Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Movila Banului, în trecut – Cioranca, este o comună din județul Buzău, care include și satele: Cioranca și Limpeziș, fiind situată în sudul județului, într-o zonă de câmpie, pe malul stâng al râului Sărata. Comuna este traversată, prin satele Cioranca și Limpeziș, de șoseaua națională DN2, care leagă Buzăul de București prin Urziceni. Prin satul de reședință trece șoseaua județeană DJ203C, care o leagă de Amaru, spre sud-vest, și de Pietroasele, spre nord-est. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2726 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2813 locuitori), dintre care: români – 88,04%, romi – 7,66% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Movila Banului, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,15%, adventiști de ziua a șaptea – 4,21% și restul – nedeclarată sau altă religie. Toate satele comunei sunt formate în secolul al XIX-lea, satul Cioranca fiind fondat de Grigorie Costescu la 1831, Movila Banului de avocatul Matache Pandelescu, supraveghetorul moșiilor Mănăstirii Văcărești la 1854, iar satul Limpeziș fiind format prin împroprietărirea însurățeilor la 1882. În anul 1968, comuna a căpătat componența actuală, după ce comuna Limpeziș a fost desființată și inclusă în comuna denumită acum Movila Banului după noua reședință, și arondată județului Buzău, reînființat. Trei obiective din comuna Movila Banului sunt incluse pe lista monumenteleor istorice de intres local: așezarea din epoca medievală timpurie aparținând culturii Dridu (secolele al IX-lea–al XI-lea) de la Cioranca, așezarea din epoca migrațiilor aparținând culturii Cerneahov (secolele al III-lea–al IV-lea e.n.) din zona „Movila Țiganului” de lângă Limpeziș și Crucea de piatră din curtea lui Ioniță Florea din satul Movila Banului – monument memorial sau funerar.

La intersecţia drumului naţional Buzău-Urziceni cu drumul spre Movila Banului, pe raza satului Cioranca, a fost ridicată o cruce din ciment mozaicat, susţinută de un postament din ciment, în memoria eroilor satului. Pe cruce este sculptat Iisus Hristos răstignit sub care este gravată inscripţia „Mare este Dumnezeu. În amintirea eroilor neamului. Anul 2002”. O inscripţie de pe soclu ne precizează că „Această cruce s-a ridicat cu contribuţia enoriaşilor din satul Cioranca”. Pe monument nu sunt înscrise nume de eroi.

În curtea bisericii din localitatea Limpeziș, având hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, aproape de şosea, se înalţă un monument în formă de cruce, din marmură albă, cu un soclu înalt, pe a cărui faţadă sunt reprezentate însemnele armatei, casca şi săbiile încrucişate, şi sunt înscrise numele eroilor. Monumentul este opera lui Decu Lucian din Urziceni. Inscripţia ne spune că “S-a ridicat de rudele eroilor la 9 mai 1975”, drept “Glorie ostaşilor români căzuţi în luptele pentru apărarea patriei, 1877, 1918, 1945”. În imediata apropiere a monumentului eroilor se găseşte o cruce din ciment aşezată pe un soclu cubic. Pe cruce este fotografia eroului, Georgescu D., deteriorată, iar inscripţia care să precizeze amănunte despre acesta a fost ştearsă, probabil în timpul regimului comunist.

Lângă biserica satului Movila Banului, având hramul “Cuvioasa Parascheva” se înalţă un monument în formă de obelisc, ce are în vârf o cruce şi un vultur. Pe soclu sunt încrustate însemnele armatei. Inscripţia arată că a fost ridicat în cinstea “Eroilor din comuna Movila Banului”. Pe monument sunt înscrise numele eroilor căzuți pentru patrie.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Universitas timisiensis - Ab urbe condita - 1944 - 1994

