Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 27 martie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic o monedă care omagiază personalitatea lui Eugen Doga. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2017”; în partea de jos – inscripția „50 LEI”; iar inscripția “REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central – pe fundalul pianului imaginea unui fragment al operei maestrului; în partea de sus, urmând circumferința monedei, cu majuscule este gravată inscripția „EUGEN DOGA”, în partea de jos - inscripția „80 DE ANI DE LA NAȘTERE”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Personalități, -valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 13 grame, diametrul - 28 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 500 exemplare.

Eugen Doga este un renumit compozitor din Republica Moldova, care s-a născut la data de 1 martie 1937 în satul Mocra. A studiat la Școala de muzică "Ștefan Neaga" din Chișinău (1951-1955), apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960) și la Institutul de Arte "Gavriil Muzicescu" din Chișinău (1960 – 1965. Și-a început cariera de muzician ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al R.S.S.M. pentru Televiziune și Radiodifuziune, încă din perioada studenției (1957 - 1962). A predat apoi ca profesor la Școala de Muzică "Ștefan Neaga" din Chișinău (1962 - 1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al RSS Moldovenești (1967 - 1972). Domeniul în care se afirmă cu vigoare și care îi aduce notorietatea internațională este arta componistică. Debutează în anul 1963 cu un cvartet de coarde, pentru a se impune, pe măsura cuceririi altitudinii profesionale, prin multiple vocații și disponibilități. Este autor al unor lucrări valoroase în genul muzicii de estradă, de film și de scenă. În afară de preocuparea sa de cinema, este autor al mai multor compoziții originale (cântece devenite șlagăre, lucrări camerale și balet). Are la activ mai multe cantate, printre care: "Curcubeul alb"; "Primăvara omenirii"; "Vocea omenească"; poeme simfonice, cum ar fi: "Inima veacului". A compus o simfonie, piese instrumentale de cameră, romanțe, poemul simfonic "Mama", ciclul pentru orchestra de estradă "Ritmuri citadine", ciclul coral "Marș gigant", 4 cvartete de coarde, cântece de estradă ("Codrii mei frumoși", "Cântec despre orașul meu", "Cred în ochii tăi", "Florile dragostei", "Iubește, iubește", "Am visat ploaia" etc.), cântece pentru copii ("Imn soarelui", "Fie soare întruna", "Moș Crăciun" ș.a.). Eugen Doga lucrează și în domeniul muzicii de film, devenind unul dintre cei mai renumiți compozitori de cinematograf și filme TV din spațiul post-sovietic. El a debutat la studioul cinematografic Moldova-film în anul 1967, semnând muzica pentru comedia Se caută un paznic. A scris muzică la peste 200 de filme. A contribuit la dezvoltarea filmului de animație din republică, realizând coloana sonoră a peliculelor "Capra cu trei iezi", "Maria Mirabela" , serialul "Guguță" ș.a. A semnat muzica pentru spectacolele: "Radu Ștefan, întâiul și ultimul"; "Pe un picior de plai"; "Ce frumoasă este viața"; "Păsările tinereții noastre"; "Sfânta sfintelor"; baletele "Luceafărul" și "Venancia" ș.a. Spectrul variat al genurilor abordate demonstrează interesul compozitorului pentru cele mai diverse modalități de exprimare sonoră, pentru zone tematice și stilistice diferite. Muzica sa este, în toate ipostazele, antrenantă, vibrantă și sinceră, ea cucerește ascultătorul prin generozitatea melodică și autenticitatea emoției pe care o comunică. Pe plan politic, Eugen Doga a fost membru al PCUS din 1976, apoi deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM, timp de 3 legislaturi, și apoi deputat în primul parlament al Republicii Moldova. Eugen Doga și-a exprimat susținerea pentru mișcarea de unificare a Republicii Moldova cu România. Din anul 1992 este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Azi activează și locuiește la Moscova. Enumăr mai jos câteva dintre premiile și decorațiile ce i s-au acordat de-a lungul timpului, în prodigioasa sa carieră :

