A luat parte la activitatea Societăţii Studenţilor Români de la Paris, în 1845, şi a contribuit la crearea unei societăţi ce avea ca scop principal înfiinţarea de şcoli în Principate - ''Însocierea Lazariană'', în noiembrie 1847. Ion C. Brătianu a luat parte la evenimentele revoluţionare de la Paris din februarie 1848. Revenit în ţară, în aprilie 1848 a făcut parte, împreună cu fratele său Dimitrie Brătianu, din Comitetul revoluţionar din Ţara Românească constituit în primăvara anului 1848 la Bucureşti în jurul societăţii ''Frăţia''. Ulterior, a intrat şi în componenţa lărgită a noului comitet revoluţionar constituit la 10/22 mai 1848, alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu ş.a. După declanşarea revoluţiei, Ion C. Brătianu a fost numit secretar al Guvernului provizoriu, constituit la 14 iunie 1848, apoi şef al Poliţiei Capitalei, distingându-se ca un fruntaş de seamă al revoluţiei. După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, I.C.Brătianu a făcut parte din grupul revoluţionarilor exilaţi în Franţa, remarcându-se prin vederile sale liberale radicale, la fel ca şi C.A. Rosetti. În Franţa a militat în vederea câştigării simpatiei cercurilor politice franceze pentru cauza românilor, scop în care a publicat lucrările ''Memoire sur l'Empire d'Autriche dans la question d'Orient'' (1855) şi ''Memoire sur la situation de la Moldo-Valachie depuis Traite de Paris'' (1857). A revenit în ţară în iulie 1857 şi a fost ales deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea electivă a Ţării Româneşti (ianuarie 1859), susţinând dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost ministru de finanţe în guvernul Ţării Româneşti (mai-iulie 1860). În ianuarie 1863, a luat naştere ''monstruoasa coaliţie'', alcătuită din: dreapta conservatoare şi liberalii radicali, aceştia din urmă - din rândul cărora făcea parte şi Ion C. Brătianu - fiind nemulţumiţi de moderaţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. De altfel, Ion C. Brătianu a susţinut şi după alegerea lui Al. I. Cuza ideea aducerii pe tron a unui principe străin, aşa cum fusese formulată în 1857 de către Adunările ad-hoc. În vara anului 1865, în timp ce domnitorul Al. I. Cuza devine tot mai mult influenţat de camarilă, Ion C. Brătianu este trimis în Europa apuseană pentru a pregăti terenul în vederea aducerii unui prinţ străin pe tronul României. După abdicarea domnitorului Alexandru I. Cuza (11/23 februarie 1866), când chiar unirea principatelor era pusă în pericol, au fost trimise din nou în străinătate delegaţii de politicieni români, între aceştia numărându-se şi Ion C. Brătianu, în încercarea de a obţine sprijinul împăratului Napoleon al III-lea al Franţei pentru aducerea unui prinţ străin pe tron. Ion C. Brătianu a plecat de la Paris la Dusseldorf, comunicând la 31 martie 1866 că, în urma avizului împăratului Napoleon al III-lea, Locotenenţa domnească a României intenţionează să propună poporului român alegerea ca domn a principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La 10/22 mai 1866 principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domnitor al României de către Adunare, sub numele de Carol I. În viaţa politică, Ion C. Brătianu a fost principalul exponent, alături de C. A. Rosetti, al grupării liberale radicale. Aceştia sunt primii care încearcă să alcătuiască un partid mare şi astfel, în septembrie 1866, ia fiinţă societatea ''Amicii Constituţiunii'', condusă de C.A. Rosetti şi având ca principal organ de presă ziarul ''Românul''. La începutul anului 1867, prin apropierea grupărilor radicală şi moderată are loc o regrupare liberală sub forma ''Înţelegerii de la Concordia'' şi este adoptat ''Programul de la Concordia'', care prevedea continuarea procesului de modernizare a statului, înfiinţarea de bănci, dezvoltarea industriei şi a agriculturii etc. În timpul guvernărilor liberale din perioada 1 martie 1867 - 16 noiembrie 1868 orientarea politică a fost stabilită, în general, de Ion C. Brătianu. Ion C. Brătianu a pus bazele Partidului Naţional Liberal în 