Epaminonda's Blog.....: OBERNKIRCHEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea germană OBERNKIRCHEN, districtul

SCHAUMBURG, landul SAXONIA INFERIOARĂ, din vremuri

diferite, câteva vechi trimiteri poștale ilustrate

și un timbru judiciar local.

Gara

Biserica Sfântul Iosif catolic

Biserica Saint Marianne

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Timbru judiciar local

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CLUJ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - România - Onoare și Patrie

Armata a 4-a "Transivania" Cluj Napoca 1916- 1996

Armata a 4-a (de Nord) s-a înfiinţat în noaptea de 14/15 august 1916 prin Înaltul Decret nr. 2784, semnat de regele Ferdinand I al României. Primul

comandant a fost generalul de divizie Constantin Prezan (1861 – 1943). Punctul de comandă al Armatei a 4-a a fost stabilit la Bacău. Avea în compunere Diviziile 7, 8 si 14 Infanterie, Brigada 3 Mixtă, Brigada 4 Călăraşi, Divizia 2 Cavalerie, trupe şi servicii ale Corpului 4 Armată din Iaşi. În data de 5 decembrie 1916 Comandamentul Armatei a 4-a şi-a încetat activitatea, marile unităţi şi unităţile din subordine fiind repartizate Armatelor 1 şi 2 Române. Marile unităţi şi unităţile din compunerea Armatei de Nord s-au acoperit de glorie în marile bătălii ale anului 1917. În perioada interbelică, în Transilvania a funcţionat Inspectoratul General de Armată nr. 3, care avea în subordine Corpurile 6 si 7 Armată. În condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei internaţionale, cu deosebire în vecinătatea României, la 22 septembrie 1939, Armata a 4-a, recent înfiinţată, a devenit Comandamentul Grupului de Armate nr. 1 din Transilvania. În timpul celui de-al doilea război mondial Armata a 4-a Română a fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lângă Praga, din iunie 1941 până în mai 1945. În perioada 26 iulie–7 august 1941, Armata a 4-a a dus bătălia pentru cucerirea liniei Nistrului, forţând fluviul în zona Tighina – Dubăsari. După respingerea forţelor Armatei a 9-a sovietice în toate sectoarele frontului, marile unităţi române au ieşit cu elementele înaintate la ţărmurile Mării Negre, la 40–50 km nord-vest de Odessa. Marea victorie militară obţinută în această operaţie s-a făcut cu o jertfă de 17729 de morţi, 63345 de răniţi şi 11451 de dispăruţi, ceea ce a determinat hotărârea Marelui Cartier General de a readuce Armata a 4-a la Iaşi, pentru refacere şi completare. În toamna anului 1942, Armata a 4-a s-a aflat în faţa unor drame în Stepa Calmucă. În data de 20 noiembrie 1942, s-a declanşat, în fâşia lor de acţiune, contraofensiva sovietică ce va răsturna decisiv frontul la Stalingrad (unde şi-au dat viaţa zeci de mii de militari ai Armatei a 4-a). A urmat lupta în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire, retragerea prin luptă pe o distanţă de 500 de km, în 25 de zile şi demobilizarea Armatei a 4-a în zona Iaşiului. După o perioadă de refacere şi completare, după 23 august 1944, Armatei a 4-a române îi va fi hărăzit să participe la alte campanii pe frontul de vest alături de forțe sovietice. Deplasată la nord de Carpaţii Meridionali, la începutul lunii septembrie 1944, Armata a 4-a a organizat iniţial apărarea pe o largă fâşie pe aliniamentul Sighişoara, Urmeniş, Cipău, râul Mureş, râul Arieş, închizând Defileul Oltului în zona Sibiu, al Mureşului în zona Alba-Iulia şi în Ţara Bârsei, apărând direcţia Sfântu-Gheorghe – Brasov. Din 5 septembrie, când a trecut la ofensiva pe direcţia Sfântu-Gheorghe, Târgu-Mureş, Cluj, Satu Mare, şi până în 25 octombrie, când a fost eliberat, la Carei, întregul teritoriu naţional, Armata a 4-a a dus o campanie eroică şi plină de jertfe. După eliberarea teritoriului naţional, la 25 octombrie 1944, Armata a 4-a Română împreună cu Armata 40 sovietică au continuat lupta în cadrul operaţiei „DEBREŢIN”, dar şi în munţii Hegyalja şi pe valea Hernadului - până în 18 decembrie 1944. La luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, Armata a 4-a a participat cu C. 2 şi 6 A.. Marile unităţi şi unităţile Armatei a 4-a s-au distins în operaţiile Roznava, Zvolen, Banska-Bystrica, Fatra Mare şi Fatra Mica, Praga, la care au luat parte aproape 77000 de militari. În baza ordinului M.St.M. nr.40500, în data de 5 iunie 1947, Armata a 4-a a fost desființată iar unităţile au fost redistribuite altor structuri.Prin Înaltul Decret Regal nr. 1346 din 28 iunie 1947, începând din 1 iulie a luat fiinţă Regiunea a 3-a Militară, cu sediul la Cluj, prin transformarea Comandamentului 6 Teritorial. La 30 aprilie 1960, Regiunea a 3-a Militară îşi schimbă denumirea în Armata a 3-a şi se restructurează. Raţiuni de ordin doctrinar, dar şi situaţia politico-militară încordată din anii ’80 au avut drept urmare organizarea trupelor terestre pe patru comandamente de armată. Începând cu 5 aprilie 1980, Armata a 3-a îşi schimbă denumirea în Armata a 4-a, sediul Comandamentului fiind la Cluj-Napoca. Celelalte comandamente de armată erau la Buzău (2), Craiova (3) şi Bucuresti (1). După Revoluţia din Decembrie 1989, la fel ca întreaga societate românească, Armata a intrat într-un lung proces de reformă şi restructurare, cu schimbări fără precedent în toate componentele instituţiei militare. Din 17 octombrie 1990, Armata a 4-a a primit şi denumirea onorifică de „TRANSILVANIA”, pe care a avut-o şi în anii 1918 – 1919, după realizarea Marii Uniri, în campaniile din Munţii Apuseni şi din Câmpia Tisei. La 1 august 1995, Armata a 4-a „TRANSILVANIA” avea 3 corpuri de armată, 23 de mari unităţi, formaţiuni şi structuri direct subordonate. În baza art. 13, alin. 1, din O.G. nr. 41/1999 privind organizarea şi funcţionarea M.Ap.N. şi a Planului-cadru privind desfăşurarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României în anul 2000, aprobat de CSAT, şi a Ordinului nr. MS 33/30.03.2000, Armata a 4-a „TRANSILVANIA” s-a transformat în Corpul 4 Armată Teritorial. Începând cu data de 15.06.2008, Corpul 4 Armată Teritorial „Mareşal CONSTANTIN PREZAN” se transformă în Divizia 4 Infanterie, prin intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare în baza Dispoziţiei Statului Major General nr. G. 2 / S. 729 din 29.04.2008, structură care a primit denumirea onorifică de „GEMINA”. Aria sa de responsabilitate, reprezintă aproape o jumătate din suprafaţa totală a României. Această zonă este mărginită de frontiera de stat la sud-vest, vest şi nord, la est de Carpaţii Orientali şi la sud de Carpaţii Meridionali.

