Epaminonda's Blog.....: ROMÂNIA

100 lei 1945

ROMÂNIA

Este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est. România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani, mai târziu. În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istorie (295.641 km.p.). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sub presiunea Grmaniei Naziste, România Mare a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După 23 august 1944 România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate (Regatul Unit, SUA, Franța și URSS). Prin Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947), România a recuperat Transilvania de Nord. După înlăturarea regimului comunist statul român a introdus reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la alianța politico-militară NATO la 29 martie 2004 și la Uniunea europeană la 1 ianuarie 2007. Romania are o suprafață de 238397 kilometri pătrați, cel mai mare oraș este capitala țării - București, și cel mai înalt punct este Vârful Moldoveanu ( 2544 metri) din Munții Făgăraș. La recensământul din anul 2011 România număra 20121641 locuitori dintre care: români – 88,9%, maghiari – 6,5%, 3,3% - romi și restul ă alte minorități etnice. Ca organizare politică statul este o republică semi-prezidențială, având ca organ legislativ un parlament format din două camere: Senat (137 membri) și Camera Deputaților (314 membri). Moneda națională a statului rumân este leul cu submultiplul său banul. România nu are o deviză națională unanim acceptată deși în perioada regatului a avut una: Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu). Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului. Viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor. Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase. Biserica Ortodoxă Română este instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși. Biserica Ortodoxă, cu tradiții de aproape două milenii, are rădăcini adânci în domeniul cultural și social din România. Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte

biserici ortodoxe. Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,45%, s-a declarat ca fiind de confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2011. Din punct de vedere administrativ astăzi România se prezintă astfel: 8 regiuni de dezvoltare, 41 de județe și municipiul București, 103 municipii (inclusiv București), 320 orașe, 2859 comune și încă sate, sectoare și zone metropolitane.

Stema națională a statului

Drapelul național al statului

Pe aversul monedei prezentate mai sus este redat chipul regelui Mihai,

ultimul rege al României.

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

Ateneul Român din București

Palatul Culturii din Iași

Castelul Corvineștilor din Hunedoara

Deasupra admiri trei monumente de arhitectură reprezentative din România,

iar mai jos admiri câteva piese de medalistică și numismatică românească.

Jeton românesc

Insignă românească

Medalie românească

Plachetă românească

Monedă românească

Cec de călătorie românesc

Bilet românesc de loterie

Acțiune românească

Certificat provizoriu românesc de acțiuni

Obligațiune românească

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ion Luca Caragiale 1852 - 1912 Ploiești 2012

Ion Luca Caragiale (născut la 1/13 februarie 1852 în localitatea Haimanale, azi Ion Luca Caragiale din judeţul Dâmboviţa şi decedat la 9 iunie 1912 la Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Prezint mai jos câteva detalii picante din biografia lui Caragiale;

A fost un copil din flori. După ce s-a despărțit de prima nevastă, cântăreața și artista madam Caliopi, nu sunt documente că tatăl său s-ar fi căsătorit legal cu a doua soție.
Copilăria mică și-o petrece la Haimanale, dar școala primară o face la Ploiești, la Școala Domnească nr.1. A avut ca învățători pe Zaharia Antinescu și Bazil Drăgoșescu. De la acest învățător a învățat să pună virgule și să aplice regulile gramaticii cu ajutorul unei nuielușe usturătoare. În clasa a 3-a școala a fost vizitată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar scriitorul își amintește clar întâmplarea.
Învață la gimnaziu și este chiar premiant, dar nu termină niciodată liceul. Fără voia tatălui începe să studieze actoria în clasa unchiului său Costache, dar tatăl îl aduce urgent la Ploiești și devine copist la Tribunalul Prahova.
Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești. Tânărul Caragiale a participat la revoluția de la Ploiești, a dezarmat un ofițer și a stat în preajma conducătorului ridicolei republici de o zi.
Pentru o scurtă perioadă între 1888 și 1889 a fost directorul teatrului național aflat pe atunci pe Calea Victoriei în locul actualului Hotel Novotel care încă mai păstrează fațada fostului teatru. Deși stagiunea deschisă de el a avut succes nu a obținut suficientă susținere din partea actorilor pentru a continua.
Din lipsă de bani se apucă de negustorie. Mai întâi deschide o berărie în București la Gambrinus aproape de intersecţia dintre străzile Ion Câmpineanu şi Calea Victoriei, iar apoi la Iași și la Buzău.
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar Istvan Kemeny, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în anul 1901 în două articole din Revista Literară semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului, l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Mama sa a moștenit o parte importantă din averea unei rude: Momuloaia. Au urmat multe procese și abea după 1900 s-a terminat toată procedura iar Caragiale a moștenit o frumoasă sumă de 433333 lei. Cu această moștenire a avut posibilitatea să se stabilească la Berlin.
Etimologia numelui Caragiale are 3 variante: caragiali - pe turcește oglindă neagră, cara-țali adică spin negru, cara-ceali adică mărăcine negru tot pe turcește.
Se spune că fosta statuie a lui Caragiale din fața teatrului național, actualmente pe strada Maria Rosetti a fost concepută inițial de sculptorul Constantin Baraschi ca o statuie a lui Lenin, dar în momentul în care nu a reușit să o vândă i-a tăiat capul și l-a pus pe cel al lui Caragiale în loc.

Muzeul ceasului - Ploiești - Ceasul lui Al.I.Cuza

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972.

În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Ia-cob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Muzeului ceasului - Ploiești.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Sinaia - Prahova - România

Castelul Peleș, Castelul Pelișor, Cazinoul Sinaia,

Mănăstirea Sinaia, Casa memorială George Enescu, Castelul Foișor

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe valea Pahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Maihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului iar dedesubt pozele clădirilor reprezentate pe medalia de mai sus.

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Cazinoul din stațiunea Sinaia, județul Prahova, gazdă a numeroase conferințe, simpozioane, congrese și reuniuni naționale și internaționale, este, în același timp, locul preferat pentru organizarea unor expoziții deosebite de artă plastică și fotografie, lansări de carte, concerte și spectacole. Edificiul este situat în parcul “Dimitrie Ghica”, fiind construit la inițiativa regelui Carol I. Construcția a început în anul 1911 și a fost terminată în mai puțin de 7 luni. Cazinoul a fost inaugurat în 5 iulie 1912. La puţin timp după inaugurare, cazinoul s-a transformat în cel mai important punct de atracţie al staţiunii, au apărut hoteluri şi restaurante în jurul său, trasformând oraşul într-o staţiune de lux. Intreaga clădire a Cazinoului din Sinaia are o amprentă la sol de 3800 mp şi este structurat pe cinci niveluri. Cele mai mari încăperi sunt Sala de Teatru, Foaierul ( locul de întâmpinare a oaspeţilor), Sala Oglinzilor (cea mai mare sală), care împreună cu galeria sa are o suprafaţă de 650 de mp, Sala Baccara și Sala prinţului Dionisie Ghika, aflate pe palierul principal (în care încap între 1000 și 3000 de persoane). In clădire mai sunt cabinete private și alte cabine de protocol, Cabinetul Verde și Cabinetul Baronul de Marcay. Veştile despre inaugurarea luxosului Casino din staţiunea reşedinţă de vară a Casei Regale a României s-au răspândit rapid şi au ţinut capul de afiş al ziarelor din Europa, mai ales că, la două zile de la inaugurare, fraţii Loebel s-au sinucis după ce şi-au pierdut întreaga avere la Casino. Noua destinaţie va deveni în scurt timp atracţia irezistibilă a staţiunii şi o importantă sursă de venituri pentru acţionarii săi. Închis temporar, printr-un decret regal, în timpul celui de-al doilea război balcanic, a fost reinaugurat în 1913, printr-un concert al tânărului, pe atunci, genial violonist român George Enescu, precum și prin prezența pe marea scenă a Cazinoului a unui spectacol de înaltă ținută a dramaturgului Alexandru Davila (pe atunci și director al Teatrului din București), la care au asistat familia regală și Titu Maiorescu, pe atunci prim ministru al țării, reinaugurare care s-a încheiat cu jocuri de artificii. Lucrările au fost supravegheate de arhitectul Petre Antonescu, care era și autorul planurilor. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marcay, acționar și al cazinoului din Monte Carlo, după arhitectura căruia a fost construit și cel din Sinaia. Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi, frații De Marcay, acționari și la cazinourile din Nisa și Monte Carlo, și politicienii Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul și Nicolae Lahovary. Casinoul a funcționat cu intermitențele în timpul celor două războaie mondiale când a devenit centru de refugiați și răniți. Casinoul a funcționat de la inaugurare până în 1947, când sistemul comunism din România au interzis jocurile de noroc. Casino-ul, ca loc de desfăşurare a jocurilor de noroc, va fi închis, spaţiul fiind folosit câtva timp de Societatea de Cruce Roşie pentru îndeplinirea unor scopuri umanitare. În anii următori, după importante reparaţii şi adaptări, Casino-ul a devenit Casa de Cultură a Sindicatelor din Sinaia. Având acum un alt profil, clădirea va adăposti biblioteca oraşului, diverse cercuri artistice şi va fi gazda a numeroase manifestări culturale, printre care: spectacole de teatru, folclor, concerte. În anul 1978, Casino-ul a fost destinat unor activităţi de protocol, în februarie 1990, a fost transmis Ministerului Culturii, iar după câteva zile, Ministerului Turismului. Ulterior, în 1995, cazinoul a trecut în Administraţia Protocolului de Stat.

Castelul Foișor, denumiri alternative Casa de vânătoare sau Casa de creație Foișor, este un palat din stațiunea Sinaia, județul Prahova, construit pe fostul Domeniu Peleș. La începutul istoriei sale, Foișorul a fost cabană de vânătoare, fiind folosit de cuplul regal Carol I – Elisabeta până când au putut să se mute în Castelul Peleș. După moartea reginei Elisabeta, Foișorul a rămas un timp nelocuit, fiind luat în folosință de principele moștenitor Carol și de soția sa Elena. Aici s-a născut la 25 octombrie 1921 unicul lor copil, viitorul rege Mihai. În timpul domniei lui Carol al II-lea, Foișorul a fost folosit de acesta și principele moștenitor Mihai. Foișorul a fost mistuit în 1932 de un incendiu, fiind refăcut și lărgit de către rege. A fost locuit și de regele Mihai și mama sa regina mamă Elena până în decembrie 1947, aici petrecându-și familia regală sărbătorile de iarnă când Petru Groza i-a chemat la București pentru a discuta o „chestiune de familie”, abdicarea regelui Mihai. La fel ca toate proprietățile familiei regale, Foișorul a fost naționalizat în 1948, fiind folosit de protocolul statului. Din cele trei palate de pe domeniul Peleș, Foișorul este singurul care nu a fost deschis vizitării de către publicul larg niciodată. În perioada comunismului, Casa de Vânătoare Foișor a fost completată cu alte aripi de clădire, devenind mult mai sofisticată decât era în trecut. În prezent, locuința are o serie de saloane, camere elegante, sală de teatru, dar și multe birouri. Arhitectură exterioară a împrumutat câte ceva din stilul baroc al timpului, fiind destul de sofisticată. În curtea sa interioara autoritățile au construit un lac, creând astfel o imagine mult mai placută. Castelul Foisor este un obiectiv turistic foarte bine securizat, unde sunt cazati inalti oficiali care merg pe Valea Prahovei, fiind destinat exclusiv activitatii de prezentare si protocol. Clădirea are 42 de incaperi constând în birouri, saloane si sufragerii elegante, precum si o sala de teatru ofera atat posibilitatea rezervarii de spatii private pentru intalnirile de afaceri precum si pe cea a utilizarii unor vaste spatii comune pentru desfasurarea de seminarii sau mese rotunde.

Castelul Pelișor este un palat de mici dimensiuni construit pe domeniul castelul Peleș, pe Valea Prahovei, în stațiunea Sinaia. Ridicat între anii 1899 și 1902 de arhitectul ceh Karel Liman și decorat de artistul vienez Bernhard Ludwig, castelul Pelișor a devenit, începând cu anul 1903, reședința de vară a principilor moștenitori ai României. A fost construit din dorința regelui Carol I, ca reședință a principilor moștenitori Ferdinand și Maria. Mobilierul și decorațiunile interioare, realizate în bună măsură de către Bernhard Ludwig, indică un spațiu rezidențial (hol, cabinete de lucru, capela, "camera de aur"), tributar inovațiilor mișcărilor artistice de la începutul secolului al XX-lea. Pelișor are doar 99 de încăperi, față de Castelul Peleș cu 160 de încăperi. Întreaga casă a fost decorată pentru a fi o reședință princiară, și poartă amprenta unei personalități puternice: a reginei Maria. Holul de onoare este lambrisat cu lemn de stejar. Dormitorul de aur este decorat după planurile și desenele reginei cu mobilă sculptată în lemn de tei aurit. Tot după planurile reginei a fost decorat și biroul ei, iar pereții Camerei de aur sunt decorate cu frunze de ciulini, motiv drag reginei întrucât era emblema Scoției, locul natal al ei. Aici au crescut și copiii lor: Carol, Mărioara, Elisabeta și Nicolae. Holul de onoare este rafinat prin simplitate și lambrisat cu casetoane din lemn de stejar. Remarcabil se dovedește luminatorul împodobit cu vitralii, element de arhitectură specific artei anilor 1900.Biroul regelui Ferdinand impune prin solemnitate. Din garnitura mobilierului în stilul neorenașterii germane, se detașează biroul din lemn de nuc, placat cu trei panouri sculptate care înfățișează castelele Peleș, Pelișor și Foișor. Capela integrată apartamentului reginei Maria se află într-un spațiu placat cu marmură de Ruschița, accesibil printr-o arcadă cu coloane, aurită, ce poartă o inscripție emblematică. Nota de reculegere conferă vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtrează o lumină fascinantă. Dormitorul de aur este mobilat cu piese realizate la 1909 în Atelierele de Arte și Meserii de la Sinaia (școală înființată de rege), după planurile și desenele reginei. Sculptate în lemn de tei, aurite, ele poartă în decorație antrelacul de inspirație celtică și elementul zoomorf bizantin, interpretat în maniera Artei 1900. Biroul reginei Maria, amplasat într-un interior împodobit cu coloane brâncovenești și un cămin specific interioarelor românești, cuprinde un mobilier conceput de regină. Scaunele și masa pentru corespondență sunt decorate cu simbolurile Mariei, crinul și crucea gamată. Camera de aur, încăperea pivot a palatului, este insolită ca decorație. Pereții din stuc aurit poartă frunze de ciulini, motiv drag reginei întrucât era emblema orașului Nancy, capitala Art-Nouveau-lui, dar și legat de Scoția, locul natal al Mariei. Mobilierul decorat cu elemente celtice și bizantine este pus în valoare și de luminatorul cu forma unei cruci celtice de pe plafon. Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând Art-Nouveau-ului, printre care lucrări ale unor artiști ca E. Galle, frații Daum, J. Hoffmann, L.C. Tiffany, Gurschner etc. O mențiune specială merită manuscrisul - pergament pictat realizat de Maria și dăruit lui Ferdinand în 1906. Arta plastică poate fi grupată sub genericul "Tinerimea artistică", mișcare patronată de regină, ce reunea artiști români aflați la începutul carierei. La Castelul Pelișor se află și alte lucrări ale Reginei Maria, în afară de manuscrisul menționat anterior, ca de exemplu câteva acuarele reprezentând crini. Pelișorul are un act inaugural, pictat de viitoarea regină Maria. Pe un pergament se consemnează: „Noi, Carol I, Rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă primit-am această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat-am cu ai noştri copii, Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mântuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Dat-i-am nume, Pelişor”. După anul 1948, Castelul Pelişor a fost preluat de către statul român, devenind Casa de creaţie a scriitorilor, compozitorilor şi artiştilor plastici din România. În februarie 1993 Pelișor s-a deschis publicului ca și muzeu. Muzeul cu o valoare inestimabilă, ce cuprinde o valență istorică, o alta memorialistică și una artistică, constituie o importantă componentă a zestrei culturale a poporului român.

Mănăstirea Sinaia este un semeț așezământ ortodox cu statut de monument istoric al orașului. În ziarul Tribuna Poporului, anul VII, nr 99, 17 iunie 1903, ce apărea la Arad, se publica următoarea informație: “Mănăstirea Sinaia a fost zidită la 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin, și numită de Dositei, Patriarhul Ierusalimulul, „Mănăstirea Buceagul”. Numirea de Sinaia a dat-o mănăstirei spătarul Cantacuzino, după cum se vede din „actul de fondațiune”: „Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”. Mănăstirea Sinaia, supranumită „Catedrala Carpaților”, situată într-un cadru natural feeric, datează din secolul al XVII-lea și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție pe acest teritoriu. Fondatorul Mănăstirii Sinaia este spătarul Mihai Cantacuzino, care împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de cea ce a văzut, s-a hotărât ca la întoarcerea în Țara Românească să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai și aceasta este Mănăstirea Sinaia. Importanța Muntelui Sinai ține de istorie și tradiția biblică, aici Moise primind tablele legii cu cele 10 porunci. La început mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842 – 1846, prin grija stareților Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turcești și austriece, care au distrus parțial mănăstirea. La Mănăstirea Sinaia nu se regăsesc doar trei sute de ani de istorie, ci un adevărat muzeu de artă și de spiritualitate românească. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc. Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos ți altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestora trei încăperi pe cea de a patra, sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul. Deosebit de impozant este portalul bisericii, care este sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii și în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare – familia Canatacuzino - vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul.
Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis care datează din aceeași perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale sau mitropolitane unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim ministru în timpul primului război mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoșit. Alături de sarcofagul său se găsește bustul celei de-a doua soții, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano. Așezată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842 – 1846 prin străduința călugărilor care locuiau aici. Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parțial reconstruită între anii 1893 – 1903 și renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. În biserică există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul și cu fir de aur și mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecționarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul UNESCO. În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal și emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), și cel al reginei Elisabeta având încrustate inițialele E.D. (Elisabeta Doamna). Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică și mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată. Familia regală a locuit în timpul vacanțelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la castel, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-au amenajat în aceste spații (vechi reședințe regale) un muzeu religios care funcționează și astăzi și care a fost primul muzeu religios românesc. Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, prima Biblie tradusă și tipărită în romănă la București (prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino, în 1688 și o superbă colecție de icoane. Pentru cei pasionați de arta religioasă se poate menționa că la Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ștefan cel Mare (care se găsește pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu brațe egale și care se găsește deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu brațe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspirație barocă, cu mai multe brațe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) și soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniței). În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluții de trei secole, ea păstrează totuși o unitate remarcabilă. Fiind prima construcție în această zonă, ea reprezintă și certificatul de naștere al orașului Sinaia, oraș care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900.

Casa memorială „George Enescu” din Sinaia este un muzeu memorial amenajat în Vila Luminiș, în Cartierul Cumpătu din stațiunea Sinaia, județul Prahova. Vila este realizată în stil neo-românesc în perioada 1923-1926, după planurile arhitectului Radu Dudescu. Aici a locuit și a compus celebrul compozitor român George Enescu începând din anul 1926 și până înainte de a emigra la Paris (1946). Printr-un act de donație, acesta cedează vila statului român, pentru a servi drept casă de odihnă oamenilor de cultură și artă. Casa Memorială adăpostită în această vilă este deschisă în septembrie 1995, în urma demersurilor unui alt mare maestru al viorii, Yehudi Menuhin, strălucit elev al lui George Enescu. Ea fusese renovată și consolidată în perioada de după 1990, în baza unui proiect susținut financiar de Ministerul Culturii și de Centrul European de Cultură din Sinaia. Începând din anul 2007 ea devine secție a Muzeului Național “George Enescu” din București. Un bust de marmură al amfitrionului, realizat de sculptorul Ion Irimescu, domină intrarea în vilă. Vila este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Prahova și are adresa de corespondență: Aleea Menuhin Yehudi nr.2, Sinaia, jud Prahova.

Insigna sportivă - Poiana Câmpina

Poiana Câmpina, nume alternative: Astra Română Poiana Câmpina (1936–1950), Flacăra Poiana Câmpina (1950–1952), Metalul Poiana Câmpina (1953–1954), Flacăra Poiana Câmpina (1954–1956), Energia Poiana Câmpina (1956–1958) sau FCM Poiana Câmpina (1958–2008) a fost un club de fotbal din municipiul Câmpina, județul Prahova, care a fost fondată în anul 1936 și a evoluat în Liga a III-a până în naul 2008 când s-a desființat. Echipa își juca meciurile de acasă pe stadionul Poiana, având capacitatea de 5000 locuri. Aici s-au lansat marii jucători: Ianis Zicu, Vlad Munteanu și Cristian Pulhav. Despre Poiana Câmpina sunt multe de spus. Şi nu ne referim aici la localitatea cu acest nume, ci la legendara echipă de fotbal care a făcut furori în Prahova şi nu numai. Dispărută din cauza lipsei de implicare a autorităţilor locale, Poiana Câmpina a renăscut în anul 2019 şi a fost acceptată în Liga B a AJF Prahova. Omul de afaceri Radu Călin, proprietarul bazei sportive de la Poiana Câmpina, a avut încredere în proiectul fotbalistic şi a permis accesul necondiţionat al echipei pe stadionul care este unul perfect pentru nivelul Ligii a 2 a. Iar acelaşi Radu Călin a oferit noii echipe patru echipamente de fotbal Nike, ca un ajutor pentru debutul noului proiect. Obiectivul asumat al noii echipe îl reprezintă promovarea în Liga a 4 a şi readucerea suporterilor câmpineni pe stadion.

Clubul de turism montan Alpin-Tour Ploiești

Alpin-Tour 10.00 Ploiești - Trofeul Alpin

Clubul de turism montan Alpin-Tour din municipiul Ploiești a fost înființat în anul 1994, prin asocierea a 34 de împătimiți ai turismului montan. Adresa de corespondență a clubului este Strada Rovine, nr. 3, Ploiesti, judetul Prahova. Obiectul de activitate al clubului constă în: turism sportiv montan, alpinism, escaladă si ecologizarea zonelor.

Insigna - Orașul Ploiești - MVV 1597 (?)

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din Ploiești, din vremuri diferite.

Palatul administrativ

Spitalul

Palatul justiției

Hotelul Carol - Strada Romană

Biserica Sfinții Împărați

Baia municipală

Muzeul I. L.Caragiale

Calea Câmpina

Catedrala ortodoxă

Terasa Halelor centrale

Rafinăria Astra Română

Gara de sud

Monumentul vânătorilor

Liceul Sfinții Petru și Pavel

Hotelul Europa

Banca Creditul Prahovei și Hotelul Central

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură, din județul Prahova, din vremuri diferite, dar și câteva cărți poștale ilustrate.