Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 27 noiembrie 2020 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu valoarea nominală de 50 lei, care celebrează trecerea a 100 de ani de nașterea Valentinei Rusu-Ciobanu. În centrul câmpului aversului monedei este redată Stema Republicii Moldova, în partea de sus este înscris anul emisiei “2020”, în partea de jos este înscrisă valoarea monedei “50 LEI” și periferic circular, în exergă, este aplicată inscripția: “REPUBLICA” (doar pe partea stângă) și “MOLDOVA” (doar pe partea dreaptă). În planul central al reversului este redat portretul Valentinei Rusu Ciobanu. Periferic circular la partea superioară este aplicată inscripția: “100 DE ANI DE LA NAȘTERE”. În partea de jos, periferic circular, este aplicată inscripția: ”VALENTINA RUSU-CIOBANU”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 50 lei, seria – Personalități, data emiterii – 27 noiembrie 2020, metal (compoziție) – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, greutatea – 16,5 grame, calitatea – proof, margine – zimțată și tiraj – 250 exemplare.

Valentina Rusu-Ciobanu a fost o artistă plastică basarabeană, a cărei creație se remarcă atât prin mijloacele expresive, considerate de critici neconvenționale, inovatoare, cât și printr-o profundă notă poetică. Ea s-a născut în data de 28 octombrie 1920 la Chișinău. În perioada 1938 – 1940 a urmat Școala de Arte din Chișinău. Între anii 1942-1944 a frecventat Academia de Arte Plastice din Iași, astăzi Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași, iar următorii doi ani a studiat la Școala de Arte Plastice “I. Repin” din Chișinău. A avut expoziții personale în Chișinău (1961), Muzeul de Arte din Chișinău (1984) și Biblioteca Națională din Chișinău (2000). În perioada 1947 – 1980 a participat la aproape toate expozițiile Uniunii Artistilor Plastici din Moldova iar în anul 2009 a participat la expoziția de grup “Basarabia mea”, galeria Artmark din București. Are numeroase participări la expoziții peste hotare: Rusia (1957, 1949, 1951, 1952, 1954), Bulgaria (1961, 1970, 1971), Polonia (1963), Canada (1968), România (1975), Irak (1975) și Siria (1975). Mai jos admiri una din operele sale.

Pentru activitatea sa a fost recompensată cu următoarele premii și titluri:

1974 - Premiul de stat
1961 - Ordinul „Insigna de Onoare”
1980 - Maestru emerit în arta RSSM
1985 - Artist al poporului din RSSM; Maestru Emerit în Artă
1966 - Medalia de argint a EREN
1996 – Ordinul Republicii
1998 - Premiu pentru intreaga activitate și prosperarea artelor plastice
2009 – Medalia Dimitrie Cantemir a Academiei de Științe a Moldovei
2020 – Ordinul “Meritul Cultural”, în grad de Mare Ofițer, Categoria C - „Artele plastice”

Redau mai jos părerile unor critici de artă despre creația acestei artiste plastice:

S. Boberanga – “Pictura Valentinei Rusu-Ciobau este o simbioză de "realism poetic" și "spirit original".
Vladimir Bulat – “Stilul pentru care a optat pictorița putea fi "citit", în perioada regimului sovietic totalitar, ca o "subversiune sublimată", risc pe care Valentina Rusu-Ciobanu și l-a asumat.”

2. În data de 4 iunie 2021 Banca Națională a Moldovei (BNM) a pus în circulație pe teritoriul Republicii Moldova, ca mijloc de plată și în scop numismatic, o monedă metalică de circulație cu caracter comemorativ cu valoarea nominală de 10 lei, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înființarea BNM. Noua monedă este confecționată din oțel, placat cu nichel și alamă, ceea ce îi conferă un aspect bimetalic: argintiu și auriu.