Maestru Emerit al Artei din Moldova,
Artist al Poporului din R.S.S.M. (1967)
Artist al Poporului din URSS (1987)
laureat al Premiului "Boris Glăvan" al Comsomolului din Moldova
laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. (1980)
laureat al Premiului de Stat al URSS. (1986)
Premiul “Scoica de Argint” la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii (1972)
Premiul “Scoica de aur”pentru coloana sonoră a filmului Șatra (1976)
Ordinul Republicii Moldova (1997)
Medalia de aur “Omul secolului XX” (SUA - 1998)
Ordinul Steaua României în grad de ofițer (2000)
Ordinul pentru merite în fața Patriei (Rusia - 2008)
Premiul de stat al Moldovei (2008)
Ordinul național “Serviciul Credincios” în grad de mare ofițer (România - 2014)

2. În data de 27 martie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic o monedă comemorativă care omagiază personalitatea Mariei Drăgan. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2017”; în partea de jos – inscripția „50 LEI”; iar inscripția “REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central – efigia Mariei Drăgan și anii de viață „1947-1986”; în partea de sus, inscripția „MARIA DRĂGAN” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei; în partea de jos – inscripția „70 ANI DE LA NAȘTERE”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Femei celebre, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 13 grame, diametrul - 28 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 300 exemplare.

Maria Drăgan a fost o interpretă basarabeană de muzică populară, care s-a născut la data de 23 august 1947 în localitatea Bălăurești și a decedat la data de 6 octombrie 1986 în aceiași localitate. A fost mezina unei famii cu șase copii. După absolvirea școlii medii din sat (8 clase), studiază un an la Școala medie de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1964-1965). Aici este descoperită și apreciată de Isidor Burdin, violonist, compozitor și conducătorul artistic al ansamblului de tineri din cadrul școlii. După terminarea studiilor, Maria Drăgan evoluează în formația lui Isidor Burdin de pe lângă Casa de Cultură din sectorul Buiucani (Chișinău), plecând într-un turneu în Italia. Întoarsă în țară este angajată la Filarmonica de Stat din Republica Moldova, în cadrul ansamblului de muzică populară: Orchestra „Mugurel”. Aici a activat până în anul 1974 când orchestra s-a desființat. A evoluat pe scene din URSS și Ungaria (unde a obținut un Premiu special). În perioada anilor 1975 – 1976 este solistă a Orchestrei „Lăutarii” a Filarmonicii de Stat din Chișinău. Suferind de tuberculoză se stinge prematur din viață la vârsta de 39 de ani. Repertoriul Mariei Drăgan era alcătuit din cântece populare din Basarabia, cântece populare românești preluate de la interprete precum Maria Tănase, Ioana Radu, Aurelia Fătu-Răduțu, etc.și romanțe românești. Maria Drăgan a avut ocazia foarte rar să înregistreze, în ciuda repertoriului său cuprinzător. A înregistrat 12 piese la Tele Radio Moldova și nu a avut nicio apariție discografică antumă.

3. În data de 27 martie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic o monedă comemorativă care celebrează Garofița triunghiulară. Aversul monedei prezintă: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2017”; în partea de jos – inscripția „50 LEI”; iar inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” este gravată cu majuscule, urmând circumferința monedei. Reversul monedei redă: în plan central – pe fundalul unei cărți imaginea garofiței-triunghiulare; iar urmând circumferința monedei, sunt gravate inscripțiile "CARTEA ROŞIE", "GAROFIŢA-TRIUNGIULARĂ" "Dianthus deltoides".

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria - Cartea Roșie a Republicii Moldova - valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, diametrul - 30 milimetri, forma – rotundă, cant – zimţat și tirajul - 300 exemplare.