"Aprinderea focurilor"

Alexandru Vaida Voievod - Or.Cluj Napoca M.O.A.R.

Alexandru Vaida Voievod nr.24 Or.Cluj Napoca M.O.A.R. 6013

Temută, admirată sau dezavuată, Francmasoneria a jucat si continuă sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Alexandru Vaida-Voevod (27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna – 19 martie 1950, Sibiu) a fost un om politic, medic și publicist român, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. După unirea Transilvaniei cu România și fuziunea naționalilor transilvăneni cu țărăniștii din Vechiul Regat, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc. În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe.

Salina Turda - Poarta spre inima Transilvaniei - GW Coin

Salina Turda - Gold World Coin

Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană (50 Î.C.-106 D.C.). Romanii, între anii 106 – 274 D.C. au exploatat sarea la Durgău în galerii piramidale de dimensiuni considerabile. În timpul stăpânirii austro-ungare la Turda s-au deschis mai multe galerii de exploatare masivă a sării. Însă în anul 1932 din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene, exploatarea sării la Turda este complet sistată. După 60 de ani, în anul 1992 Salina Turda s-a redeschis (în scop turistic si curativ), putând fi vizitată tot timpul anului. Se pot vedea fostele mine Iosif, Tereza si Rudolf. Demne de văzut sunt și utilajele medievale bine conservate din mină (unice in Europa), cum ar fi fierăria, crivacul și moara de sare. De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lucrată filigranat in lemn). Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după 2 ani de lucrări și 6 milioane de euro investiți. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare. Principala atracție a salinei este lacul cu soluție salină suprasaturată, excelentă pentru tratament. Deasupra am postat moderna intrare in salină si o imagine din galeriile salinei.

Ocupaţia romană în Dacia, marchează începuturile mineritului sistematic pentru exploatarea fierului, a minereurilor polimetalice, a aurului, argintului şi a sării din Transilvania. Exploatarea sării în epoca romană este probabilă, însă dovezile certe privind această activitate lipsesc; nu este exclus ca marile exploatări medievale şi moderne (până în prima treime a secolului XX) ca şi prăbuşirile bolţilor în vechile ocne, urmate de apariţia lacurilor sărate să fi distrus urmele exploatărilor antice (galerii, puţuri, unelte,etc.). În anul 1876, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare miniera subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic in momentul proiectării respective galerii. Exceptând perioada dacică şi cea a ocupaţiei romane, perioade pentru care nu există încă dovezi care să ateste existența unor exploatări de sare la Turda, considerăm că începuturile mineritului în sare, în sensul în care acest concept este definit în prezent, se situează în timp la nivelul secolelor XI – XIII.În anul 1075 cancelaria maghiară, intr-un document în care face referire la Transilvania, mentionează şi despre vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda…în locul ce se cheamă in ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus”.Primul document care vorbeşte în mod explicit de existenţa unei exploatări de sare la Turda este datat 1 mai 1271, fiind emis de cancelaria maghiară. Prin actul menţionat, se dăruia capitlului din Transilvania „ocna de sare de la Turda”. Ulterior, atât capitlul din Strigoniu, cât şi cel din Alba Iulia şi episcopul Transilvaniei căpătau privilegii pentru folosirea sării din Ocna din Turda. Documentele păstrate din secolele XIII – XVI care fac referire la exploatarile de sare de la Turda menţionează că ocnele de sare de aici au fost dispuse în microdepresiunea Băile Sărate şi pe versantul sud-estic al Văii Sărate. Camerele de exploatare au fost amplasate pe locaţiile actualelor lacuri sărate din perimetrele menţionate mai sus. În secolul al XVII-lea încep primele lucrări de exploatare a sării pe versantul NV-ic al Văii Sprite, materializate prin puţurile din cupola camerei “Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina “Sf. Anton”, perimetru în care activitatea de exploatare continuă până în prima jumătate a secolului XX. În raportul privind exploatarea salinelor din Transilvania întocmit la 16 august 1528 de Hans Dernschwam este prezentată situația în care se găsea cămara de la Turda. În calitate de trimis al casei Fugger pentru preluarea administraţiei cămărilor de sare din Transilvania, Dernschwam prezintă în raportul său problemele care trebuiau rezolvate în vederea unei organizări sistematice a exploatării, a sporirii producţiei de sare şi a comercializării ei pe piaţa internă, dar mai ales pe cea externă. Salina Turda, care la inceputurile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, incepe să decadă dupa 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia. După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar declinul continuu al activitatii salinei de la Turda, datorat in principal productivitaţii scazute, a dus la inchiderea exploatatii in anul 1932. După inchidere, salina intră într-o perioadă de uitare, până in timpul celui de-al doilea razboi mondial când este folosită de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 pâna in anul 1992, când a fost redeschisă pentru public ca obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei de transport Franz Josef au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.