Aversul monedei redă în plan central imaginea stilizată a cifrei „30” în care este încadrată sigla Băncii Naționale a Moldovei și inscripția „ANI”, sus este gravată imaginea Stemei de Stat a Republicii Moldova, în arc de cerc - inscripția „BANCA NAȚIONALĂ A MOLDOVEI” și un element decorativ.Pe revers, în exergă, urmând circumferința monedei este gravat un element decorativ, în plan central-valoarea nominală „10 LEI" și în partea de sus - anul emisiei „2021". Moneda conține monograma din literele „R” și „M” - acronim al denumirii statului - „Republica Moldova", în imagine latentă.

Banca Națională a Moldovei este banca centrală a statului. Ea este o persoană juridică publică autonomă responsabilă doar față de Parlamentul țării. Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a Moldovei este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca Națională a Moldovei promovează și menține un sistem financiar bazat pe principiile pieței și sprijină politica economică generală a statului. Banca Națională a Moldovei are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova și de a retrage din circulație bancnote și monede ca mijloc de plata. De asemenea, Banca Națională are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova bancnote și monede comemorative ca mijloc de plată și în scop numismatic. Organele de conducere ale Băncii Naționale a Moldovei sunt:

Consiliul de supraveghere - responsabil de organizarea unui sistem eficient de supraveghere publică independentă a activității Băncii Naționale a Moldovei;
Comitetul executiv - responsabil de conducerea executivă a Băncii Naționale a Moldovei și asigurarea realizării independente a atribuțiilor de bază ale acesteia.

3. În data de 10 septembrie 2021, Banca Națională a Republicii Moldova, a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 100 de ani de la inaugurarea Teatrului Național din Chișinău (actualmente Teatrul Național „Mihai Eminescu”). Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu, în plan central se prezintă Stema Republicii Moldova, în partea de sus – anul emisiei „2021”; în partea de jos – inscripția „100 LEI”, iar în exergă, cu majuscule este gravată inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu, în plan central se prezintă imaginea stilizată a Teatrului Național din Chișinău (actualmente Teatrul Național „Mihai Eminescu”)”; în partea de sus cu majuscule este gravată inscripția „TEATRUL NAȚIONAL”; iar în partea de jos sunt gravate inscripțiile „100 ani” și „MIHAI EMINESCU

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoare – 100 lei, material (compoziție) – argint, puritate – 99,9%, seria – Evenimente istorice, calitate - proof, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, greutate – 16,5 grame, margine – zimțată și tiraj – 300 exemplare.

