Epaminonda's Blog.....: GIRGENTI

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea italiană AGRIGENTO, denumire siciliană

GIRGENTI, provincia SICILIA, din vremuri diferite, câteva

trimiteri poștale ilustrate, o insignă, o medalie și o monedă locale.

Porta di Ponte

Teatrul antic

Templul Hera

Centrul istoric

Biserica Sfântu Laurențiu

Catedrala

Templul Concordia

Trimiteri poștale ilustrate

Vedere generală

Insignă locală

Medalie locală

Monedă locală (tetradrahmă)

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE UMORISTICĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Matei Basarab - Marele ctitor ortodox

Medalia de mai sus s-a realizat la firma “Casa de monede” în anul 2020 după tiparul uneia mai vechi, aceasta diferind de cea veche prin faptul că chipul lui Matei Basarab este placată cu aur și argint. Medalia are următoarele caracteristici tehnice: material compoziție – aliaj de cupru cu nichel placat cu argint și aur, forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri, greutatea – 15 grame, calitate – proof și preț unitar de vânzare - 19,99 lei.

Matei Basarab, uneori și Matei Brâncoveanu, a fost domnitorul Țării Românești între anii 1623 – 1654. El s-a născut în anul 1580 în satul Brîncoveni, județul Olt și a decedat la data de 25 aprilie 1654 la Târgoviște. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Șupu, domnul Moldovei. Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit și a refăcut o seamă de lăcașuri de cult. A fost înmormântat la Târgoviște, de unde a fost mutat în anul 1658 la ctitoria sa – Mănăstirea Arnota - de către un sobor de preoți în frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei și secretarul acestuia, cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Țara Românească. Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care "explozia" brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevarat "Mecena",un protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, un adevarat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Sistov. Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă. El a introdus prima legislație scrisă: Pravila mică (tipărită la Mănăstirea Govora – 1640).Organizarea armatei a beneficiat de o atenție specială din partea voievodului, efectivele ajungând la 40000 de ostași.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne

Mănăstirea Arnota din actualul județ Vâlcea. Mănăstirea Arnota este un lăcaș de cult ortodox și monument istoric din România care aparține de Arhiepiscopia Râmnicului, fiind situată în satul Costești, din comuna vâlceană Bistrița. Mănăstirea ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina, poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Din anul 1999 mănăstirea este așezământ de maici, dependent de stăreția Mănăstirii Bistrița. În general se consideră că biserica a fost fondată în anul 1637, data actului de donație în care se precizează că a fost „făcută și întemeiată” de Matei Basarab, dar această afirmație este contrazisă de inscripția de pe cățuia de argint oferită în 1622, care atesta că mănăstirea exista deja la acea data. De asemenea, A. Sacerdoteanu precizează că mănăstirea a fost la origine ctitorie boierească și că a devenit ctitorie voievodală mai târziu. În anul 1942, Nicolae Ghica-Budești consideră că biserica pare a fi anterioară domniei lui Matei Basarab, care nu a făcut decât să adauge pridvorul. Mănăstirea a fost renovată de către Barbu Știrbei între anii 1852-1856, când o parte a chiliilor au fost dărâmate datorită stării de ruină la care se aflau. În locul lor a construit clădiri noi pe baza unor proiecte făcute de diversi arhitecți, printre care Carol Benesch. Reparații ale lăcașului au fost făcute și în anul 1934, cand s-au construit noi chilii, dar și un muzeu cu odoarele sfântului lăcaș. Între anii 1954-1958, cu ocazi ultimei consolidări a clădirilor, au fost edificate sistemele de încălzire și alimentare cu apă. Monumentul, neobișnuit de modest pentru o necropolă domnească, este un triconc sârbesc încununat de o zveltă turlă octogonală atât la exterior, cât și la interior, prelungit de un pronaos dreptunghiular îngust, boltit cu două calote sprijinite la mijloc pe un arc transversal.