Universitatea de vest Timișoara - 50 ani - 1944 - 1994

Universitatea de Vest din Timișoara (abreviată UVT) este principala instituție de învățământ superior și centru de cercetare din vestul României. Clasificată de Ministerul Educației ca o universitate de educație și cercetare științifică, UVT este unul din cei cinci membri ai consorțiului „Universitaria” (grupul universităților românești de elită). De asemenea, Universitatea de Vest este o instituție componentă a Sistemului Național de Cercetare–Dezvoltare–Inovare în calitatea sa de instituție de învățământ superior acreditată. Originea UVT este legată de Decretul-lege nr. 660/30 decembrie 1944, în care se menționa că o universitate trebuia creată în partea de vest a țării. Primele sale facultăți au fost desființate sau au devenit instituții independente. Transformarea acestei instituții de învățământ superior într-o universitate a avut loc la sfârșitul lunii septembrie 1962. În anul 1968 instituția a devenit o universitate de sine stătătoare. A urmat o perioadă dificilă, în special pentru științele umaniste și cele exacte. Domenii ca muzica, artele plastice, istoria, geografia, știintele naturii sau chimia au dispǎrut una câte una, în timp ce filologia și-a restrâns mult activitatea. Drept urmare multe din facultǎțile universității au fost transferate la alte instituții. Anul 1989, anul revoluției române, a fost un punct de cotitură în dezvoltarea universității. Aceasta a condus la condițiile de astăzi. O schimbare esențială de mentalitate a avut loc în percepția instituției academice, urmând modelul instituțiilor democratice similare din vest. O amplă reformă instituțională a avut loc, începând cu redefinirea misiunii universității, prin stabilirea obiectivelor de urmat pentru realizarea misiunii. Universitatea de Vest din Timișoara cuprinde 11 facultăți cu departamentele respective, precum și un departament de formare a cadrelor didactice. Facultățile care funcționează în cadrul UVT oferă programe de studii acreditate la nivel național la nivel de licență, masterat și doctorat în următoarele domenii: Arte și Design; Chimie, Biologie, Geografie; Drept; Economie și Administrarea Afacerilor; Educație Fizică și Sport; Fizică; Litere, Istorie și Teologie; Matematică și Informatică; Muzică și Teatru; Sociologie și Psihologie; Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării. Universitatea de Vest a fost întemeiată oficial prin Decretul-lege nr. 660/30 decembrie 1944, promulgat de regele Mihai. Acest act prevedea ca institutul nou înființat să funcționeze începând cu anul universitar 1944–1945 cu următoarele specializări: Drept, Litere și Filosofie, Științe, Medicină umană, Medicină veterinară, Farmacie și Teologie. Aplicarea Decretului-lege a fost abandonată, cu excepția înființării Facultății de Medicină. În anul 1948 se pun bazele Institutului Pedagogic, prin Facultatea de Matematică–Fizică, în 1956 se adaugă Facultatea de Filologie, cu cinci specializări (română, franceză, engleză, germană și rusă), iar din anul universitar 1959–1960 și facultățile pedagogice de trei ani (istorie–geografie, biologie, chimie, muzică, arte plastice și educație fizică). Institutul Pedagogic de cinci ani funcționa, din punct de vedere structural, cu planul de învățământ și programele analitice ale disciplinelor, la același nivel cu universitățile de tradiție din România. De abia prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 999/27 septembrie 1962, Institutul Pedagogic de cinci ani (Facultățile de Matematică–Fizică și Filologie) se transformă în Universitatea din Timișoara. În același an, demarează lucrările la noua clădire a universității, pe bulevardul Vasile Pârvan, sub coordonarea arhitectului Hans Fackelmann. În anul 1967–1968 se adaugă Facultatea de Științe Economice, nou întemeiată, apoi facultățile Institutului Pedagogic de trei ani. După o perioadă de funcționare hibridă cu specializări având cicluri de studii de trei, patru și cinci ani (1962–1967), integrarea într-o structură universitară unitară este finalizată. În anul 1970 existau 12 facultăți, cu 20 de specializări. În perioada anilor 1962–1989, evoluția universității a fost condiționată, sub controlul strict al activităților din învățământul românesc, actului educativ și de formare profesională, prin ordine și decizii ministeriale marcate ideologic. Incoerența programului, cu pretinsă orientare spre modernizare, a determinat nesiguranță și instabilitate în structurile și activitățile universitare. S-au înființat și desființat facultăți, secții, specializări, catedre și discipline, cel mai adesea fără nicio motivare temeinică. Începând cu anul 1990, Universitatea din Timișoara și-a asumat o direcție de dezvoltare similară cu modelele clasice ale universităților europene, ajungând în scurt timp un important centru de învățământ, știință și cultură. Prin Ordinul Ministerului Învățământului nr. 9874/9 octombrie 1994, Universitatea din Timișoara dobândește actuala sa denumire de Universitatea de Vest din Timișoara. Structura instituției se diversifică prin înființarea de noi facultăți, secții și specializări. De la două săli de curs (150 m²) în anul 1948, universitatea deține în prezent 17 amfiteatre, 25 de săli de cursuri, 74 de săli de seminar și laboratoare.