Garofița triunghiulară, denumire științifică Dianthus Deltoides este o plantă perenă erbacee originară din Europa și Asia. Se cultivă ușor, germinează rapid, spre deosebire de multe plante perene, înflorind din primul an. Planta are frunzele gri-verzui, lungi, înguste și ascuțite. Florile sale sunt mici, foarte atractive, roz și ușor mirositoare. Perioada de înflorire a plantei este lunile mai-iulie atrăgând multe albine, fluturi și păsări colibri. Planta este compactă la cultivare, iar florile sale vii, roz, pe tulpini întinse, fac o acoperire excelentă a solului. Planta se dezvoltă și pe soluri mai sărace și secetoase, adeseori și prin auto-însămânțare.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - C.C.F.S. București

(Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport)

Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele.

Inceputurile organizarii activitatii de educatie fizica si sport din tara

noastra apartin celei de-a doua jumatati a secolului XIX, cand s-au infiintat societati de vanatoare care au contribuit la dezvoltarea tirului si la formarea primelor societati de tir. Drept urmare, prima societate sportivă care s-a infiintat la Bucuresti, a fost 'Societatea de dare la semnu Bucuresc”, in anul 1862. La initiativa lui Gheorghe Moceanu, primul profesor roman de gimnastica (termen prin care, la vremea respectiva, se intelegea educatie fizica) si a profesorului de scrima C. Constantiniu, a luat fiinta, la 8 iunie 1867, 'Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn' (mai tarziu, si Natatiune). Ca urmare a intensificarii activitatii societatilor de gimnastica existente, in anul 1906 ia fiinta primul for conducator din Romania: "Federațiunea Societăților de Gimnastica din Romania" (F.S.G.R.). A doua organizatie centrala de conducere a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra a luat fiinta la / decembrie 1912, sub denumirea de: 'Federatia Societatilor Sportive din Romania' (F.S.S.R.). F.S.S.R. a fost prima organizatie care a cuprins aproape toate ramurile de sport practicate in tara. Ea a introdus afilierile si legitimarile sportive, organizand competitii, printre care si campionatele naționale (primele campionate fiind cele scolare). În acest sens s-au alcătuit primele calendare sportive, primele regulamente de competitii, s-au adaptat o serie de termeni tehnici, tactici si de regulament la specificul limbii romane, s-au introdus foile de arbitraj etc. In perioada 1920-1930, Romania a intrat in circuitul sportiv mondial, extinzandu-si relatiile sportive internationale. Sportul scolar, care pana in 1916 fusese baza activitatii sportive, a trecut pe locul doi, lasand intaietatea cluburilor sportive. Sistemul suedez de educatie fizica a inceput să capete amploare, culminand cu infiintarea (prin Legea din 1922) Oficiului National de Educatie Fizica (O.N.E.F.) si, in cadrul acestuia, a Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.). F.S.S.R. și O.N.E.F. si-au dus fiecare activitatea separat si independent. F.S.S.R. exprima initiativa particulara si se ocupa cu activitatea sportiva, iar O.N.E.F. era institutie de stat care a pus accentul pe sistemul suedez de educatie fizica. Datorita centralizarii excesive, la un moment dat, F.S.S.R. nu a mai corespuns, din punct de vedere organizatoric, necesitatilor dezvoltarii diferitelor ramuri de sport, care-si doreau acum autonomia. Drept urmare, prin noua lege din anul 1929, statul avea sa permita manifestarea initiativei private prin infiintarea de asociatii, care se vor grupa in federatii de specialitate. Astfel, in anul 1930, a avut loc infiintarea Uniunii Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.). În locul comisiilor pe ramuri de sport din F.S.S.R., au luat fiinta federatiile sportive. La data infiintarii sale, U.F.S.R. cuprindea numai trei federatii: box, tenis si fotbal. Ulterior au aparut federatii noi: baschet, volei, natatie. Criza economica din anii 1929-1933 a afectat si sportul românesc, viata sportiva stagnand, in general. Dupa incetarea crizei economice, in anul 1934 s-a infiintat Oficiul pentru Educatia Tineretului Roman (O.E.T.R.). Subordonarea activitatii sportive O.E.T.R.-ului a contribuit la regresul sportului romanesc, situatie care se va accentua si in anii urmatori. La 1 decembrie 1936, O.N.E.F. -ui a fost desfiintat, Atributiile sale fiind preluate de I.S.E.F. (Institutul Superior de Educatie Fizica, fost I.N.E.F.). In anul 1937, se desfiinteaza O.E.T.R., ramanand numai organizatia de tineret Straja Tarii sau Strajeria, ca institutie de stat autonoma. Strajeria avea sa exercite un control direct si asupra U.F.S.R.-ului. Evenimentele politice interne si internationale, concentrarile efectuate in anul 1939, au determinat o noua scadere a activitatii sportive. De asemenea, anul 1940 s-a caracterizat printr-un adevarat haos in activitatea sportiva, acest lucru fiind influentat si de instaurarea dictaturii militaro-fasciste. La 30 septembrie 1940 a luat fiinta Organizatia Sportului Romanesc (O.S.R.) - o noua organizatie sportiva care a condus activitatea sportiva din tara noastra pana in anul 1944. O.S.R. a desfiintat federatiile, creand in locul lor directorate, in care erau unite mai multe ramuri de sport si a proclamat ca sporturi de Baza, atletismul si tirul, fara a se observa insa, o imbunatatire a lor. Pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, activitatea sportiva a scazut din toate punctele de vedere. Sportul trebuia sa contribuie la pregatirea tineretului pentru lupta. In a doua jumatate a anului 1944, ca urmare a debutului transformarilor din viata politica, sociala si culturala a Romaniei, au avut loc schimbari importante in conducerea activitatii de educatie fizica si sport. La 15 septembrie 1944, a luat fiinta Organizatia Sportului Popular (O.S.P.). La 7 noiembrie 1944, vechea O.S.R. s-a desfiintat prin lege, reinfiintandu-se totodata Uniunea Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.), care functiona pe langa Ministerul Culturii. Din punct de vedere organizatoric, O.S.P. trece in subordinea Ministerului Învatamantului

Public.

O noua schimbare a formei organizatorice a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra s-a facut la 9 august 1949 cand O.S.P. este înlocuita prin Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) de pe langa Consiliul de Ministri. Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfășurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. La 2 iulie 1957 a avut loc o noua reorganizare a miscarii sportive din Romania si anume, infiintarea Uniunii pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.). U.C.F.S.-ul se constituia intr-o organizatie obsteasca, de masa pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania. Prin rezolutia adoptata la conferinta din 1967 in locul U.C.F.S. s-a infiintat Consiliul National de Educatie Fizica si Sport (CNEFS), organul central de specialitate, investit de stat cu atributii prevazute in Legea nr. 29 din 1967 cu privire la dezvoltarea activitatii de educatie fizica si sport. In cadrul C.N.E.F.S. isi desfasurau activitatea doua sectii: 1) Sectia sport de performanta si pregatire olimpica si 2) Sectia sport de masă și economică. În teritoriu activitatea era condusă de Consiliile Judetene de Educatie Fizica si Sport (C.J.E.F.S.), subordonate C.N.E.F.S. In data de 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa evenimentele ce au condus la schimbarea vechiul regim, s-a infiintat un nou for conducator: Ministerul Sporturilor. Acesta nu vea sa functioneze decat cateva luni. Conform HG nr. 994, la data de 3 septembrie 1990 a luat fiinta Ministerul Tineretului si Sporturilor. Acest organ conducator central al domeniului isi desfasoara activitatea si in prezent dupa ce, pe parcursul ultimilor ani, organizarea si functionarea sa au suferit modificari si completari in urma intrarii in vigoare a mai multor Hotarari de Guvern.