Arhitectura bisericii, cea mai mică din vremea sa (11,7 x 7,2 metri), reprezintă totodată o interpretare simplificată a trinconcului Coziei. Naosul supraînălțat de turlă pe pandantivi, octogonală la exterior și la interior, este despărțit de pronaos printr-un zid, străbătut de o ușă în axul bisericii. Pronaosul, în formă de dreptunghi cu laturile lungi perpendiculare pe ax, este acoperit cu două calote pe pandantivi, despărțite printr-un arc. În tabloul votiv, biserica prezintă fațade tencuite în întregime, despărțite în două registre inegale printr-un brâu. Registrul inferior are săpate nișe dreptunghiulare cu colțurile rotunjite. În zilele noastre, după decapare, s-a constatat că registrul superior a fost și el împodobit cu nișe scurte cu marginea superioară în arc de cerc, despărțite unele de altele prin pilaștri. Ele au fost umplute și netezite ulterior, când fațadele bisericii au fost tencuite și date cu var. S-a constatat, de asemenea, că, la origine, altarul, naosul și pronaosul au avut un parament de cărămidă aparentă alternând cu benzi tencuite, spre deosebire de pridvorul, construit mai târziu, din zidărie obișnuită. Turla, după cum este reprezentată în tabloul votiv, așa cum este și astăzi, are un parament format din cărămizi aparent orizontale, alternând cu benzi tencuite, despărțite în dreptunghiuri prin grupuri de trei cărămizi puse pe lat. Toate aceste particularități ne confirmă ideea că biserica trebuie să fi existat la începutul secolului al XVII-lea și că turla, căzută fără îndoială în primele decenii ale acestui secol, a fost reconstruită de Matei, urmașul „vornicului” Danciu. Devenind voievod și dorind să ridice Arnota la rangul de ctitorie voievodală, dar dispunând de mijloace modeste ale vremii, Matei Basarab a pus să se văruiască fațadele bisericii, iar turla, fiind încă în stare bună, a fost lăsată cu paramentul originar. Pridvorul a fost adăugat puțin timp după repararea și pictarea bisericii, căci arhitectura sa este caracteristică primei jumătăți a secolului al XVII-lea, reprezentând o interpretare învechită a planului de cruce în greaca înscrisă, cu arcadele în plin cintru susținute de stâlpi masivi cu secțiunea octogonală, arcadă centrală a fațadei de vest, mai joasă decât celelalte, servind drept intrare. El a fost, desigur, construit de Preda Brâncoveanu, puțin după 1644, și ulterior i-a fost zidit spațiul dintre stâlpi. Semnate în anul 1644 de zugravul Stroe din Târgoviște, frescele originare ale Arnotei au fost atribuite aceluiași artist și aceluiași interval cronologic; un grafit din altar, aparținând intervalului 1641-1642, invită o reconsiderare a datării, dar nu neapărat și a atribuirii, având în vedere faptul că un șantier de pictură murală continuat de realizarea icoanelor (fie și numai a celor împărătești) nu reprezintă o sarcină pe care un zugrav ar fi putut-o îndeplini într-un răstimp foarte scurt. Zugravii etapei brâncovenești au fost Preda și Ianache, atestați anterior la bolnița Mănăstirii Hurezi și la biserica mare a Mănăstirii Cozia. Urmașii Craioveștilor au înlocuit biserica de lemn cu una de zidărie, care a fost reparată și pictată de Matei Basarab și Preda Brâncoveanu; aceștia au adăugat chilii, un turn clopotnița la intrarea în incintă, iar mai târziu biserica a fost mărită cu pridvor. Constantin Brâncoveanu, descendent colateral, s-a ocupat de mănăstirea Arnota, ajunsă într-o stare gravă de părăsire și de ruină, chiar în timpul în care era mare spătar (1682-1686) înainte de a domni. În proteză s-a descifrat inscripția: “Ianache fiul lui Preda”, indentificat de Teodora Voinescu ca fiind unul dintre pictorii școlii de la Hurezi, însărcinat de Constantin Brâncoveanu să restaureze pictura.

Mânăstirea Arnota se denotă prin importanță istorică și valoare patrimonială deosebite. Biserica (împreună cu biserica Mânăstirii Plătărești din jud. Călărași) păstrează în forma originială picturile murale de secol XVII, comandate de Matei Basarab. Catapeteasma, reconstruită la începutul secolului al XVIII-lea de Constantin Brâncoveanu, este păstrată în prezent la Muzeul de Artă din București (din 1913), purtând cu ea o frumusețe specifică a sculpturilor în stil brâncovenesc. Ușa bisericii datează tot din vremea lui de Constantin Brâncoveanu păstrând inscriptiile orginale în limba slavonă ”Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel-logofăt”. Pronaosul bisericii găzduiește mormintul lui Matei Basarab (n.1580- d. 09.aprilie.1654, îngropat inițial la Târgoviște dar adus la Arnota după răscoala Seimenilor) si cel al lui Danciu vel-vornic (tatăl lui Matei Basarab, căzut în luptele din Transilvania în 1604; a fost înmormântat inițial la Alba-Iulia, dar mutat după 44 de ani la Arnota).

Insigna - Cupa Congresului XI - U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.

Insigna - Fruntaș în muncă A.G.V.P.S

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Regimul comunist a folosit cele mai diferite metode pentru a-şi mobiliza cetăţenii la muncă. Una din modalităţi era atribuirea cu nemiluita a fel de fel de insigne şi decoraţii de fruntaş, fruntaş în orice. Mai sus admiri insigna Fruntaș în munca AGVPS ce se conferea pentru merite deosebite în muncă vânătorilor și pescarilor sportivi fruntași.