1875. În acest an s-a constituit ''Coaliţia de la Mazar-Paşa'', cu periodicul ''Alegătorul liber'' care a publicat la 4 iunie 1875 programul Partidului Naţional Liberal. Ion C. Brătianu s-a aflat la conducerea PNL din 1875 până la sfârşitul vieţii, în 1891. A avut, de asemenea, un rol important în Războiul de Independenţă (1877-1878). După ce liberalii au ieşit victorioşi în alegerile parlamentare din iunie 1876, la 24 iulie 1876 s-a constituit guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu (1876-1888). Acesta a început tratativele directe cu Rusia, care făcea pregătiri în vederea războiului împotriva Imperiului Otoman. Astfel, la finele lunii septembrie 1876, o delegaţie guvernamentală română condusă de Ion C. Brătianu a avut, la Livadia, în Crimeea, întrevederi cu ţarul Alexandru al II-lea, cu cancelarul A.M. Gorceakov şi cu alte oficialităţi ruse, discuţiile vizând posibilitatea unui război ruso-turc şi a liberei treceri a trupelor ruse prin teritoriul României. După terminarea războiului, prim-ministrul Ion C. Brătianu s-a deplasat, alături de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, la Congresul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), unde, la 20 iunie/2 iulie, au expus poziţia guvernului român, într-un memoriu în care apărau cauza independenţei şi integrităţii României. Delegaţii români subliniau că nu este vorba ca marile puteri să dăruiască României independenţa, ci ca aceasta să fie recunoscută "după dreptul cel vechi" şi "potrivit jertfelor făcute în război". Personalitate de prim rang a vieţii politice româneşti a veacului al XIX-lea, strălucit diplomat, Ion C. Brătianu a deţinut, pentru diferite perioade, şi în repetate rânduri, funcţiile de ministru de Finanţe, ministru de Externe, ministru de Interne, ministru de Război și de cinci ori a fost prim ministru. În perioada guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu au avut loc demersurile diplomatice pentru recunoaşterea independenţei României (1878-1880), a fost înfiinţată, în 1880, Banca Naţională a României, iar la 14 martie 1881 Parlamentul a votat transformarea României în regat. De asemenea, în 1885 Biserica Ortodoxă Română şi-a proclamat autocefalia faţă de Partriarhia ecumenică de la Constantinopol. La 19 martie 1885, Ion C. Brătianu a devenit membru de onoare al Academiei Române. "Lunga guvernare a lui Ion Brătianu - supranumit "Vizirul" pentru spiritul şi stilul său autoritar - a înregistrat două realizări importante: rezistenţa încununată de succes faţă de tentativa Austro-Ungariei de a impune controlul ei asupra Dunării fluviale (deosebită de Dunărea maritimă, între Galaţi şi vărsarea în Marea Neagră, aflată sub administraţia Comisiei Europene a Dunării) şi proclamarea Regatului (14/26 martie 1881), precedată de reglementarea succesiunii lui Carol I prin desemnarea ca prinţ moştenitor a nepotului lui Carol, Ferdinand (...). Rămânerea liberalilor la putere timp de 12 ani (1876-1888) a exasperat opoziţia conservatoare, care aştepta revenirea la putere. Împotriva lui Ion Brătianu au fost organizate campanii, însoţite şi de acte de violenţă, "Vizirul" fiind constrâns, în cele din urmă, să se retragă. Ion C. Brătianu a murit la 4 mai 1891 şi a fost înmormântat la conacul său de la Florica, judeţul Argeş. Sursa – NET - AGERPRES
3. În data de 13 septembrie 2021 Banca Națională a Românei va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 500 de ani de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Aversul monedei redă o imagine a Casei Sfatului din Brașov, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2021”. Reversul monedei prezintă un fragment din textul Scrisorii lui Neacșu din Câmpulung, inscripția circulară „SCRISOAREA LUI NEACSU DIN CAMPULUNG” și anul „1521” plasat într-un sigiliu.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare – 10 lei, material (compoziție) – argint, titlu – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, cant – zimțat, calitate – prof, tiraj – 1000 exemplare și preț unitar de achiziției fără TVA – 450 lei.

Casa Sfatului din municipiul Brașov, un important monument de arhitectură, a fost inițial doar un turn de supraveghere, ale cărui baze se aflau pe cele ale actualului turn. În data de 23 decembrie 1420 se încheie un acord între Adunarea Districtului Țării Bârsei și Breasla Blănarilor privind construirea Casei Sfatului. În acest document se menționează că reprezentanții Breslei Blănarilor brașoveni au îngăduit celor nouă comune ale „Provinciei Țara Bârsei” să-și construiască deasupra bolții de vânzare a breslei o cameră pentru „acordarea dreptății” și pentru ședințele magistratului. Totuși, din cauza invaziei turcești din anul 1421, a distrugerii în mare parte a orașului, precum și a arestării magistratului orașului, acest proiect va fi amânat. Clădirea s-a transformat în primăria pe măsură ce orașul s-a dezvoltat. Astfel, următoarea mențiune despre Casa Sfatului din Brașov apare în anul 1503, ea fiind menționată sub numele de „Praetorium”. Construcția a cunoscut de-a lungul anilor multe modificări, multe dintre ele fiind datorate distrugerilor provocate de evenimente naturale:

5 iulie 1608 – un fulger lovește turnul Casei Sfatului; incendiul nu a putut fi stins decât după ce s-a turnat în foc vin, oțet și lapte
17 iunie 1662 – un cutremur afectează puternic Casa Sfatului; turnul avea să se prăbușească în proporție de două treimi;
24 iulie 1682 – o furtună puternică lovește din nou „turnul trompetiștilor” (numit așa pentru că un trompetist anunța trecerea fiecărei ore);
21 aprilie 1689 – marele incendiu (provocat de forțele habsburgice care asediau orașul) distruge o mare parte din clădire.

După aproape un secol, în anul 1780, se încheie lucrările de reconstrucție a Casei Sfatului, în stil baroc, aproximativ în forma pe care o cunoaștem astăzi. Tot atunci, pe loggia din față, a fost adăugată stema Brașovului. Administrația orașului se mută din aceasta clădire în anul 1876, într-o clădire nouă situată la intersecția străzilor Republicii și Mihail Sadoveanu. La începutul secolului al XX-lea, Casa Sfatului urma să fie demolată și înlocuită cu o clădire administrativă modernă. Acest lucru a fost evitat doar datorită unei puternice campanii de presă pentru menținerea vechiului monument istoric. Ultima modificare arhitecturală a Casei Sfatului a avut loc în anii 1909 – 1910, când acoperișul baroc a fost înlocuit de actualul acoperiș piramidal, cu țigle colorate. Din anul 1950 clădirea găzduiește Muzeul Județean de Istorie. Casa Sfatului este situată chiar în centrul orașului în piața cu același nume, este Kilometrul 0. Pe Casa Sfatului se află singura stemă color a orașului de la poalele Tâmpei. Aici se pronunțau în trecut sentințele capitale. Modul de execuție depindea de statutul social al condamnatului. Condamnații erau executați prin diferite metode în funcție de statutul social. Oamenii cu stare erau decapitați, hoții de rând erau spânzurați, iar vrăjitoarele erau arse pe rug. În Casa Sfatului se împărțea dreptatea, aici se luau toate deciziile importante. Aici au fost judecați capii răscoalei împotriva austriecilor în anul 1689. Locul execuțiilor nu era în Casa Sfatului, ci unde este acum fântâna arteziană din Piața Sfatului.Ceasul din turnul Casei Sfatului are o istorie impresionantă. Cel original datează de la 1516. Ceasul de la Casa Sfatului era unul cu mecanism și figurine asemănător celui de la Cetatea Sighișoara. Avea o păpușă care se mișca și la ore fixe bătea gongul. Acest ceas a fost înlocuit în secolul al XVIII-lea după marele incendiu, dar mecanismul a fost păstrat și poate fi admirat la Muzeul de Istorie. Tot în turnul Casei Sfatului se află cel mai vechi clopot din Brașov. Cel inițial data de la 1520, dar a fost înlocuit în 1690 după ce a fost distrus de incendiu. Inițial, clopotul acesta era acționat prin intermediul a două ciocane de către mecanismul ceasornicului din turn și bătea din sfert în sfert de oră. În anii '60, mecanismul de legătură a fost oprit, pentru că zgomotul s-a considerat a fi prea mare. Mecanismul a fost demontat la cererea locatarilor din Piața Sfatului care se plângeau de zgomotul lui, mai ales pe timp de noapte, când le „fura" somnul. A fost readus la viață în 2010.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE SPORTIVE

DIN JUDEȚUL ARAD

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Voința Arad (fotbal)

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”, contrar informației înscrie pe insigna de mai sus. Aradul nu era în graniţele României atunci şi nici cuvântul “fotbal” nu era specificat clar în respectivul articol publicat în presa vremii. Eu am postat deasupra o poză memorabilă pentru istoria fotbalului arădean, din anul 1970, cu echipa fanion a orașului - U.T.A. - înainte de fluierul de început al meciului cu echipa Feyenoord Roterdam din Olanda, pe care de fapt a eliminat-o din competiția Cupa campionilor europeni, cu scorurile de 0 -0 acasă și 1 - 1 în deplasare. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sus am postat o poză cu tineri fotbaliști arădeni care bat la porțile afirmării.

A.M.E.F.A. - 10 km - 1946 - locul II (ciclism)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
A.M.E.F.A. este prescurtarea următoarei denumiri: Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad, ce a fost înființată cu mai bine de 100 de ani în urmă. Sub egida acestei asociații s-au desfăsurat multiple competiții sportive pe tărâm arădean și chiar s-au înființat cluburi sportive cu numele AMEFA. În anul 1911 pe lângă compania de cale ferată Arad s-a înființat una dintre primele echipe de fotbal din România sub numele AMEFA Arad. Arad a fost una dintre primele echipe de fotbal din Arad, fiind afiliată la compania de cale ferată Astra, devenită ulterior Vagonul, Metalul, Energia, etc. AMEFA și-a făcut renume în perioada interbelică organizând nenumărate competiții (campionate) de ciclism în Arad și împrejurimi. Se cunosc o sumedenie de insigne din ciclism, care poartă inscripția AMEFA.

Set 2 insigne - 80 de ani de fotbal muncitoresc

C.S.M, Vagonul Arad 1909 - 1989 (Clubul sportiv muncitoresc)

Vagonul Arad a fost o echipă de fotbal din Arad afiliată la compania de cale ferată Astra. S-a desființat în anul 2006. Alte denumiri ale achipei au fost: AMEFA (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică Arad), UVA - AMEFA (1948), Metalul Arad (1955), Energia Arad (1957), AMEFA (1959), Vagonul Arad (1962), Unirea Arad (1973), Rapid Arad (1974), CSM Rapid Arad (1985), CSM Vagonul Arad (1987), Astra Arad(1991), FC Arad (1994), FC Arad Telecom (1996), Telecom Arad (1997) și Romtelecom Arad (2005).

Clubul a fost format în anul 1911 când AMEF (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică) a fuzionat cu Clubul Sportiv Al Fabricii De Vagoane păstrând prima denumire până în 1948. Între anii 1932 - 1940 echipa a jucat în Divizia A. Cea mai bună performanță obținută a fost locul secund în sezonul 1935 – 1936.

Insigna sportivă - C.S.S. Gloria Arad (Clubul sportiv școlar)

CSS Gloria, denumire actuală - CS Gloria CTP Arad este un club de fotbal din Arad, România, care evoluează în Liga a IIII-a. Gloria Arad a luat ființă în 1913, pentru ca în 1922 să fuzioneze cu proaspăt-înființata echipă CFR Arad și să ia denumirea Gloria CFR. În sezonul 1922 – 1923 câștigă campionatul regional și ajunge în premieră în turneul final național al Diviziei A, unde însă este eliminată în sferturile de finală de Chinezul Timișoara. În sezonul 1929 – 1930 reușește prima mare performanță a clubului, promovarea în finala națională, sub conducerea antrenorului Virgil Economu. Pierde însă ultimul act în fața echipei Juventus București. Sus am postat logo-ul clubului de fotbal Gloria Arad. Din 1932, odată cu apariția campionatului divizionar, Gloria Arad evoluează în Divizia A până la întreruperea campionatului din cauza celui de-al doilea război mondial, cu o singură excepție, în 1939 - 1940 a jucat în Divizia B. Din 1934, echipa s-a numit doar Gloria, despărțindu-se de căile ferate. După război, Gloria joacă în Divizia B, în anul 1949 joacă sub numele în ICA Arad. În 1969, echipa revine la numele Gloria și în 1971 promovează în divizia C, dar nu reușește să mai facă saltul spre fruntea fotbalului românesc. Culorile de joc ale echipei sunt albastru - acasă și galben - în deplasare.

Set 2 insigne I.T.A. (Întreprinderea textilă arădeană)

I.T.A. (Industria textilă arădeană) a fost înființată în anul 1909 de către frații Adolf, Eduard și Daniel Neumann, de origine evreiască. ITA a fost una dintre cele mai moderne și mai mari întreprindri din țară, fiind prima întreprindere care a produs mătase. În anul 1975 UTA (Uzina textilă Arad, fostă ITA) folosea tehnologia introdusă de Francisc Neumann cu câteva decenii înainte. În anii comunismului, UTA era unica fabrică din România care producea catifea reiată și a doua, după București care avea linii de producție pentru prosoape din frotir (prosoape plușate), iar materialele pentru lenjeriile de pat produse la Arad erau căutate în țările vecine. În decembrie 1989, la UTA erau aproape 8000 de angajați și în prezent pe locul fostei fabrici se află un cartier de blocuri și alte societăți comerciale. Sus am postat câteva logo-uri ale fostei întreprinderi textile arădene.

Insigna - Progresul Arad

Cu referire la produsul medalistic de mai nu am găsit nicio informație în tot internetul. Deduc că ar fi vorba de un club sportiv, dar în ce disciplină sportivă sau în ce perioadă a activat nu am de unde ști. Dacă cineva dintre cititori deține informații cu referire la acest produs medalistic sau club sportiv îl rog să ni le împărtășească. Este la dispoziția dumneavoastră rubrica “comentarii” de la subsolul acestui articol. Vă mulțumesc!

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură arădeană din vremuri diferite.

Antrepozitul Andrenyi

Seminarul Diecezan

Cazinoul

Banca Victoria (fostă București)

Aeroportul

Școala superioară de fete

(azi Colegiul național Elena Ghiba Birta)

Sinagoga neologă

Monumentul Trinității

Bustul lui Franz Josef

Biserica Minoriților

Casa Barabaș

Podul Decebal

Fabrica de tricotaje "Tricoul Roșu"

Biserica ortodoxă sârbă

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crișana și din Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Se învecinează cu județul Bihor la nord și nord-est, cu județul Alba la est, cu județul Hunedoara la sud-est, cu județul Timiș la sud și cu statul Ungaria, la vest. Suprafața pe care se întinde este de 7754 km.p.. Din punct de vedere al organizării administrative cuprinde; 1 municipiu – Arad, 10 orașe; Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișinău-Cris, Nădlac, Pâncota, Curtici și Sebiș, 68 de comune și 270 de sate. Sus am postat drapelul și stema județului și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Arad, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.