Insigna - Conferința monetară ELEC București 26 octombrie 2012

Conferință monetară europeană este o formă permanentizată de întâlnire și dialog între stafurile de conducere ale bancilor naționale europene și mari oameni de afaceri. Ea se organizează din anul 2011 și are loc sub egida ELEC (Liga Europeană pentru Cooperare Economică). În cadrul acestor conferințe se dezbat probleme de maximă pentru UEM (Uniunea Europeană Monetară, precum: “Energia din surse regenerabile și infrastructura de transport în regiunea Mării Negre”, “Agricultura și protecția mediului în Europa centrală și de est și contribuția acestora la creșterea economică și ocuparea forței de muncă”, „Cum poate UE să creeze un cerc virtuos în regiunea Mării Negre – situația securității alimentare și energetice”, „Provocările la adresa Europei de est în contextul turbulențelor actuale din UE și UEM – continuarea reformelor și investițiile pentru viitor”, „Convergența către extinderea zonei euro”, etc. În cadrul Conferinței monetare de la București, din anul 2012, s-a discutat despre „Europa de est și UEM: stabilirea parcursului optim pentru introducerea euro”. După cum se poate observa, subiectele dezbătute în cadrul tuturor conferințelor ELEC au pus cu siguranță într-o lumină nouă posibilele modalități de abordare a provocărilor viitoare. Încă de la înființarea sa în anul 1946, Liga Europeană pentru Cooperare Economică s-a afirmat ca o rețea independentă a oamenilor de afaceri care și-au unit expertiza și influența pentru a stimula integrarea europeană. Diversitatea și independența membrilor acesteia au reprezentat întotdeauna surse de inspirație pentru ELEC în formularea întrebărilor potrivite și a opiniilor coerente, urmărind permanent interesul european.

Insigna - D. Cursa munților 1957

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

D - Dinamo (matriță)

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta.

Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. (Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz)

Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:

JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)

- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)

CAMPIONATE MONDIALE

- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )

CAMPIONATE EUROPENE

- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )

CAMPIONATE BALCANICE

- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )

JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE

- 179 medalii (70 aur)

CUPA CAMPIONILOR EUROPENI

- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )

- 5 locuri II (scrimă)

- 1 loc III (scrima)

CUPA CUPELOR

- 1 loc I (volei masculin)

RECORDURI OLIMPICE : 5

RECORDURI MONDIALE : 4

RECORDURI NAŢIONALE : 2632

TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751

Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.

Fotbal club Dinamo București, pe scurt Dinamo, este un club profesionist de fotbal din București, fondat în anul 1948, care evoluează în Liga I. Echipa își dispută meciurile importante de acasă pe Arena Națională iar celelalte meciuri pe arena Dinamo. Din punct de vedere al numărului de trofee, Dinamo este al doilea cel mai prestigios club de fotbal din România, având în palmares 18 titluri naționale, 13 cupe naționale și 2 supercupe. Fostă echipă a Ministerului de Interne, istoria lui Dinamo a fost marcată de rivalitatea permanentă cu alt mare club bucureștean, Steaua, echipa Ministerului Apărării Naționale, întâlnirile dintre cele două echipe de fotbal fiind considerate ca fiind cele mai importante meciuri ale anului, adesea decisive pentru câștigarea campionatului. Sus am postat logo-ul actual al clubului de fotbal Dinamo București.

(Theodor Aman) Centenar Aman 1991

Theodor Aman 1831 - 1891 pictor și gravor,

întemeietorul Școlii Belle Arte din București

Theodor Aman (născut la data de 20 martie 1831 la Câmpulung-Muscel și decedat la data de 19 august 1891 la București) a fost pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București. “Educat într-o perioadă de transformări majore ale societăţii româneşti, contemporan cu reformatorii generaţiei paşoptiste care au determinat «deşteptarea» României, pictor şi profesor la Școala de Belle-Arte, organizator destoinic al vieţii artistice bucureştene, Theodor Aman a fost unul dintre artiștii care a impus idealurile de Renaştere naţională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, scria istoricul de artă Marian Constantin.Theodor și-a trăit copilăria în casa părintească din Craiova. După primele studii făcute la școala din Craiova, cu profesorul de artă Constantin Lecca, Theodor Aman a urmat Colegiul sf. Sava din București, unde l-a avut ca profesor pe pictorul croat Carol Walenstein. După finalizarea liceului, și-a continuat studiile de pictură la Paris, cu Michel Martin Drolling și François-Édouard Picot. La Paris, a descoperit o lume cu o evoluție complet diferită față de mediul din care provenea el însă, cu educația aleasă de care a beneficiat, tânărul Aman a privit, a învățat și a revenit în România cu idei proaspete, moderne, care să-i asigure țării progresul în direcția Occidentului. În 1957, când s-a întors în România, era deja un artist recunoscut, atât în țara lui, cât și în mediul artistic din Vest. S-a implicat intens în promovarea învățământului. În 1859, a trimis către Eforia Școalelor o propunere de înființare a unei școli de arte. Directorul Eforiei a acceptat inițiativa și i-a cerut un proiect. În cerere, Aman spunea: „Dorința mea a fostu și este de a înființa în România începuturile unei Școli de pictură, care progresându cu timpulu, să devie o școală Națională și mare la care străinii să vie să caute perfecționarea și mărirea loru. […] Mă voiu sili tot d’odată ca zidirea ce voi face se fie o înfrumusețare a orașului și o curiozitate pentru public.”În urma decretului dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și a inițiativei pictorilor Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, în 1864 a fost fondată școala de Belle-Arte, Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, acum Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Theodor Aman a fost și primul director și prim profesor de pictură, iar Tattarescu a primit titlul de al doilea profesor de pictură al Școlii de Belle-Arte. A fost căsătorit cu Ana, fiica unui bogat negustor. Între 1868 și 1869, a construit casa unde a locuit și a lucrat până la sfârșitul vieții. Întregul proiect al casei, dar și elementele decorative de la exterior și interior, mobilierul și sculpturile din lemn, au fost realizate de el. În anul când a construit casa, locul era undeva la marginea orașului – acum fiind în zona centrală a Bucureștiului – și se afla în proprietatea familiei Butculescu, familie din care provenea și soția lui. Pe lângă pictură, muzica a fost una dintre marile pasiuni ale lui Theodor Aman. În copilărie, a crescut cu pianul în casă și alături de profesori de limbi străini, ceea ce arată educația deosebită pe care i-a oferit-o tatăl său în acea vreme. Cânta la violoncel, instrumentul care se poate vedea acum la muzeu. A fost unul dintre participanții și la Revoluția de la 1848, iar ca fost student al școlii pariziene de arte a avut o atracție pentru pictura istorică. În 1857, aflat la Craiova, o întâlnire publică i-a inspirat tabloul Hora Unirii de la Craiova, pe care l-a finalizat în același an. Pentru documentare, a fost pe front în timpul războiului din Crimeea, unde a pictat o lucrare de mari dimensiuni, Bătălia de la Alma ce a fost expusă la Paris, în 1855. Cu toate că, pentru Theodor Aman, portretul se afla pe o treaptă mai de jos față de scenele istorice, el a făcut numeroase portrete, inclusiv un portret al prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen . Călătoriile la Marea Neagră, la Sinaia, în diferite locuri de la țară sau în străinătate îi furnizează zeci de scene redate în tablouri de un șarm aparte. În 1881, alături de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, a făcut parte din comisia formată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice ce a avut rolul de a stabili forma pentru confecționarea coroanei și sceptrului cu ocazia încoronării lui Carol I ca rege al României. Aman și-a asumat apoi responsabilitatea de a realiza desenul. După moartea lui Theodor Aman, în 19 august 1891, soția lui, Ana, a dorit ca vila în care cei doi au locuit să devină muzeu în amintirea artistului. După câțiva ani, Ana Aman s-a mutat din casă și a făcut un act de vânzare-cumpărare cu Ministerul Culturii. În 1908, acolo s-a deschis Muzeul Theodor Aman.

10 ani de la deschiderea liniei aeriene între București - Beijing

România și China 1974 - 1984

Regimul comunist condus de “temutul“ dictator Nicolae Ceaușescu a angajat negocieri cu guvernul chinez în vederea deschiderii unei linii aeriene pe relația București – Beijing. Negocierile s-au încheiat favorabil și astfel, în anul 1974 s-a inaugurat linia aeriană româno-chineză pe care a început să opereze aeronave chineze dar și românești (de fapt exista o singură aeronavă românească, care putea opera pe o asemenea distanță). Relația aviatică româno-chineză a decurs normal oferind ocazia emiterii unor piese medalistice cu ocazia aniversării de 10 și 15 ani de activitate. Dar cum orice lucru bun are și un sfârșit, în anul 2003 a zburat ultima navă de pasageri pe relația București – Beijing. Printre cauze se pot enumera:

acerba concurență internațională
lipsa unor aeronave românești capabile să opereze în siguranță pe această relație
reticența Rusiei în a deschide spațiul său aerian pentru survolul aeronavelor românești

Ultimile guverne românești au împrospătat parcul de aeronave apte pentru această cursă și așteaptă acceptul autorităților rusești pentru a deschide spațiul aerian. În acest sens guvernul României a întreprins mai multe demersuri. Specialiștii sunt de părere că redeschidea liniei aeriene România – China ar însemna un uriaș pas înainte pentru economia națională a țării noastre.

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

Templul Cerului este un complex de edificii religioase, construite la sud-est de centrul orașului Beijing. Ansamblul are o valoare incontestabilă în cultura chineză și a fost intens vizitat de către împărații dinastiilor Ming și Qing, în timpul unor ceremonii anuale de rugăciune pentru o recoltă mai bună. Templul Cerului a fost construit între anii 1406-1420, în timpul domniei împăratului Yongle, care a fost de asemeni inițiatorul proiectului orașului interzis din Beijing. În timpul domnieni împăratului Jiajing, în secolul al XVI-lea Templul Cerului a fost extins și de asemeni au fost ridicate alte trei temple importante pentru capitala chineză. În timpul celui de-al doilea război mondial, Alianța anglo-franceză a ocupat Templul Cerului pe o perioadă de un an. Membrii săi au profanat templul și au deteriorat grav grădinile din jur. De asemeni au fost raportate jafuri de obiecte din Templul Cerului și în plus, pentru următorii ani, edificiul este abandonat. Neglijarea sa a dus la prăbușirea mai multor săli. În anul 1918, Templul Cerului a fost deschis pentru prima dată pentru public. Mult mai târziu, în 1998, complexul intră sub protecția Patrimoniului Mondial UNESCO și se dorește conservarea clădirilor istorice pentru cât mai mult timp. Templul Cerului ocupă o suprafață de 2,73 de kilometri pătrați și a devenit o emblemă a Beijingului. Sala de Rugăciune pentru Recolte Bune este o clădire magnifică de formă circulară, cu dimensiuni de 36 de metri în diametru și 38 de metri înălțime. Această structură este construită pe o bază cu trei nivele din marmură, construcția propriu-zisă fiind în totalitate din lemn, fără cuie. În anul 1889, un fulger a provocat un incendiu în care Sala de Rugăciune pentru Recolte Bune a ars. Aceasta a fost reconstruită după mai mulți ani de la incident. La sud de Sala de Rugăciune pentru Recolte Bune se află o clădire circulară mai mică, Altarul Circular este o platformă amplasată pe trei nivele din marmură, decorată cu dragoni sculptați. Diferite elemente ale edificiului sunt în număr de 9, inclusiv balustradele și templele sale, 9 fiind cifra sacră în cultura chineză. Designul Altarului Circular crează o rezonanță semnificativă, chinezii credeau că astfel rugăciunile lor vor ajunge mult mai repede la Cer. În China Antică, împăratul era considerat Fiul Cerului, persoana care administra problemele pământești, fiind de fapt o autoritate cerească. Toate edificiile din Templul Cerului au acoperișul colorat în albastru închis, ca un simbol al măreției Cerului. În concluzie, Templul Cerului din Beijing este un ansamblu de construcții cu valoare istorică și religioasă incontestabilă. În concepțiile chinezilor, Templul Cerului este sacru, fiind liantul între Cer și Pământ.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene din vremuri diferite dar și alte frumoase locuri de vizitat.