În anul 2008 salina intră într-un amplu proces de modernizare şi amenajare în cadrul programului PHARE 2005 CES infrastructură mare regională/locală, în valoare de 6 mil. euro, fiind redată circuitului turistic incepând cu luna ianuarie 2010. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni un obiectiv turistic european sau chiar mondial, fac din Salina Turda un loc în care trecutul şi prezentul se intrepatrund armonios. În interiorul salinei se cunosc trei obiective de sine stătătoare ce trezesc interesul vizitatorului și anume:

Galeria Franz Josef - Pâna la finalizarea proiectului de modernizare a salinei, accesul turiştilor în salină se făcea, prin galeria de transport Franz Josef . A fost săpată între anii 1853-1871; este o galerie orizontală, cu profil util de 6,16 m.p. realizată pentru a uşura şi ieftini transportul sării la suprafaţă. La terminarea ei avea 780 m, dar până la sfârşitul sec. al XIX- lea a fost prelungită cu încă 137m. Pe peretele stâng al galeriei sunt amplasaţi picheţi cu o echidistanţă de 10 stânjeni. Pe măsură ce turistul înaintează, lumea subterană își dezvăluie minunile. Se vizitează prin intermediul balcoanelor săpate în sare, situate la nivelul galeriei de transport. Este o cameră de mină conică cu adâncimea de 87 m şi diametrul la bază de 67 metri.
Mina Iosif - sala ecourilor - O descriere din 1853 a acestei mine suna astfel: ”… prima ocna în care eşti coborât într-un coş, cu funii, poate avea adâncimea de 50 de stânjeni. Are o formă perfect aparţinatoare căpăţânei de zahăr, care la gură e până la un punct căptuşită cu lemn, mai jos începe să se deschidă şi se tot lărgeşte, până ce clopotul se lasă pe talpa netedă a sării, cu diametrul de circa 30 de stanjeni….“ (Hetilap, 1853, p. 275) Forma camerei şi lipsa comunicaţiilor majore cu alte lucrări miniere fac ca în această mină sa se producă o reverberare puternică a sunetului, fapt care a determinat acordarea denumirii turistice de „Sala Ecourilor”.
Sala Crivacului - Este o cameră octogonală în care este montat un troliu cu ax vertical cunoscut sub denumirea de „crivac” sau „gepel” . Acesta era acţionat prin forţa cailor şi servea pentru transportul pe verticală a sării exploatată din mina Rudolf, de la nivelul vetrei acestei mine până la nivelul galeriei de transport, prin intermediul puţului de extracţie situat în camera vecină. Crivacul are anul construcţiei sale sculptat pe axul maşinii – 1881. Utilajul descris a înlocuit un altul, de dimensiuni mai mici, care a fost montat în anul 1864. Este singurul utilaj de acest tip din toate salinele din România şi probabil şi din Europa care se păstrează pe locaţia lui iniţială.

Insigna - Festivalul tineretului din regiunea Cluj

În perioada de început a regimului comunist din România s-a instituit moda Festivalurilor anuale ale tineretului, pe regiuni administrative. Erau acțiuni cultural artistice și sportive de amploare, forme ale propagandei timpului, care omagiau noua orânduire (cea comunistă) instaurată în România și care au precedat Festivalul național “Cântarea României” și competiția sportivă națională „Daciada”. S-a mers până acolo încât s-a creat o concurență între regiunile țării pentru cea mai grandioasă acțiune cultural-artistică și sportivă. Cu această ocazie se băteau insigne, din metal mort, încărcate de simboluri comuniste care se distribuiau gratuit tuturor membrilor participanți la aceste acțiuni dar și publicului spectator.

Reuniunea medicilor și naturaliștilor maghiari - Cluj 1884

Medalia de mai sus s-a bătut în amintirea Reuniunii medicilor și naturaliștilor maghiari ce a avut la Cluj în anul 1844. Medalia este confecționată din argint, are forma rotundă și diametrul de 44,8 milimetri fiind opera gravorului Barnsee. În centrul câmpului aversului, în interiorul unei linii continue, este redată o alegorie; pe o terasă cu ierburi este redată o femeie reprezentând Știința, laureată, drapată, privind spre stânga și scriind pe o coală de hârtie sprijinită pe genunchiul drept; la picioare este o lunetă, globul pământesc, o floare de colț și un vas pentru experiențe de laborator iar în spate este un stejar pe care este încolăcit un șarpe. Circular, periferic, urmând conturul monedei pe trei laturi (stânga, sus și dreapta) este aplicată inscripția: “MAGY(ar) ORVOSOK ES TERMESZET VIZSGALOK GYULESE”ceea ce se traduce “Reuniunea medicilor și naturaliștilor maghairi”. În partea de jos, pe două rânduri este aplicată inscripția: “KOLOZSVART / SEPTEMB. 2. 1884” (Cluj, 2 septembrie 1844). Pe revers, în centrul câmpului, la partea de sus, este aplicată inscripția: ”UDVEZLEK” (Cinste ție!). În câmp este redat un Geniu cu flacără pe cap, sprijinând un scut cu stema orașului Cluj, având deasupra o bonetă princiară. În dreapta scutului sunt redate câteva ramuri de palmier și laur.

Cluj Napoca (până în 1974 Cluj; în germană Klausenburg, în maghiară

Kolozsvár, în dialectul săsesc Kleusenburch, în latină Claudiopolis) este un municipiu reședință de județ și cel mai mare oraș al judeţului Cluj, ce numără aproximativ 310000 locuitori. În trecut a fost reședința comitatului Cluj și una dintre capitalele istorice ale Transilvaniei. Numele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescu Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orașului medieval de aici. Toponimul Clus are semnificația de „închis” în latină și se referă la dealurile care înconjoară orașul. O altă ipoteză acceptată este aceea a provenienței numelui topic din germanul Klaus sau din cuvântul Klause (însemnând «trecătoare între munți» sau din clusa «stăvilar, baraj»). Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de către geograful grec Ptolemeu, care a menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia, cu numele Napuca. Cea dintâi atestare a Napocii romane datează din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei,din anii 107 - 108, și constă dintr-o bornă militară, descoperită la Aiton, rezultată de la construcția unui drum strategic imperial. Prin decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974, semnat de Ceaușescu, municipiului Cluj i-a fost atribuit numele Cluj-Napoca, "pentru a eterniza denumirea acestei străvechi așezări - mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri. Sus am postat stemele orașului, de-a lungul vremurilor, și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură clujene, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Stadionul C.F.R.

Banca austro-ungară

Baza sportivă

Bastionul Bethlen

Biserica luterană

Biserica Sfântul Mihail

Căminul studențesc Diak

Casa natală Matei Corvin

Cazarma

Cetatea

Clinica universității

Biblioteca universității (azi Facultatea de chimie)

Gara

Grădina botanică

Hotelul Central

Hotelul Belvedere

Hotelul New York

Statuia lui Matei Corvin

Marianum - Institutul de fete

Monumentul eroilor sovietici

Palatul de justiție

Piața Ghiorghi Dimitrov

Podul metalic peste Someș

Spitalul Carolina - clinicile

Piața Matei Corvin

Teatrul de vară

Universitatea

Teatrul național

Cazarma Bazei 4 logistice "Transilvania"

Palatul Szeky

Prefectura

Primăria

Statuia lui Mihai Viteazu

Sinagoga neologă

Universitatea

Vedere aeriană

Vederi

Județul Cluj este un județ situat în partea central-vestică a României, în centrul provinciei istorice Transilvania, întins pe 6674 kilometri pătrați și numărând aproximativ 692000 de locuitori. Capitala județului se află în orașul Cluj - Napoca. Ca subdiviziuni administrativ-teritoriale județul se compune din 5 municipii - Cluj Napoca, Dej, Turda, Câmpia Turzii și Gherla, 1 oraș - Huedin și 74 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului și mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Cluj, din vremuri diferite, alte frumoase locuri de vizitat în acest județ și câteva trimiteri poștale ilustrate.