Teatrul Național „Mihai Eminescu" din Chișinău își începe istoria pe 10 octombrie 1920, atunci când primul teatru stabil de expresie română în Basarabia a fost înființat din inițiativa unui grup de fruntași ai vieții publice locale de epocă în frunte cu Sergiu T. Niță, ministru al Basarabiei în guvernul României, Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, scriitorii: Nicolae N.Beldiceanu, Nicolae Beldiman, Leon Donici și regizorul Gheorghe Mitu Dumitriu. Edificiul este situat pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, la nr. 79. Denumirea legată de numele lui Mihai Eminescu îi este oferită din anul 1988, iar din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlul care onorează, dar și obligă. O nouă perioadă a debutat când trupa teatrului a fost revigorată cu forțe actoricești tinere, foști absolvenți ale prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași, Chișinău. Clădirea are statutul de monument de artă, arhitectură și istorie de însemnătate națională și a fost introdusă în Registrul monumentelor de istorie și cultură a municipiului Chișinău. Prima încercare de construcție a acestei clădiri a fost la începutul anilor 30 ai secolului al XX-lea în stil neoclasic, dar din cauza crizei economice, construcția lui a fost conservată. În anii 1949–1953 a fost finisat proiectul, sub conducerea arhitectei Galadjeva de la trustul unional "Teatrproiect", interioarele și fațadele – sub conducerea arhitecților V. F. Smirnov și V. P. Alexandrov, cu păstrarea formelor și stilisticii interbelice. Construcția clădirii a fost finisată în primăvara anului 1954. Clădirea teatrului, ridicată pe trei niveluri, dintre care ultimul este un atic, construită pe un subsol, ocupă colțul unui cartier, care fusese cândva rezervat pentru piața polițienească, mărginit lateral de strada Mihai Eminescu. A fost amplasat cu o retragere de la linia bulevardului, cu intrarea principală ridicată pe un podium din trepte, ce-i conferă edificiului o monumentalitate sporită. Planul teatrului este rectangular, cu fațada îngustă perpendiculară pe Bulevardului Ștefan cel Mare. În compoziția spațială a teatrului domină volumul cilindric al sălii de teatru, înconjurată din trei părți de balcoane, spațiile foaierelor și culoarelor, încununată cu o cupolă sferică. Fațada principală este soluționată monumental, cu un portic central situat în axa de simetrie, alcătuit din patru coloane ale ordinului corintic, flancate de doi piloni pătrați în secțiune, soluționați în aceiași cheie stilistică, pe care se sprijină un fronton triunghiular. Relieful sculptat al timpanului, executat de sculptorul L. Dubinovsky, la ultima reconstrucție a dispărut. Fațadele laterale au o compoziție simetrică, cu porticuri centrale din șase coloane la mijlocul fațadelor, cu rezalite, încununate cu frontoane triunghiulare, prin care au loc intrările laterale în clădite.. Sala teatrului, aflată la mijlocul clădirii, are o configurați circulară, acoperită cu o cupolă, suprafața căreia a fost pictată cu imaginea dansatorilor unei hore, după schițele pictorului L.P. Grigorașenco. Lojele și balcoanele repetă configurația sălii, fiind dispuse perimetral, în care se ajunge printr-o scară monumentală cu trei rampe și scări aflate la colțurile pătratului circumscris sălii de patru. Două intrări laterale secundare, amplasate la sud și nord conduc direct din stradă și din scuarul aferent în foaierul teatrului. Alte două intrări, amplasate simetric celor scrise mai sus, conduc în partea scenei, în administrație și camerele pentru actori, depozite de rechizite, ș.a.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ ȘI

CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - (Regii României Carol I, Carol II și Ferdinand)