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi din România.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Insigna - Al II-lea Congres al Cooperației de Consum - 1954

Cooperaţia de Consum a fost şi este şi în prezent, un sistem economic, apolitic şi neguvernamental, autonom şi independent, care desfăşoară activităţi de comerţ, producţie şi servicii în interesul membrilor cooperatori asociaţi dar şi al restului populaţiei României. Ea are la bază proprietatea privată asupra patrimoniului din care cca. 2 % este divizibil membrilor cooperatori asociaţi şi cca. 98 % este indivizibil; acumulat în decursul a 150 de ani de activitate neîntreruptă. Cooperativele sunt iniţiative particulare de asocierea a mai multor persoane, de regulă un număr limitat, în vederea desfăşurării unei activităţi economice. Principiile avute la bază erau: libertatea iniţiativei particulare; neintervenţia statului; libera concurenţă; metoda specifică de repartiţie a productului social, cu eliminarea graduală a oricărui venit obţinut fără muncă. In general existau trei mari ramuri ale cooperaţiei, de credit, de producţie, de desfacere şi consum. Prevederile legale ale cooperaţiei erau foarte largi, fapt ce a permis aplicare cooperaţiei în toate domeniile. Legea din 1935, sintetizandu-le pe cele mai vechi prevedea constituirea de cooperative pentru: înlesnirea creditului necesar asociaţilor şi fructificare economiilor populare (bănci populare); cumpărarea şi arendare de pământ (obştiile săteşti); cooperative de exploatare agricolă; pentru efectuarea în comun a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; pentru organizarea lucrului în comun; pentru utilizarea în comun de maşini şi instalaţii; pentru aprovizionarea asociaţilor cu cele necesare şi valorificare produselor muncii; pentru înlesnirea de construcţii ieftine şi sănătoase de locuit; pentru exploatare de păduri şi pentru industria lemnului; cooperative de pescuit. Intervenţia statului prin legile acordate au modificat însă viitorul multor cooperative. Astfel se prevedea posibilitatea ca acestea să devină societăţi comerciale, ceea ce modifica mult datele problemei. Nu aveau caracter comercial următoarele categorii: obștile de arendare; asociațiile de îmbunătățire a agriculturii; cooperativele pomicole, viticole, grădinărit; asociaţiile de păşunat; asociaţiile pentru ameliorarea pădurilor şi terenurilor degradate. În practică apăruseră şi bănci ale învăţătorilor, cooperative ale elevilor, tipografii, etc. Prima lege a cooperaţiei a fost dată în 1903 pentru a consfinţi o situaţie deja existentă. Până în 1903 în vechiul regat apăruseră peste 700 de bănci populare. Ulterior, pe măsură ce cooperaţia s-a dezvoltat au fost necesare adăugiri şi modificări. Din acest motiv existau cărţi de legislaţie, în mai multe ediţii, pentru corecta informare a celor interesaţi. Legislaţia cooperaţiei româneşti este inspirată din legea franceză din 1865, codul elveţian şi legislaţia anglo-saxonă.

Insigna - C.G.A.

Comisariatul general al executării armistițiului

Înfiinţat pe lângă Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, Comisariatul General al Executării Armistiţiului era o instituţie de drept public, cu personalitate juridică şi cu atribuţii de coordonare, executare, control şi evidenţă a executării Convenţiei de Armistiţiu. Actul de execuţie se îndeplinea prin organele constituite ale statului, funcţionând în cadrul departamentelor de resort şi prin organele speciale pentru executarea Convenţiei de Armistiţiu, Comisariatul General păstrând legătura directă cu Comisia Aliată de Control şi departamente. Prin Legea nr. 5 din 22 ianuarie 1946, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului şi Comisariatul General al Executării Armistiţiului îşi încetau activitatea şi în locul lor se înfiinţa Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, instituţie de drept public, cu personalitate juridică şi cu următoarele atribuţii:

reprezenta Guvernul român pe lângă Comisia Aliată de Control şi ţinea legătura cu aceasta;
rezolva şi trimitea spre executare ministerelor cererile Comisiei Aliate de Control privind aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a tuturor convenţiilor care reglementau executarea obligaţiilor ce decurgeau pentru statul român din Convenţia de Armistiţiu, examinând încadrarea cererilor în dispoziţiile convenţiilor şi dând interpretare acestora, potrivit normelor principale stabilite de Consiliul de Miniştri;
coordona operaţiile care decurgeau din Convenţia de Armistiţiu şi celelalte convenţii;
ţinea evidenţa generală a executării Armistiţiului, fiind obligată a încheia, pe baza datelor furnizate de ministere, dări de seamă trimestriale pe care să le prezinte guvernului.

În data de 7 noiembrie 1947 Comisia Aliată de Control se desființează, sarcinile acesteia, cu prioritate cenzura, devenind atribute ale Ministerului Propagandei.

_________ooOoo_________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII