Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 27 martie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic două monede comemorative (una de aur și una de argint) care omagiază personalitatea lui Mihail Kogălniceanu. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2017”; în partea de jos – inscripția „....LEI”; iar inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central – efigia lui Mihail Kogălniceanu și imaginea copertei revistei „DACIA LITTERARA”; în partea de sus este gravată inscripția „MIHAIL KOGĂLNICEANU” și în partea de jos – anii de viață „1817-1891”.

Moneda de aur are următoarele caracteristici tehnice: seria – Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din municipiul Chișinău, valoarea nominală - 100 lei, calitatea – proof, metalul – aur, puritatea – 99,99%, greutatea – 7,8 grame, diametrul - 24 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 100 exemplare.

Moneda de argint are următoarele caracteristici tehnice: seria – Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din municipiul Chișinău, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 13 grame, diametrul - 28 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 200 exemplare.

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris.A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iași sub redacția lui Mihail Kogălniceanu.În ciuda titlului, revista nu și-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariției, ea a avut următoarea rubricație, marcată prin supratitluri:

Scene istorice din cronicile Moldaviei
Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei
Scene contemporane

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este

suspendată și va mai apărea abia după 1859, în ediția a doua. În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre
Crearea unei literaturi de specific național
Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de inspirație.
Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie.

2. În data de 28 decembrie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o nouo monedă comemorativă din seria “Femei celebre” – Ada Zevin. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2018”; în partea de jos – inscripția „50 LEI”; iar inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central – efigia Adei Zevin, în partea stângă: imaginea creației „Mărgăritare”; în partea dreaptă: anii de viață „1918-2005”și în partea de sus, în exergă este gravată cu majuscule inscripția „ADA ZEVIN”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Femei celebre, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,99%, greutatea – 16,5 grame, diametrul - 30 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 300 exemplare.

Ada Zevin (sau Ada Mironovna Zevina) a fost un artist plastic din Basarabia, evreică de origine, care s-a născut la data de 3 septembrie 1918 și a decedat la data de 23 septembrie 2005. A făcut parte din generația pictorilor formați în cadrul școlii de pictură românești (absolventă a Academiei de Belle Arte din București). Ada Zevin s-a revendicat din post-expresionism, din pictura franceză și cea română, realizând o operă originală prin combinarea mijloacelor de expresie clasice cu cele moderne și cu cele specifice creației populare. A studiat la Liceul în limba română "Jeanne d'Arc" din Chișinău, iar în anul 1938 s-a înscris la Facultatea de Arte Frumoase din București urmând clasa profesorului Francisc Șirato. fiind colega cu artiștii Dimitrie Sebastian, Mihail Grecu și Fira Brick. În anul 1940, după anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică și introducerea de legi rasiste împotriva evreilor în România, Ada Zevin s-a întors la Chișinău, pentru a-și putea continua acolo studiile la Școala republicană de arte plastice. După atacarea U.R.S.S. de către Germania și aliații ei, Ada Zevin, ca evreică, a reușit să supraviețuiască, fiind evacuată în Republica Autonomă Kalmâkă și apoi în Georgia, unde a predat desenul la un liceu. Întoarsă după război la Chișinău, în anul 1945, și-a reluat acolo studiile de arte plastice avându-i profesori pe Rodion Gabrikov și pe Ivan Hazov, iar după aceea a studiat între anii 1947 – 1949 la Institutul academic de stat de arte V.I. Surikov de la Moscova, iar între 1949 – 1953 la facultatea de istoria și teoria artelor la Institutul I.E.Repin din Leningrad, azi Petersburg. A avut expoziții solo la Chișinău în anii 1960, 1970, 1980, 1989 și 2001 iar în anul 1996 a expus la București, participând desigur și la expoziții de grup.

3. În data de 20 decembrie 2019 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o nouă monedă comemorativă în seria „Poveștile copilăriei” – Capra cu trei iezi. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2019”; în partea de jos – inscripția „20 LEI”; iar inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central capra cu cei trei iezi, lupul și căsuța, în mijloc fiind gravată inscripția „Capra cu trei iezi".

Moneda de aur are următoarele caracteristici tehnice: seria – Poveștile copilăriei, valoarea nominală - 20 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,99%, greutatea – 20 grame, diametrul - 30 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 300 exemplare.

„Capra cu trei iezi” este o poveste-basm scrisă de Ion Creangă și publicată pentru prima dată în revista Convorbiri literare la data de 1 decembrie 1875. Pornind de la un motiv de largă circulație în folclorul național și universal povestea prezintă drama unei mame care își propune să pedepsească nedreptatea în numele dragostei materne dar și al unui spirit de curaj afirmat întotdeauna cu tărie de către cei lipsiți de apărare. Morala poveștii este clară: “după faptă și răsplată”. Singurul ied care a supraviețuit este cel mai tânăr și cel mai ascultător, care apoi o ajută pe mama sa să-și planifice răzbunarea asupra prădătorului, ducând la un deznodământ în care lupul este păcălit, ars de viu și ucis cu pietre. Inclusă în abecedare, povestea lui Creangă s-a menținut ca una dintre cele mai cunoscute lucrări din literatura română pentru copii. Capra cu trei iezi a fost și subiectul mai multor adaptări de operă, teatru și film, atât în România, cât și în Republica Moldova. În anul 1968 povestea a fost transpusă într-un scurtmetraj de animație realizat de Anton Mater. În 2019 scurtmetrajul Capra cu trei iezi, în regia lui Victor Canache, avându-i ca protagoniști pe Maia Morgenstern și Marius Bodochi a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional de de film Transilvania.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 2 medalii - Carol I Regele României 2020

Monetăria statului România - 150 ani

Medaliile de mai sus omagiază jubileului celor 150 de ani de la înființarea Monetăriei Naționale. Monetăria Statului a confirmat, pe parcursul celor 150 de ani de existență, rolul și importanța acestei instituții în istoria țării. Importanţa acestui așezământ pentru ţara noastră este incontestabilă din punct de vedere cultural, social şi financiar. „Monetele” şi celelalte produse fabricate în cadrul acestei venerabile instituții (medalii, insigne, decoraţii, bijuterii, obiecte de cult, etc.) sunt purtătoare de sensuri şi simboluri, istorie şi cultură. La un secol şi jumătate de existenţă şi la 85 de ani de la reînfiinţare, Monetăria Statului se prezintă astăzi, în sediul său din Dealul Filaret, ca urmare a numeroaselor eforturi depuse de-a lungul timpului de personalităţi marcante ale vieţii româneşti. Baterea de monedă în România s-a dovedit a fi nu numai necesară dar și rentabilă din punct de vedere economic, reprezentînd totodată atributul independenței, suveranității și unității statale a României, pe plan politic. „Bănăria” noastră își îndreaptă acum atenția spre aderarea țării noastre la moneda Euro, urmând cursul firesc și ireversibil al alinierii statului român la principiile și valorile democratice ale Europei Unite. Traversând veacurile, adaptându-se din mers la schimbările de orânduire social-economică și politică, făcând față cu brio tuturor provocărilor istoriei, putem afirma – pe drept cuvânt - că Monetăria Statului: ”Bate monedă. Face istorie. Din 1870”. Istoria Monetăriei este marcată de două repere esențiale: 24 februarie 1870 – inaugurarea primei Monetării în sediul de pe Șoseaua Kiseleff și 20 decembrie 1935 – reînființarea Monetăriei Statului în sediul actual din Dealul Filaret.

Cu aproape un secol şi jumătate de experienţă, Regia Autonomă Monetăria Statului doreşte să demonstreze încă o dată, aşa cum s-a dovedit şi după momentul înfiinţării, că este rentabil să produci monedă în ţară, atât din considerente economice, cât şi din raţiuni politice, baterea monedei în ţară promovând ideea suveranităţii şi unităţii statale.

Aceasta este prima monedă de 1 leu bătută în România la monetăria din Bucureşti începând cu data de 24 februarie 1870. Pe unele dintre monede a fost aplicată litera B, ceea ce reprezenta sigla monetăriei bucureștene. Ca să ne facem o idee despre valoarea unei astfel de monede să reținem că în anul 1868 o bursă studenţească era 37 de lei, cu care studentul abia ajungea să se sature o dată pe zi, iar în anul 1873 această bursă a fost ridicată la 60 de lei. Pe aversul monedei sunt aplicate incsripțiile 1 LEU și anul 1870, o cunună formată dintr-o ramură de laur (stânga) şi una de stejar (dreapta); sub panglica ce leagă cele două ramuri se află litera C, iniţiala inginerului C.J.Cândescu, directorul şi organizatorul monetăriei de la Bucureşti. Pe reversul monedei este aplicată inscripția CAROL I DOMNUL ROMANIEI, efigia domnului spre stânga și cerc perlat exterior. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele; diametru – 23 milimetri, metal – argint, puritate 83,5%, greutate - 5 grame, margine – zimțată și tiraj – 400000 piese. Medalia care face obiectul prezentării s-a realizat în două variante de metal compoziție:

Medalia de argint, puritate – 92,5%, formă – rotundă, diametru – 5 centimetri, greutate – 49 de grame, calitate – proof, tiraj – 40 de bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 554 lei
Medalia de alij de cupru, formă – rotundă, diametru – 5 centimetri, calitate – proof, tiraj – 60 de bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 336 lei

Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Rigoare, sobrietate și tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al României. Înconjurat de o strălucită pleiadă de oameni politici, Carol a făcut istorie îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea. Comandant suprem al armatelor româno-ruse în asediul Plevnei din timpul Războiului de Independenta (1877-1878), cu o contribuție decisivă în același război, Carol s-a încoronat rege în anul 1881, purtând cu nedisimulată mândrie coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița. Destinul i-a zâmbit României atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea mișelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică românească, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcarii Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400000 de familii de țărani fuseseră împroprietărite cu terenuri agricole) avea să fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiului Otoman și-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forță sub pretextul că Unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o atare stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, prin originile și prin influența sa, sub protecția marilor națiuni europene. Abil politician, I.C. Brătianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, îi cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma întrevederii dintre monarhul francez și delegația din România se anunța numele primului rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la București - Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franța, sora mai mare a Romaniei – așa cum era văzută în acea perioadă - și ar fi putut aduce, în viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea belgiană. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit însă un eșec, contele de Flandra refuzând politicos oferta delegației românești. În fond, suveranul micului stat de la nordul Dunării era încă supus Imperiului Otoman și era nevoit să plătească un greu tribut anual Înaltei Porți. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere fățișă în fața sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusă întregii sale familii regale. Întorși la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuși Napoleon al III-lea, politicienilor romani, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziției unei părți a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Brătianu călătorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde îl întâlnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, căruia îi înmâna cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite. Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, cel de al doilea fiu al prințului prusac Carol Anton. Absolvent al Școlii de Cadeți din Munster și al Școlii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofițer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria și Prusia pe de o parte și Danemarca. Disciplinat, călit în arta războiului, abil diplomat, ofițer cu o largă apreciere în rândul propriilor soldați, Carol își manifestase din start intenția de a prelua tronul Principatelor, menționând că supunerea față de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare și că acesta va fi înlăturat la momentul oportun. România își câștigase principele pe care și-l dorise, și asta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franța, decât de Germania. Obligat, pentru a străbate o Austrie ostilă, să folosească un pașaport elvețian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul părintelui său din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai târziu, la Pitesti, semnează primul document în calitate de suveran, grațiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestația separatistă din data de 3 aprilie de la Iași. La data de 10 mai intră în București, întâmpinat de peste 30000 de locuitori la Băneasa, acolo unde primarul Dumitru Brătianu îi înmânează cheile orașului. În aceeași zi, depune, în limba franceză, juramântul de credință în calitate de domnitor, singurul cuvânt pronunțat în românește fiind "jur". Cancelarul Bismark îi spusese la pornirea înspre România: "De ce să nu încerci? Daca reușești, cu atât mai bine pentru tine! Dacă eșuezi, o să te întorci cu amintiri interesante". Spre meritul său și al dinastiei, Carol I nu a eșuat. Așa cum declarase la Dusseldorf, în cercul restrâns al diplomaților români, Carol I nu uitase promisiunea de înlăturare a dominației otomane din Principatele Romane și dobândirea independenței acestora. Un astfel de deziderat îndrăzneț nu se putea realiza însă fără mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine în anul 1876, atunci când, la 11 august, Rusia mobilizează două corpuri de armată și patru divizii în vederea iminentului conflict cu Turcia. În fapt, Imperiul Țarist nu se împacase niciodată cu influența Înaltei Porți în Balcani, iar războiul devenise inevitabil atâta vreme cât niciuna dintre părți nu dorise o soluționare pașnica a conflictului. În același timp, în România au loc primele măsuri de întărire a armatei în vederea viitoarelor încleștări, iar prin Înaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era încredințată Domnitorului Carol I. Era evident, atât pentru domnitor, cât și pentru membrii guvernului, că obținerea independenței nu se putea realiza decât pe calea armelor, cu atât mai mult cu cât politica discriminatorie a Înaltei Porți față de România - cea prin care se refuza dreptul românilor de a-și bate monedă proprie, de a acorda decorații, de a se numi "România" precum și catalogarea jignitoare la adresa țării, cea de "provincie otomană privilegiata" - fusese aspru criticată printr-o scrisoare deschisă de către ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, România și Rusia semnau convenția prin care se permitea trupelor rusești să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de război cu mențiunea specială ca Țarul se obliga să respecte drepturile statului român, și să mențină și să apere integritatea teritorială a României. La data de 12 aprilie 1877, țarul Alexandru al II-lea declară război Turciei după ce, cu două zile în urmă, la 10 aprilie 1877, Bucureștiul întrerupsese orice relație diplomatică cu Înalta Poartă, acțiune care se soldează cu puternice represalii otomane asupra localităților românești Giurgiu, Oltenița, Corabia, Bechet și Islaz. Drept răspuns, armata româna deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, în același an, era proclamată - la București – independența României. Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata țaristă. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, însa eșueaza lamentabil, aducând pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac suferă aceeași soartă. Este momentul în care Ducele Nicolae îi scrie în disperare de cauză domnitorului Carol I să trimită trupele românești peste Dunăre. La 20 august 1877, armata română comandată de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia și înainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numărul ostașilor români căzuți în sângerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din întregul război care a avut loc între 1877-1878. Înconjurat, rănit la picior de un șrapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda necondiționat și îi înmâna sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la venirea lui Carol I. Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I și II, Rahova, Smârdan, Vidinul și celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române comandate ireproșabil de Carol I. În semn de omagiu, abnegația principelui avea să rămână imortalizată peste timp de marele poet George Coșbuc: "Domnitorul a plecat la tabară îndată ce s-a auzit că rușilor le merge rău cu războiul și că li s-a pus Osman Pașa de-a curmezișul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la începutul lui iulie și a stat acolo vreo șase săptămâni. Nu s-a mai întors acasă, după căderea Plevnei, El a fost între oștenii săi și a îndurat neajunsurile și greutățile războiului douazeci și șase de săptămâni, fără întrerupere. Mai bine de jumătate de an a zăbovit pe câmpiile de luptă, bătut de ploi și de vânturi, și primejduindu-și viața pentru binele țării."

După victorie, Carol s-a încoronat rege (în 1881), punându-și pe frunte coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița la 30 august 1877. A adăugat României Dobrogea în anul 1878 și Cadrilaterul în 1913. Astfel, Carol I sădea semințele reîntregirii țării. A fost însa rândul lui Ferdinand I, nepotul său, să împlineasca destinul național al României, prin Marea Unire de la 1918. Înconjurat de o stralucită pleiadă de oameni politici: I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a făcut istorie la propriu. Dacă dobândirea independenței României a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc în inimile românilor, Regele de oțel era conștient că adevărata luptă abia începea. Era lupta pentru modernizarea unei Românii care, pentru prima dată după secole întregi, își putuse afirma neatârnarea și identitatea națională. Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lăsat urmașului său o Românie cu o modernă rețea feroviară, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavodă), cu un port funcțional amenajat la Constanta și cu o reședintă de vară la Peleș, demnă de oricare țară modernă europeană. Cu sprijinul său au activat și au modernizat învățământul Spiru Haret, administrația - Vasile Lascăr, iar apărarea națională - Nicolae Filipescu. Bucureștii, care se înfățișau călătorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretenții de urbe, erau în anul 1914 orașul Ateneului, al Palatului Poștelor, al Palatului C.E.C., al Palatului Sturdza, al Cercului Militar Național, al hotelului Athenee Palace și nu în ultimul rând al nou-construitului Palat Regal. Sfârșitul vieții și al domniei sale a fost marcat însă de suferința de a nu-și fi putut ține cuvântul dat împăratului Germaniei: acela de a alinia România în război alături de patria sa de origine. În urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia să stabilească partea alături de care România ar fi urmat să intre în Primul Razboi Mondial, Carol I s-a văzut pus în fața unei alegeri sfâșietoare: aceea de a lupta împotriva țării sale de origine sau de a alinia România, împotriva voinței acesteia, într-un război alături de Germania. Se spune că tocmai durerea pricinuită de o asemenea alegere a fost cea care i-a grăbit sfârșitul de la 10 octombrie 1914. În urma sa rămânea o Românie modernă, o țară a carei tranziție de la balcanism către o existență comparabilă cu cea a țărilor occidentale fusese pe cât inovatoare, pe atât de bruscă. Și tot în urma sa rămânea un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al Romaniei - Regele de Otel.http://www.descopera.ro/

Cetățean de onoare al municipiului București

Primăria municipiului București

Distincția Cetățean de onoare al oricărei localități, deci și al municipiului București se conferă prin Hotărâre a Consiliilor locale cetățenilor de vază ai localităților, oameni de diverse specializări care s-au remarcat prin muncă și corectitudine toată viața.

Imobilul actual al Primăriei generale a Capitalei este situat in Bulevardul Regina Elisabeta nr. 47, in Sectorul 5 al Capitalei, el fiind realizat intre anii 1906 si 1911, în stil tradițional, neoromânesc, dupa un proiect al arhitectului buzoian Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiu, numit “Maidanul lui Duca”. Construcția a fost realizată de Elie Radu, care a făcut fundația cu un radier general din beton armat de 1 metru grosime și a realizat planșee de beton armat. Cladirea formata din subsol, parter si patru etaje are o suprafata construita la sol de 3.814 metri patrati si o arie construita desfasurata de 21.992 de metri patrati. În anul 1910 în clădire a fost instalat Ministerul Lucrărilor Publice. În timpul ocupației germane din 1916-1918, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice a fost rechiziționat și transformat în Comandatura Generală Germană. După primul război mondial titulatura instituției găzduite în clădire a devenit Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor. Clădirea a adăpostit Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când edificiul, avariat în urma bombardamentelor, a fost reconstruit și lărgit tot sub îndrumarea lui Petre Antonescu. După ce în 1948 Petre Antonescu a renovat clădirea și i-a adăugat încă un etaj, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită în următorii ani Sfatul Popular al Capitalei. Până în 2010 clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București. În martie 2010, pentru perioada consolidării clădirii, Primăria Capitalei s-a mutat in sediul de pe Splaiul Independentei nr. 291 – 293.

Insigna - C.E.V. Colegiul economic "Viilor" București

Hotel, restaurant, cofetărie

Colegiul Economic “Viilor” este o institutie de învatamânt si educatie de traditie, de stat, în pregatirea personalului pentru unitatile de alimentatie publica si turism, precum si unitati comerciale, care functioneaza din anul 1953 si face parte din Asociatia Europeana a Scolilor Hoteliere si de Turism (A.E.H.T.). Aici funcționează clase de liceu dar și de școală profesională ce pregătește tineri pentru domeniile: alimentație publică, turism și comerț. Unitatea de învățământ este situată în Sectorul 5 al Capitalei, Strada Șoseaua Viilor, nr. 38.

Insigna - C.M.B.E.F.S.

(Consiliul municipal București pentru educație fizică și sport)

Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport dar și consiliile județene și locale pentru educație fizică și sport s-au înființat în România prin Legea 29/1967. Aceste organisme conduceau întreaga activitate sportivă din România. Atribuțiile consiliilor județe și locale erau asemănătoare cu cele ale consilului național cu diferența că ele se aplicau doar în județul sau localitatea respectivă. Redau mai jos câteva dintre atribuțiunile acestor organisme:

exercita îndrumarea de specialitate a activității de educație fizică și a sportului de masă;
răspundea de activitatea sportivă de performanță și de buna reprezentare a sportului românesc în competițiile sportive naționale și internaționale;
emitea propuneri privind îmbunătățirea cadrului sportiv legislativ din țara noastră
executa întocmai directivele transmise de consiliul național
conducea și îndruma activitatea federațiilor sportive; stabilește normele generale de funcționare a federațiilor sportive;
desfășura propaganda în domeniul educației fizice și sportului; răspundea de presa sportivă și de editarea publicațiilor de specialitate în zona de responsabilitate;
se preocupa de pregătirea și perfecționarea antrenorilor, instructorilor, arbitrilor și a altor cadre tehnice necesare activității de educație fizică și sport;

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

De-a lungul secolelor, marii artiști ai lumii au lăsat omenirii moșteniri culturale neprețuite. Arta sculpturii a dat naștere unor capodopere care, prin măreția, valoarea și spectaculozitatea lor, au devenit faimoase. Discobolul lui Miron este o capodoperă a Antichității grecești, ce datează din perioada 460 - 450 Î.Hr. Din păcate, originalul grecesc din bronz nu mai există, însă a devenit celebru prin numeroasele copii realizate în marmură de către artiști din Imperiului roman, atât la scară reală, cât și redimensionate. Celebra sculptură exprimă forța și energia atletică în cel mai armonios și echilibrat mod. Deși, în prezent, se consideră că poziția aruncătorului este nefirească și reprezintă o manieră ineficientă de a arunca discul, sculptura constituie un model de rigurozitate în redarea fiecărui mușchi încordat de pe corpul atletului.

Semi maratonul internațional București 17 - 18 mai 2014

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, (42,195 kilometri), care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Philippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfașoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratonurile mai mari pot avea zeci de mii de participanți. Pentru alergători amatori s-a instituit proba semimaraton (jumătate de maraton). În ultimii ani se organizează sistematic semimaratoane în diferite orașe ale țării, cele cu participare mai numeroasă având loc în București cu plecarea sau sosirea din/în fața Casei Poporului (Parlamentul României).

Clădirea Parlamentului României din capitala Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Casa Poporului sau Casa Republicii este un obiectiv de seamă al Capitalei și probabil unul care va rămâne în memoria multor generații care vor veni din urma. Enumăr mai jos câteva date tehnice și alte informații ce prezintă interes mai mare, cu referire la această grandioasă clădire; lungime – 270 metri, lăţime – 240 metri, înalţime - 86 metri cu 12 nivele, adâncime la subsol - 92 metri cu 8 nivele, suprafaţă construită – 66000 metri pătrați, suprafaţă desfăşurată – 330000 metri pătrați, deţine 3 recorduri Guinness: pentru cea mai mare clădire pentru uz civil, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea clădire din lume, pentru realizarea clădirii folosindu-se: 1000000 metri cubi de marmură, 5500 de tone de ciment, 7000 de tone de oţel, 20000 de tone de nisip, 1000 de tone de bazalt, 900000 metri cubi lemn esenţe diferite, 3500 de tone de cristal, 200000 metri cubi de sticlă, 2800 de candelabre, 220000 metri pătrați de covoare şi 3500 metri pătrați de piele, la construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi, arhitect şef fiind Anca Petrescu.

Clădirea, neterminată încă, ocupă locul 2 în lume la capitolul clădiri administrative după Pentagon şi locul 3 în lume ca volum construit cu 2550000 metri cubi după Pavilionul de montaj al rachetelor cosmice de la Cape Canaveral - SUA şi piramida Quetzalcoatl din Mexic, costurile clădirii fiind estimate la 1,75 miliarde dolari SUA în anul 1989 şi 3 miliarde de euro în anul 2006, data începerii construcţiei fiind anul 1983. Este o clădire foarte costisitoare. Numai costul gigacaloriilor și al iluminatului electric depășește 6 milioane de dolari pe an, cât un oraș. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalația de aer condiționat, complet neeficientă, are nevoie de o jumătate de tonă de freon pe an, substanță interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă 50 kWh fiecare, adică dublu decât ar fi normal. O puzderie de agregate și componente mărunte au fost produse de firme românești de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea și întreținerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanțele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumpărată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanțe defecte a ajuns să coste 1000 de euro bucata. Pentru ca Palatul lui Ceaușescu să poată fi ridicat, o bună bucată din București, cu tot cu istoria și geografia lui, a trebuit ștearsă la propriu de pe fața pământului, așa cum ștergi cu radiera un desen în creion, care nu îți place. Demolările în zona Uranus au început în anul 1982 pentru a face loc construcției Casei Poporului. Există o seamă de legende urbane despre Casa Poporului - printre ele, se zice că are 2 buncăre antiatomice și 8 tuneluri de fuga, și cel puțin unul din ele este izolat cu plumb. Are o vastă rețea de tuneluri, parte din catacombele Bucureștiului, iar Ceaușescu ar fi vrut să facă linie de metrou între Casa Poporului și Băneasa. Nu e de neglijat și că la Casa Poporului puteți găsi cel mai ieftin și romantic restaurant din București, unde se poate mânca destul de bine.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene de acum sau altădată dar și unele vederi generale.