Lupoaica de pe Capitoliu (lupa capitolina) este o statuie de bronz din secolul al VI-lea î.e.n., actualmente păstrată la Muzeul Conservatorilor din Roma. Romulus şi Remus (fondatorii mitici ai Romei, copiii zeului războiului Marte şi ai vestalei Rhea Silvia) au fost adăugaţi de Antonio del Pollaio, în anul 1509. Lupoaica împreună cu Romulus şi Remus simbolizează originea legendară a Romei şi totodată caracterul sacru şi etern al oraşului şi al puterii sale. Imaginea lupoaicei apare pe multe monede romane antice. Statul italian a făcut cadou României cinci copii ale grupului statuar, între 1906 şi 1926. Acestea au fost instalate la Bucureşti (1906), Cluj (1921), Chişinău (1921), Târgu Mureş (1924) şi Timişoara (1926) ca simboluri ale latinităţii şi unităţii românilor din toate provinciile româneşti.

Clubul ciclist Velocitas - Timișoara 1889

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna sportivă - Chinezul 1910 - 1940

Produsul medalistic de mai sus este o insigna confecționată din tablă alămită, cu grosimea de 0,8 milimetri, înălțimea de 13 milimetri, lățimea de 10,3 - 11 milimetri și cântărește 1,11 grame. Insigna aniversează 30 de ani de la înființarea societății “Chinezul” din orașul Timișoara, având forma unui scut special. Pe colțurile superioare sunt inscripționate două litere mari S care semnifică sport și societate. În centrul ușor curbată este aplicată inscripția CHINEZUL, sub inscripție apare un braț și un antebraț care susține o piatră de moară (simbolizând forța neobișnuită a căpitanului cetății Timișoara – Pavel Chinezul). Pe părțile laterale de jos sunt aplicate inscripțiile 1910 și 1940. Primul meci de fotbal jucat la Timișoara a avut loc în data de 25 iunie 1899 pe arena Clubului Velocitas, între două echipe de câte 11 fotbaliști, formate din elevi din clasele finale ale Liceului Piarist din Timișoara, meci demonstrativ, care a durat 45 de minute fără a se înscrie vreun gol. A fost asistență numeroasă care a plătit chiar și bilet de intrare. De reținut că acest meci a fost organizat într-un oraș în care fotbalul era interzis. În zona târgului Mehala s-a jucat fotbal în mod neoficial cu mult înainte, pe un teren neamenajat în care barele porților erau demontabile și păstrate permanent în oraș la o depărtare de un kilometru de terenul de joc. De două ori pe săptămână se juca fotbal neoficial și asta impunea transportul barelor porților. Cu pasiunea nu te pui!

Chinezul Timișoara, în limba maghiară - Kinizsi Temesvár, a fost un club de fotbal românesc care s-a afirmat în perioada interbelică, numărându-se printre cele mai vechi dar și cele mai de succes formații din istoria acestui sport. Traducerea numelui clubului din Pavel Cneazul (comandant în armata regelui Ungariei, Matei Corvin, și comite de Timișoara) în Chinezul a fost adoptată de autoritățile române instaurate în 1918, cu ocazia unirii Transilvaniei cu România, aceasta fiind una din condițiile supraviețuirii clubului. În anul 1910 din pasiunea lucrătorilor ceferisti timișoreni se constituie Clubul sportiv feroviar Chinezul, iar în anul 1913 se inaugurează arena de fotbal Chinezul, din spatele Gării de Nord, clădită sub conducerea inginerului Arnold Iacobi și care, după 1948, primește numele CFR. Chinezul a fost o echipă foarte bună, cucerind campionatul Ardealului în anul 1921 și obținând apoi, între 1922 – 1927 șase titluri consecutive (primele ale campionatului cu adevărat național), record care va sta în picioare timp de 71 ani, fiind egalat doar de Steaua București. Clubul a avut viață scurtă 39 de ani (1910 – 1949 când a fost desființat). Echipa juca meciurile de acasă pe stadionul timișorean Banatul, de 7000 locuri pe scaune, iar culorile tradițonale ale echipamentului de joc al echipei erau alb – violet.

Insignă schlaraffia - Temesia

Schlaraffia este o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propovăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:
Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)
Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)
Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)
Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)
Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)
Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Insigna - Vânătorul - Timiș

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn, răspândit în toată Europa, nordul Africii și mare parte din Asia. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Mistrețul poate atinge următoarele standarde; 1,5 metri- lungime, 1 metru - înălțime și 200 kilograme - greutate. În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.

Vânătoarea este o activitate (pasiune) care constă în prinderea sau uciderea unor animale sălbatice. Vânătoarea nu este o activitate specific umană deoarece există și alte ființe vii care vânează. În zilele noastre, termenul de vânătoare practicată de oameni se referă la vânătoarea efectuată în condițiile legii, spre deosebire de braconaj, în care se obțin aceleași efecte dar în mod ilegal. Vânătoarea a apărut ca ocupație a omului încă din paleolitic. Pentru unele grupuri umane și în anumite timpuri (pe alocuri chiar și astăzi) vânătoarea a constituit și constituie încă principalul mijloc de existență. Se deosebesc următoarele tipuri de vânătoare: industrială (vânatul mamiferelor și păsărilor sălbatice pentru piele, blană, carne și alte produse specifice; sportivă (în scopul studierii ecologiei animalelor de vânat și organizării raționale a vânatului lor, precum și pentru trofee specifice; de exterminare (în scopul stârpirii fiarelor, păsărilor răpitoare și rozătoarelor și se face cu arme de foc, cu unelte de prins (capcane, lațuri), cu câini, cu păsări etc.

Insigna - Zile medicale - Timișoara

Având în vedere că Timișoara este un mare oraș al țării, și că orașul are mare tradiție medicală, aici funcționând și o instituție de învățământ medical superior, periodic au loc în acest oraș congrese, consfătuiri, conferințe sau schimburi de experiență sub genericul “Zile medicale – Timișoara”. Insigna de mai sus nu ne oferă nicio informație despre acțiunea ce a avut loc aici; data, domeniu dezbătut sau participanții.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere din limba maghiară - „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în secolul al X-lea, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din frumosul oraș de pe Bega, din vremuri diferite.

Gara

Vedere pe Bega, în dr. Fabrica de țigări

Fabrica de bere neagră

Biserica Milenium

Banca Agricolă - Piața Libertății

Domul

Banca Szama (Casa bănățeană) - Piața Sfântul Gheorghe

Biserica ortodoxă română - cartierul Fabric

Azilul de copii

Biserica Notre Dame

Bănăția și Seminarul romano-catolic

Vedere pe Bega, în dr. Palatul Ancora

Cetatea Huniade

Cazarma școlii de artilerie

Biserica catolică și Sinagoga

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara. Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolaul Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.