1881 - 1931 Societatea Politehnică din România

Produsul medalistic de mai sus este o plachetă comemorativă, din bronz, cu o singură față și dimensiunile 90 x 60 milimetri. Placheta s-a realizat în anul 1931 pentru Societatea Politehnică din România, fiind gravată de Gheorghe Chirovici și Huguenin. Pe ea sunt realizate trei medalioane cu chipurile și cifrurile regilor României – de la stânga la dreapta, Carol i, Carol al II-lea și Ferdinand – sub care se află un vultur în zbor, deasupra unui decor care cuprinde anii de referință: “1881” și “1931” – marginit de imagini care sugerează creația tehnică. În exergă, la partea inferioară, este aplicată inscripția: “SOCIETATEA.POLITECHNICĂ.DIN. ROMÂNIA”. Doua evenimente marcante, ce pot constitui pe drept cuvânt doua “repere” ale ingineriei românesti, aveau sa se produca la aceeasi data, în anul 1881: inaugurarea liniei de cale ferata Buzau-Marasesti, prima construita de catre inginerii romani si înfiintarea primei “Societati trainice de ingineri si tehnicieni romani” - Societatea Politehnica. Societatea s-a constituit la 6/18 decembrie 1881, la ora 10.00, în sala de asteptare a clasei I din Gara de Nord, sub presedintia colonelului inginer Ștefan Falcoianu, director general al Cailor Ferate Romane, care studiase la Paris ingineria si Scoala de Stat Major. La sedinta inaugurala au participat 34 de membri, care l-au desemnat ca presedinte pe inginerul-inspector general Dimitrie Frunza, fostul director al constructiei liniei ferate Buzau-Marasesti. La înfiintare, societatea cuprindea ca membri si pe profesorii Spiru Haret, Miltiade Tzony, pe coloneii J.Lahovary, N.Dabija, Gheorghiu s.a. Prin decret regal, la 25 ianuarie 1882, “Societatea Politehnica” este recunoscuta de utilitate publica, iar prin legea promulgata la 9 martie 1883, este declarata persoana morala si juridica. Initial, în anul 1881, Societatea Politehnica avea 52 de membri. La începutul anului 1885, ea numara 135 de membri, ajungand în curand la cifra de 200. Presedintia lui Anghel Saligny a adus, în 1893, 81 de membri noi, asa ca la finele acelui an, numarul trecea de 400. Societatea Politehnica, pentru a-si pastra unitatea de actiune si de conducere, a fost refractara la împartirea ei pe specialitati sau la crearea de centre regionale, ceea ce a contribuit mult la taria ei. Nu s-a ajuns însa ca membrii ei, care efectuau anumite studii sau aveau diferite interese, sa se adune la societate pentru a discuta si lucra. Astfel, în mai 1931, inginerii electricieni s-au constituit într-un grup “Cercul Electro-Tehnic Roman”, care se aduna la societate pentru conferinte si discutii de specialitate. Tot astfel, si inginerii de cale ferata au facut în 1933 un “Cerc de Cai Ferate”; în 1932 a luat fiinta “Cercul Aerotehnic” etc. Citandu-l pe unul dintre marii militanti ai Societatii Politehnice, prof. Ion Ionescu, ne putem da seama de gandirea ce statea la baza ei: “Puterea unei societati, pentru sustinerea intereselor membrilor ei, o poate da numarul mare al acesteia; puterea morala si fala ei nu i-o pot da decat personalitatea si renumele celor care o compun, care o conduc, care o sustin si care lupta dezinteresat pentru tara, pentru neam, sau pentru omenire. Valoarea unei societati este integrarea valorilor pozitive a personalitatilor din sanul ei. Societatea Politehnica a urmarit totdeuna acest principiu: ea nu a cautat sa mareasca în mod nemasurat si cu orice pret numarul membrilor, nici nu a pus piedici formarii altor societati, chiar cu membrii din sanul ei, cand diferite interese profesionale sau de specializare au cerut asemenea separatiuni”. Societatea Politehnica a dus o lupta apriga contra angajarii strainilor pentru proiectarea si executarea lucrarilor publice si în alte activitati, obtinand succese în majoritatea cazurilor. Acolo unde nu s-a putut reusi, timpul a dovedit marile greseli ce s-au facut prin nesocotirea capacitatii inginerilor si antreprenorilor romani. Suveranii au fost deseori pusi la curent de catre Societatea Politehnica asupra greselilor ce se preconizau a se face în aceasta directie. Această societate a publicat Gazeta Matematică, primul număr apărând pe 15 septembrie 1895, a doua zi dupa darea în exploatare a podului de peste Dunare, de la Cernavoda, asa cum se hotarase. Aceasta revista este singura publicatie din tara noastra care apare fara întrerupere. În timpul celor doua razboaie mondiale, Gazeta Matematica se afla si în transee unde era primita de abonatii si colaboratorii sai. În anul 1918 la Iași s-a înființat AGIR (Asociația Generală a Inginerilor din România). AGIR a functionat în paralel cu Societatea Politehnica pana în anul 1949, cand, prin fuzionarea lor, a luat fiinta Asociatia Stiintifica a Tehnicienilor – AST, care, la primul ei congres, în 1951, a devenit Asociatia Stiintifica a Inginerilor si Tehnicienilor – ASIT. Din anul 1962, Asociatiei Stiintifice a Inginerilor si Tehnicienilor (ASIT) i-a urmat Consiliul National al Inginerilor si Tehnicienilor (CNIT), care urma sa lucreze sub îndrumarea fostului UGSR.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Alteţa Sa Regală Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu al Principelui Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol devine Principe Moştenitor. În timpul Primului Război Mondial, este ofiţer în armata română. În 1918 dezertează de pe front şi contractează împotriva voinţei Suveranului o căsătorie care este anulată în anul 1919 şi care nu produce efecte dinastice. Carol se căsătoreşte cu Alteţa Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei în 1921 (au divorţat în 1928). Carol al II-lea a fost Rege al României între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam. După anularea căsătoriei ilegale din 1918, Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni, în anul 1920, în jurul lumii, în cursul căreia a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Călătoria, pe care am menționat-o mai devreme în paginile acestei cărți, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Timp de șapte luni, Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de state vizitate, a prezentat țara lui societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit, ca urmare a vizitei, relații diplomatice cu țara noastră. Principele Moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol şi logodnica lui vizitaseră întreaga ţară şi se întâlniseră cu români de la sate şi din oraşe, câştigând simpatia opiniei publice. Astfel, tânărul cuplu princiar devine foarte popular. Din aceste călătorii au rămas o serie de fotografii, printre puţinele pe care cei doi le au împreună. La 25 octombrie 1921 se naşte fiul lor, Mihai, la Castelul Foişor din Sinaia. Cei trei locuiesc la Bucureşti, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern. La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunţă la toate drepturile la Tronul României, pleacă în Franţa şi ia numele de Carol Caraiman. În 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Suveranul copil era reprezentat de o Regenţă formată din: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu. Regenţa nu a dat rezultate strălucite, iar pe fondul crizei economice mondiale începute în 1929, viaţa politică românească era agitată şi confuză. Din exil, Carol dădea semne de interes faţă de Tronul de care pretinsese, cândva, că nu are nevoie. Carol coboară din avion la 6 iunie 1930, iar la 8 iunie este proclamat Rege. Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre. Inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric și cu charismă, el s-a lăsat copleşit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei persoane, Familiei şi, mai ales, ţării. Aventurile sale, precum şi defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege“ şi care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative. Fotografiile din epocă ni-l arată ca pe un suveran prezentabil, autoritar, cu un gust pronunţat pentru decoraţii, pompă şi ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ţinute de ceremonie au păstrat impresia că Regele Carol al II-lea emana un farmec special şi că încarna bine ideea însăşi de regalitate. În timpul domniei lui s-a dezvoltat şi un „cult al personalităţii“ avant la lettre: Regele Carol al II-lea se vedea ca un deschizător de drumuri, ca făuritor al unei „noi Românii“, al „României veşnice“, se considera Rege al tineretului (mai ales prin instituţia Strajei ţării, al cărei comandant era şi din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), al ţăranilor şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească54. În dorinţa lui de a fi popular, Regele a înfiinţat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“. România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a inventat lui Carol al II-lea, probabil că acela de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate. Având un gust rafinat, Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au dat sau au afirmat cele mai mari nume româneşti din cultura şi ştiinţa secolului XX: Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în aceşti ani a strălucit marele diplomat Nicolae Titulescu. Şi situaţia economică a ţării s-a îmbunătăţit în timpul domniei lui Carol al II-lea, putându-se vorbi de o „explozie economică“, multe ramuri ale industriei înregistrând creşteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone; în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575 686 la 10 494 41455. Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar comuniştii obişnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 193756. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936. S-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în Bucureşti, unde s-a organizat, începând cu 1935, şi manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“. În 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris: pavilionul a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, iar prezentarea României, concepută de Dimitrie Gusti. Succesul de imagine a fost unul răsunător. Pe de altă parte, Europa acelor timpuri trăia tentaţia dictaturilor. Aproape toate ţările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare, iar Carol al II-lea a ales şi el să conducă în mod discreţionar, în ultimii doi ani de domnie. În februarie 1938, a dizolvat Parlamentul şi a instituit un regim de autoritate monarhică. Noua Constituţie din 27 februarie 1938 întrerupea tradiţia monarhiei constituţionale şi a regimului liberal, inaugurată de Carol I în 1866 şi continuată de Constituţia din 1923. În noua lege fundamentală din 1938, separarea puterilor în stat practic dispărea, Regele („Capul Statului“) având controlul puterilor legislativă (avea iniţiativă legislativă şi putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului) şi executivă (numea şi revoca miniştrii). În martie 1938 este reînviată vechea instituţie a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, şi este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupurilor şi partidelor politice. Dispreţul Regelui şi al unei părţi a elitei româneşti faţă de partidele politice a dus la sfârşitul democraţiei Parlamentare româneşti, care, cu toate neajunsurile provocate de inerentul politicianism, crease, împreună cu monarhia constituţională, statul român independent, modern şi întregit. La 15 decembrie 1938 este înfiinţat şi partidul unic, sub numele de Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte şi importante personalităţi, precum Nicolae Iorga). Sindicatele sunt înlocuite cu „bresle“ (12 octombrie 1938). Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit. De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene. Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre puţinele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene. Cu acea ocazie, Regele Carol al II-lea era distins de către Regele George al VI-lea cu Ordinul Jartierei, cel mai mare ordin britanic, cel cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea. În general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobau modul de viaţă al Regelui. În vizita din Marea Britanie, Regele a fost însoţit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moştenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Tot în cadrul acelei deplasări, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), şi în Germania, unde a avut o întrevedere cu Hitler, la 24 noiembrie 1938. Sistemul de alianţe construit de România în Balcani şi în Europa Centrală nu a putut face faţă celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov. În 1939, Hitler invadase Cehoslovacia. La 1 septembrie 1939 izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania. La 23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, care îşi asigura astfel accesul la petrolul românesc, esenţial în efortul de război. Anul 1940 aducea capitularea Franţei, aliatul tradiţional al României, care rămânea izolată între puteri ostile. În urma unui ultimatum, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord, în iunie 1940. La 30 august 1940, Dictatul de la Viena îi impune României să cedeze Ungariei aproape jumătate din Transilvania (44 000 kmp). În septembrie, Bulgaria ocupă Cadrilaterul. România pierdea, astfel, o treime din teritoriu. În faţa tensiunilor tot mai mari din viaţa românească, urmare a situaţiei explozive din Europa şi a propriilor erori, Regele Carol al II-lea a plecat în exil, la 6 septembrie 1940. În proclamaţia sa adresată românilor, spunea: Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând azi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei. Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalţ cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare. A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia. Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern. Regele Carol al II-lea a murit la Lisabona, în 1953, şi a fost înmormântat la Estoril, în capela regilor portughezi. După o jumătate de secol, în 2003, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au revenit în ţară şi se află astăzi depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeş. După inaugurarea Noii Catedrale Arhiepiscopale și Regale la Curtea de Argeș, prevăzută pentru 12 octombrie 2016, Regele Carol al II-lea își va găsi locul de veci, alături de strămoșii săi.

A.S.C.I.O.R. - (Asociația pentru Civilizația Ortodoxă)

Jubileul Marii Uniri 1908 - 2018

Prima conferință națională "Civilizația creștină"

Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR), filiala Buzău, a luat ființă în anul 2017, ea fiind o societate de credință, cultură, atitudine creștină care are ca obiective promovarea înțelegerii dreptei credințe, promovarea identității culturale, implicit a românismului, promovarea istoriei adevărate, promovare activității și responsabilității sociale, promovarea împreună lucrării pentru semenii noștri prin foarte diverse activități, promovarea unui nou tip de civilizație bazată pe Legea lui Dumnezeu. ASCIOR a avut peste 60 de activități regionale și naționale prin conferințe, lansări de carte, simpozioane, expoziții etc, dar și prin editarea revistei Orizonturile Bucuriei, înființarea Conferințelor și Congreselor pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”, editarea antologiilor ASCIOR, deschiderea unor Grupuri ASCIOR în vederea înființării lor ca filiale. Prin programele de susținere a persoanelor aflate în dificultate am reușit, cu sprijinul susținătorilor noștri, care fac sau nu parte din asociație, să oferim ajutoare în diverse moduri dar și în bani. Prin programele de susținere a tinerilor am acordat tinerilor prezenți la manifestările ASCIOR premii pentru elevi de peste 12 ani și tineri până în 25 ani în bonuri valorice dar și numerar. Revista asociației - „Orizonturile Bucuriei” se editează în 700-1000 exemplare pe număr, apare (de regulă) la 2 luni și are peste 60 de colaboratori, de la cercetători și profesori universitari pe diverse domenii de activitate, din țară sau din străinătate, la debutanți în literatură sau pasionați în artă.

Semn armă - artilerie infanterie

Semnul de armă este specific fiecărei arme, a evoluat în timp, devenind un fel de simbol al mândriei profesionale al oricărei specialităţi militare. Nu știu cum se explică existența semnului de armă de mai sus. E de presupus că el a existat foarte demult, când încă nu se deosebise clar artileria de infanterie.

Semnul de armă un simbol metalic, aproximativ ca o insignă, care se poartă pe epoletul oricărui militar, indiferent de gradul acestuia, între nasture şi însemnul de grad. A se vedea poza epoletului militar de maior intendent din perioada comunistă.

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate convenționale în Europa stipulează că: termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare.

Infanteria este o armă destinată pentru acțiuni directe împotriva inamicului, atacul având loc pe jos sau pe mijloace tehnice. Atunci când luptătorii sunt transportați pe autovehicule, vorbim despre infanteria motorizată iar când sunt transportați pe vehicule blindate sau mașini de luptă ale infanterie vorbim despre infanteria mecanizată.Echiparea unităților de infanterie cu vehicule motorizate este prima etapă a procesului de mecanizare a unei armate. Acest lucru asigură o mobilitate strategică a unităților de infanterie care altfel ar trebui să se bazeze pe tradiționalele marșuri sau transport feroviar. Infanteria motorizată nu are nici un avantaj tactic direct în luptă, fiindcă vehiculele utilizate pentru transport sunt vulnerabile chiar și la gloanțele de calibru mic. Totuși, folosirea vehiculelor motorizate mărește flexibilitatea infanteriei și menține ritmul impus de formațiunile blindate. Principalul dezavantaj al unităților motorizate este consumul și dependența de combustibili.

Insigna - Profesor fruntaș

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, printre care și sportivii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecăruia. Aici se încadrează și insigna Profesor fruntaș. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe insignă nu lipsesc spicele de grâu care simbolizează “agricultura intensivă”, roata dințată care simbolizează “industrializarea socialistă a țării”, cartea și făclia care simbolizează împreună “nevoia de cunoaștere și dezvoltare a învățământului”.

(Sfânta Varvara)

Nihil Sine Deo (Nimic fără Dumnezeu)

Insigna postată aici o reprezintă pe Sfânta Varvara protectoarea minerilor. Insigna a fost bătută în anul 2007 de către firma “Bograve advertising” din București într-un tiraj de 400 de exemplare. Ea este confecționată din argint industrial cu puritatea de 85% și are dimensiunile de 16 x 20 milimetri.

Sfânta Varvara este o fecioară martiră creștină, născută în secolul al III-lea, la Nicomedia, azi Izmir (Turcia). Ea se numără printre așa-numiții “Paisprezece ajutători” invocați cu precădere în Evul mediu drept protectori în caz de pericol. Varvara este considerată drept patroana minerilor, geologilor, arhitecților, artileriștilor, prizonierilor etc. Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică, anual la data de 4 decembrie.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII