Epaminonda's Blog.....: BAJA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea maghiară BAJA, județul BACS-

KISKUM și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite

dar și o medalie locală.

Biserica Calvaria

Statuia lui Jelky Andras

Statuia lui Toth Kalman

Portul de yahturi

Biserica Inima sacră

Sinagoga

Biserica Francisca

Trimiteri poștale

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Nicolae Grigorescu

Sindicatul artelor frumoase - 1 martie 1940

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1940, fiind o medalie de argint cu toartă de prindere, de formă rotundă, cu diametrul de 20 milimetri, dedicată pictorului Nicolae Grigorescu. În centrul aversului este reprezentat bustul artistului spre stânga, periferic circular pe părțile stângă, superioară și dreaptă fiind aplicată inscripția: “PICTORUL NICOLAE GRIGORESCU 1838 - 1907”. Pe revers, central, este aplicată orizontal, pe trei rânduri, inscripția: ”1 MARTIE 1940”, iar periferic circular este aplicată inscripția: “SINDICATUL ARTELOR FRUMOASE”.

Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Sindicatul Artelor Frumoase (S.A.F.) a fost înființat la data de 12 martie 1921, în București, din inițiativa unor artiști, având în fruntea lor pe Arthur Verona, Camil Ressu și Ion Theodorescu Sion. Datorită prestigiului de care se bucura în lumea artelor, Camil Ressu a fost ales președinte al primului sindicat al artiștilor plastici însă, nemulțumit și jignit de atitudinea cercurilor oficiale, și-a dat demisia după doi ani, urmându-l pe funcție Marius Bunescu. Sindicatul Artelor Frumoase a publicat revista Pictura și sculptura, „pentru propaganda și cultura artistică”. Dizolvarea definitivă a SAF s-a produs practic la 20 octombrie 1950, când a fost convocată o adunare a foștilor membri ai sindicatului, spre a adopta Statutul Artiștilor Plastici. Prin Decretul nr. 226 din 25 decembrie 1950, s-a înființat Uniunea Artiștilor Plastici din România (UAP) recunoscută ca persoană juridică, iar SAF se dizolva, patrimoniul său fiind preluat de UAP.

Insigna - 75 de ani de protecție civilă

Protecția civilă - România

Apărută ca o necesitate în asigurarea protecției forțelor combatante, îndeosebi după prima conflagrație mondială, când au fost folosite pentru prima dată gazele toxice de luptă, protecția civilă din Romania și-a extins domeniul său de activitate, mai ales după cel de-al doilea război mondial, când, modernizarea armelor a cuprins în sfera lor de activitate atât muniția nucleară cât și cea biologică, cu efecte distructive nu numai asupra militarilor, dar și asupra populației. La data de 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, regele Ferdinand angajează România în război de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale. Prima conflagrație mondială antrenează în vârtejul său și țara, care, cunoaște ororile bombardamentelor, ale convoaielor de refugiați, ale morții. Două zile mai târziu, Ordonanța prefectului Capitalei prezintă primele norme de conduită pentru populație înainte, pe timpul și după atacurile din aer. Era prima încercare de soluționare a problemei protecției populației civile, principala victimă a războaielor și, prin extensie, a dezastrelor de orice natură. În anul 1930, Ministerul de Interne elaborează Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin Înalt Decret Regal, trei ani mai târziu. La 28 februarie 1933, prin Înaltul Decret Regal nr.468 se aprobă "Regulamentul de funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene" având ca scop "să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populației și resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecția directă, fie micșorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detașează net apărarea pasivă de apărarea activă. Momentul este considerat drept actul de naștere al Protecției Civile, instituție care, inițial s-a numit Apărare Pasivă. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă și pasivă. Se instituie centre de instrucție de apărare pasivă la ministerele Aerului și Marinei, Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Educației Naționale, Sănătății și Asistenței Sociale, Căilor Ferate precum și la fiecare județ, municipiu și oraș. La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucțiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică și misiunile apărării pasive, luând ființă Comandamentul Apărării Pasive, Corpul Special de Intervenție, iar prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înființează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", și ia ființă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne. Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata și, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acționând zi și noapte, acesta a contribuit la salvarea de vieți omenești, înlăturarea avariilor tehnologice și distrugerilor. Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană își schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariția Legii nr.2/1978, atribuțiile acesteia fiind diversificate. În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populații pentru diferite situații de risc. Revoluția din decembrie 1989 a creat condiții noi perfecționării activității de protecție civilă. La 11 mai 1990 Romania a ratificat Protocoalele adiționale I și II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate, iar iunie 1995, apărarea civilă își schimbă denumirea în Protecția Civilă. La 01.01.2001 a avut loc trecerea structurilor protecției civile de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul Administrației și Internelor și începând cu 15 decembrie 2004, prin unificarea structurilor Corpului Pompierilor Militari și a Comandamentului Protecției Civile, a luat ființă Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, sub conducerea nemijlocită a ministrului administrației și internelor și în coordonarea primului-ministru.

Această restructurare a Protecției Civile a debutat în mod firesc și logic cu crearea unei noi baze legale, realizarea noilor structuri de protecție civilă ca urmare a redefinirii locului și rolului acesteia în cadrul Sistemului Național de Apărare, precum și a necesităților societății civile, astfel încât alături de celelalte forțe de intervenție, protecția civilă, să asigure ocrotirea populației civile, a societății și desfășurarea activităților sociale, cât mai aproape de normal, în timp de război, cât și la dezastre sau în situații speciale.

Clubul ciclist Principele Nicolae

Premiul I viteză 30 iulie 1927 (ciclism)

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu. Tot el va parcurge in acelasi an distanta Bucuresti – Ramnicu Valcea in 9h. De asemenea, se alearga cursa Otopeni – Rondul II de la Sosea, pe locul unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmica a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. Cursa masura 120 km, pe ruta Bucuresti – Ploiesti -- Bucuresti si a fost castigata de acelasi D. Dumitrescu in 7h45’. In fata altor 6 concurenti. In 1894, se inregistreaza doua excursii cicliste pe distante lungi: prima, pe distanta Bucuresti – Craiova, efectuata in 15h de Carol Ressel si de clovnul Adolf de la circul Sidoli; a doua pe traseul Bucuresti – Brasov – Bucuresti, care este parcursa de doua personalitati: C. Cantili si Al.Macedonski. Ispravile lui C. Cantili sunt memorabile. El a batut originalul record a lui Alois Pucher, care a parcurs in 11 zile distanta Bucuresti – Paris, realizand pe acelasi traseu doar 10 zile. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Aici, la Craiova, apar pentru prima oara cursele cu handicap, adica cele de contratimp specifice velodromului modern. In 1926, se va construi velodromul de pamant de la Braila, lung de 400 m, promotorul sau fiind Foti Valerianos, presedintele clubului de ciclism din acest oras. In paralel cu aceasta intensa activitate ciclista pe pista, continua dezvoltarea ciclismului de sosea, stimulat de aparitia turului Frantei in 1903, care va consacra competitia pe etape. Aceasta experienta originala va fi preluata si adoptata de ciclismul romanesc, organizandu-se, in intervalul 1910-1913, trei editii ale Circuitului Muntenia, competitie pe etape in care s-au remarcat castigatorii Mario Salla, Jean Valter, N. Chrihalmeanu. Razboiul balcanic (1913) si primul razboi mondial (1914) stopeaza evolutia ciclismului national, care isi reia activitatea in 1923. Probele de viteza si de semifond din campionatul national se vor desfasura pana in anul 1930 pe cele doua velodromuri de la Galati si Braila. In acest interval, campionatele nationale de fond s-au tinut in Bucuresti, unde a fost construit un velodrom pe actualul spatiu al Clubului ”Dinamo”. In acest loc s-au mai derulat si concursuri de motociclism si ciclism.

Insigna - Mecanizator fruntaș 1958

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecăruia. Aici se încadrează și insigna Mecanizator fruntaș. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe insignă nu lipsesc laurii de pe margine simbolizând “victoria finală” în efortul de creare a “societății socialiste multilateral dezvoltate” și a “omului nou”, spicul de grâu – simbolizând agricultura intensivă și roata dințată – reprezentând industrializarea țării.

Jetonul - Frentz Berthold - Conditur - 10

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus s-a emis la Sibiu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Pe avers, în interiorul a două cercuri periferice, unul continuu, spre exterior, și celalalt perlat, spre interior, este aplicată orizontal inscripția: “FRENTZ” desupra și dedesubt existând câte un ornament floral micuț. Deasupra și dedesubtul acestui cadru sunt aplicate periferic circular inscripțiile: ”BERTHOLD” (sus) și ”CONDITUR” (jos), separate prin câte un punct. Pe revers, în interiorul a două cercuri periferice, unul continuu, spre exterior, și celalalt perlat, spre interior, este gravată valoarea jetonului: “10”. Jetonul este confecționat din alamă, are forma rotundă și diametrul de 20,5 milimetri. Acest Berthold Frentz a fost un om de afaceri ce a deținut în Sibiu o cofetărie pe Strada Heltauergasse, nr. 19 (astăzi Strada Nicolae Bălcescu) şi o cafenea pe Strada Salzgasse, nr. 43 (astăzi Strada Sării).

Insignă specialist de clasă

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII