Epaminonda's Blog.....: KAMENICE NAD LIPOU

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă KAMENICE NAD LIPOU,

denumire germană KAMNITZ AN DER LINDE, regiunea

VYSOCINA, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri

poștale ilustrate și o insignă locală.

Piața

Fântâna din piață

Gara

Hotelul Berger

Hotel

Castelul

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

O insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE UMORISTICĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_______xxx_______

O PLACHETĂ,

O MEDALIE ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Banca Națională a României - Aprilie 2015

Premiile Fundației Culturale Magazin Istoric

Banca Națională a României (B.N.R.) este banca centrală a României, instituție publică cu personalitate juridică având monopolul asupra emisiunii de monedă fiduciară, așa-zisa obligativitate „legal tender”. BNR are sediul central în municipiul București, cu sucursale/agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară. Obiectivul său fundamental îl reprezintă asigurarea și menținerea stabilității prețurilor (conform Statutului). Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Băncile centrale susțin politica economica a statului, respectiv a bugetului guvernamental, mai ales în acoperirea deficitelor bugetare. Datorită puterii de a crea monedă fără acoperire (ex. Aur), banca centrală poate influența rata dobânzilor, economia devenind una de tip intervenționist / centralizată, nu una de piață liberă / capitalistă unde cel mai important „preț”, prețul banilor, este stabilit de cerere și ofertă.

În decembrie 1991, din iniţiativa redactorului şef al revistei Magazin istoric, Cristian Popişteanu (1932-1999), s-a înfiinţat Fundaţia Culturală Magazin Istoric (F.C.M.I.). Era singura formă prin care, în noile condiţii de după decembrie 1989, se putea continua editarea acestei publicaţii de cultură istorică, al cărei prim număr apăruse în aprilie 1967. Prin statut, F.C.M.I. este o fundaţie neguvernamentală, fără caracter politic, nepatrimonială (non profit). În conformitate cu legislaţia română în vigoare, a dobândit personalitate juridică prin înscrierea în Registrul persoanelor juridice nepatrimoniale, de drept privat, conform legii 21/1924. Membrii F.C.M.I. sunt: fondatori, de onoare, simpli. Statutul prevede că „poate deveni membru al Fundaţiei orice persoană fizică, indiferent de vârstă, profesie, religie, sex, naţionalitate, cetăţenie, origine socială, avere, care îndeplineşte condiţiile prevăzute [în Statut] şi îşi manifestă expres, prin cerere scrisă, această dorinţă”. Din anul 1997, preşedinte de onoare al F.C.M.I. a devenit Principele Dimitrie G. Sturdza. Din 1999, preşedinte al Fundaţiei este Dorin Matei. Pe lângă editarea, lună de lună, a revistei Magazin istoric, care apare neîntrerupt din anul 1967, F.C.M.I. a publicat volume precum: Cine a fost Armand Călinescu, Mărturii (1992), Armand Călinescu, Discursuri Parlamentare (2 volume, 1993), Cristian Popişteanu, Dorin Matei,

Sturdzeştii. Din cronica unei familii istorice (1995), Eugen Preda, NATO. Scurtă istorie (1999), Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, ediţie de documente alcătuită de Cristian Păunescu, Marian Ştefan (2000), Banca Chrissoveloni. Societate Anonimă Română. Bucureşti. 1920-1948. Documente, ediţie de Ştefan Petre Kirson (2001). Conform Statutului său, F.C.M.I. a acordat de-a lungul anilor premii unor autori de cărţi de istorie. Aceste premii au fost decernate anual, din susţinerile financiare ale unor generoşi donatori. În colaborare cu Banca Naţională a României, Fundaţia Culturală Magazin Istoric organizează, anual, Simpozionul de istorie şi civilizaţie bancară românească „Cristian Popişteanu”.

În anul 1600, unind cele trei țări româneşti, voievodul Mihai şi-a alcătuit o pecete corespunzătoare noii sale demnităţi. În modul cel mai firesc, el a îmbinat pe o axă verticală stemele celor trei Ţări unite acum într’una singură: Vulturul Ţării Româneşti, Bourul Moldovei şi cei doi Lei care odinioară fuseseră stema Daciei, iar el îi atribuia Transilvaniei, inima vechii Dacii. De o parte şi de alta s’a aşezat pe sine şi pe Doamna Stanca. Nimic neobişnuit aşadar, actul cel mai normal, cel mai logic cu putinţă, cel mai justificat. Dovadă că imaginea, deşi atent studiată, n’a atras atenţia nimănui ca având o semnificaţie mai adâncă decât ce se observă la o primă privire. Şi aşa cum unirea de la 1600 a fost văzută ca o prefigurare a Unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918 şi un puternic imbold către aceea, stema lui Mihai Viteazul a fost resimţită ca simbol al unirii şi constituie nucleul Stemei Naţionale actuale, cea a statului român reunificat.

Insigna - Brigada de pompieri București

150 ani 1844 - 1994

Brigada de pompieri din municipiul București poartă numele Dealu Spirii. Prin unirea acestei unități de pompieri cu Inspectoratul de Protecție Civilă București s-a format Inspectoratul pentru Situații de Urgență “Dealu Spirii” al Municipului București (14 decembrie 2004). Baza legală a acestei unificări o constituie Legea numărul 363 din 7 iunie 2002, privind inființarea, organizarea si funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență și Hotărârea de Guvern numărul 1492 din 9 septembrie 2004, privind principiile de organizare, funcționarea si atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste.

La începutul secolului XIX, în timpul domniei lui Constantin Ipsilante, un foc năprasnic a mistuit oraşul Bucureşti, distrugând în totalitate peste 600 de case, foc ce a ţinut până a doua zi, când o ploaie puternică a venit în sprijinul localnicilor care se luptau cu focul aşa cum putea fiecare. Odată cu începerea acestui secol, domnitorii şi conducătorii au început să se ocupe mai serios de lupta contra incendiilor, au fost luate măsuri serioase de prevenire, dar şi înlăturarea cauzelor care le-ar putea înlesni propagarea. Astfel, se interzice introducerea fânului în cantităţi mari în oraş, depozitarea lui făcându-se în afara oraşului; totodată li se interzicea negustorilor să depoziteze spre comercializare cantităţi mari de praf de puşcă în prăvăliile lor. Fiecare han şi casă trebuia să aibă pregătite în permanenţă putini cu apă şi căngi, iar numărul coşarilor se dublează din anul 1807. În tot acest timp, lipsa apei era foarte simţită deoarece sacagiii cu greu puteau scoate apa din Dâmboviţa din cauza vadurilor foarte noroiase în care roţile căruţelor se înfundau până la butuc. Tot în sensul protejării împotriva incendiilor, Întâiul Divan a dat ordin ca fabricile de rachiu să îşi desfăşoare activităţile în afara oraşului, iar negustorii să nu introducă în oraş mai mult de 10 vedre, iar dughenele nu mai puteau fi construite din lemn, ci numai din piatră şi din cărămidă, iar toate mănăstirile greceşti aveau obligaţia de a păstra pregătite „6 căzi pline cu apă, 6 căngi şi 6 topoare şi de-a pururea să fie căzile pline şi toate celelalte gata spre întrebuintare la caz de foc”.În anul 1833, Generalul Maior Starov a întocmit un proiect pentru reorganizarea serviciului de incendiu al oraşului Bucureşti.

Prin acest proiect s-a dispus încredinţarea serviciului unei unităţi de pompieri militari sub denumirea de „Roata de Pompieri” care să ia fiinţă cu un efectiv de 6 ofiţeri luaţi din miliţia acelei perioade, 20 de subofiţeri şi 200 de soldaţi, proiectul având ca termen final anul 1835 când „Roata” urma să formeze un corp aparte, care să îşi completeze personalul prin recrutare.Oficial, primele înregistrări scriptice ale amplasării actualului detaşament în actuala locaţie dezvăluie că pompierii bucureşteni îşi desfăşurau activitatea în cazarmele din strada Mihai Bravu, mai exact în Cazarma Cavaleriei încă din 1848. Mai târziu, după venirea la domnie a M.S. Regele Carol I, fosta Cazarmă a Cavaleriei va servi intereselor Batalionului de pompieri Bucureşti. În decembrie 1835, dr. Zucker se adresează Domnitorului Alexandru Ghica printr-o scrisoare, vorbindu-i despre intenţia de a forma o companie de pompieri militari pentru serviciul oraşului Bucureşti, găsind necesar că ar trebui să se afle în această companie şi oameni care să ştie să repare pompe de incendiu. Propune să i se dea pentru început 16 soldaţi recruţi, al căror număr să fie sporit la 40, spre a-i forma în atelierul ce l-a înfiinţat pentru fabricarea pompelor. Domnitorul acceptă propunerea fără ezitare. Acesta este sâmburele organizării Pompierilor Militari în Muntenia. Proiectul de înfiinţare a adevăratei Roate de Pompieri Bucureşti ia fiinţă însă sub Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) care, în anul 1844, aprobă legea pentru înfiinţarea în oraşul Bucureşti a „Roatei de Pompieri”, cu un efectiv de 7 ofiţeri superiori, 23 de subofiţeri şi 256 de soldaţi; se prevedea ca Roata să îşi înceapă activitatea la începutul anului 1845. Cel mai groaznic incendiu, cu cel mai mare impact în istoria ultimilor 300 de ani, a fost focul din ziua de Paşti, la 23 martie 1847, când Bucureştiul a fost mistuit de foc pentru a 15-a oară. În doar 3 ore arseseră 300 de case mari, iar fumul gros şi norii de funingine făceau ca omul să nu vadă nimic în faţa lui. La numai un an de la „Focul cel Mare”, în ziua de 13 septembrie 1848, o coloană de 5000 de soldaţi turci porniră dinspre Cotroceni spre strada Mihai Voda, acolo unde erau cazarmele trupelor române, pentru a cantona. În întâmpinarea lor au ieşit 200 de pompieri, singurii rămaşi în Cazarma Cavaleriei, având la conducere pe căpitanul Pavel Zăgănescu, care intenţiona trecerea oamenilor săi în Cazarma Pedestrimii, în speranţa că acolo vor găsi un sprijin uman superior, dar în cazarma se mai aflau doar 4 pedestraşi. În tot acest timp, turcii sosiră în faţa Cazarmei Pedestrimii şi îşi pregătiră tunurile cu bătaie spre soldaţii bucureşteni. Ordinul comandantului Zăgănescu a fost să îşi treacă subordonaţii pompieri dincolo de bătaia tunurilor către cei 4 pedestraşi izolaţi în cazarma lor, dar puştile pompierilor erau neîncărcate, iar superioritatea numerică a turcilor era copleşitoare. Încercarea lor de a trece pe lângă turci într-un mod neofensiv a eşuat atunci când un ofiţer turc a lovit cu laţul sabiei un pompier şi, văzând gestul superiorului său, un soldat turc descarcă puşca într-un român şi îl culcă la pământ. Exact în acel moment, trupa română era fix în bătaia tunurilor şi neînarmată, iar căpitanul Zăgănescu ordona pas accelerat spre Cazarma Pedestrimii, unde îşi încărcară armele şi începură manevrele de defensivă. În această luptă crâncenă au fost răniţi 57 de soldaţi şi au căzut la datorie doi ofiţeri români şi 48 de soldaţi. De partea turcilor au fost „câţiva ofiţeri, precum şi 158 de soldați”. Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei în anul 1859, la 5 ianuarie, iar al Munteniei la 24 ianuarie. Încă din primul an al venirii Sale pe tronul Principatelor, la 28 Martie 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza inspectează corpul pompierilor militari din Bucureşti şi, rămânând mulţumit de cele constatate, aduce printr-un înalt ordin de zi mulţumiri Șefului Oştirii, Șefului Poliţiei, Comandantului Pompierilor şi, spre încurajare înaltă, la gradul de locotenent pe doi sublocotenenţi şi la gradul de sublocotenent pe mai mulţi subofiţeri.

Prin Înaltul Ordin de zi nr. 205 din 1862 se stabileşte că soldaţii repartizaţi la Batalionul de Pompieri Bucureşti să aibă statura minimă de 1,64 m, pe cât va fi posibil să ştie carte dar obligatoriu să ştie o meserie precum zidari, lemnari, fierari, învelitori de case etc. pentru a participa la gospodărirea cazărmilor în care îşi desfăşurau activitatea. La venirea în ţară a Regelui Carol I în 1866 erau doar două unităţi de pompieri militari: Batalionul Pompieri Bucureşti şi Compania Pompieri Iaşi, urmând ca prin Înalt decret, Batalionul Pompieri Bucureşti să se reorganizeze pe 4 companii. La 18 martie 1874 apare în Monitorul Oficial nr. 64 Legea Pompierilor, prin care pompierii oraşelor capitale de judeţ au fost organizaţi ca trupe de artilerie, constituind Artileria Teritorială a Armatei, depinzând de Ministerul de Război. Întreţinerea pompierilor se suporta 2/3 din bugetele oraşelor respective şi 1/3 din bugetul statului. Clădirea, care serveşte şi azi Detaşamentului Mihai Vodă este o clădire construită la sfârşitul secolului XIX (se pare că între anii 1892 -1894), nu s-au păstrat date tehnice privind proiectantul construcţiei. La 15 februarie 1926, A.S. Regală Principele Nicolae inspectează actualul Detaşament Mihai Voda, pe atunci numit Postul Central de Pompieri din Capitală, fiind însoţit de comandorul Coslinski – Adjutant Regal şi de Gen. Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei. Pentru instruirea şi formarea cadrelor în vederea obţinerii gradelor de pompieri, Inspectoratul Pompierilor înfiinţează la 1 august 1926 o şcoală de formare a cadrelor, la care sunt chemaţi anual ofiţerii, reangajaţii şi viitorii gradaţi, câte 90 – 100 zile per stagiu de pregătire. Această instituţie va purta numele de Centrul de Instrucţie al Pompierilor. La 15 martie 1935, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, vizitează Postul Central de Pompieri, fiind însoţit de Adjutantii Regali, col. Grigorescu şi col. Pălăngeanu.

Prima menţiune într-un document oficial al S.M.U.R.D. Bucureşti este în O.U.G. nr. 126/2003 aprobată prin Legea 40/2004 care reglementează activitatea cu elicopterele S.M.U.R.D. achiziţionate de Ministerul Sănătăţii. Astfel prin Decizia internă nr. 39/2004 a Directorului General al Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, se înfiinţează S.M.U.R.D. Bucureşti în structura Unităţii de Primiri Urgenţe. Despre S.M.U.R.D. la nivelul Municipiului Bucureşti putem să vorbim începând cu Septembrie 2004 când a avut loc debutul activităţii prespitaliceşti prin Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti – ca operator medical al elicopterului. În data de 23 septembrie 2004, elicopterul S.M.U.R.D. Bucureşti a executat primul zbor cu echipaj medical şi personal specializat în operaţiuni de descarcerare din cadrul I.S.U. Bucureşti. Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD) este unitatea de intervenţie publică integrată, de importanţă strategică, fără personalitate juridică, având în structura sa echipe integrate de reanimare, specializate în acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă, precum şi echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat. În anul 2005 începe colaborarea cu Serviciul de Telecomunicaţii. În scopul pregătirii personalului în acordarea primului ajutor calificat privind efectuarea procedurilor de descarcerare şi alte operaţiuni de salvare, începând cu luna iulie 2007, în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti funcţionează o nouă structură: “Centrul de formare şi pregătire în descarcerare şi asistenţă medicală de urgenţă”.

Insigna - C.M.B.E.F.S.

(Consiliul Municipal București pentru Educație Fizică și Sport)

Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport dar și consiliile județene și locale pentru educație fizică și sport s-au înființat în România prin Legea 29/1967. Aceste organisme conduceau întreaga activitate sportivă din România. Atribuțiile consiliilor județe și locale erau asemănătoare cu cele ale consiliului național cu diferența că ele se aplicau doar în județul sau localitatea respectivă. Redau mai jos câteva dintre atribuțiunile acestor organisme:

exercita îndrumarea de specialitate a activității de educație fizică și a sportului de masă;
răspundea de activitatea sportivă de performanță și de buna reprezentare a sportului românesc în competițiile sportive naționale și internaționale;
emitea propuneri privind îmbunătățirea cadrului sportiv legislativ din țara noastră
executa întocmai directivele transmise de consiliul național
conducea și îndruma activitatea federațiilor sportive; stabilește normele generale de funcționare a federațiilor sportive;
desfășura propaganda în domeniul educației fizice și sportului; răspundea de presa sportivă și de editarea publicațiilor de specialitate în zona de responsabilitate;
se preocupa de pregătirea și perfecționarea antrenorilor, instructorilor, arbitrilor și a altor cadre tehnice necesare activității de educație fizică și sport;

De-a lungul secolelor, marii artiști ai lumii au lăsat omenirii moșteniri culturale neprețuite. Arta sculpturii a dat naștere unor capodopere care, prin măreția, valoarea și spectaculozitatea lor, au devenit faimoase. Discobolul lui Miron este o capodoperă a Antichității grecești, ce datează din perioada 460 - 450 Î.Hr. Din păcate, originalul grecesc din bronz nu mai există, însă a devenit celebru prin numeroasele copii realizate în marmură de către artiști din Imperiului roman, atât la scară reală, cât și redimensionate. Celebra sculptură exprimă forța și energia atletică în cel mai armonios și echilibrat mod. Deși, în prezent, se consideră că poziția aruncătorului este nefirească și reprezintă o manieră ineficientă de a arunca discul, sculptura constituie un model de rigurozitate în redarea fiecărui mușchi încordat de pe corpul atletului.

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

Semi-maratonul București 2015

a IV-a ediție 16 - 17 mai

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, (42,195 kilometri), care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Philippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfașoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratonurile mai mari pot avea zeci de mii de participanți. Pentru alergători amatori s-a instituit proba semi maraton (jumătate de maraton). În ultimii ani se organizează sistematic semi maratoane în diferite orașe ale țării, cele cu participare mai numeroasă având loc în București cu plecarea sau sosirea din/în fața Casei Poporului (Parlamentul României).

Clădirea Parlamentului României din capitala Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Casa Poporului sau Casa Republicii este un obiectiv de seamă al Capitalei și probabil unul care va rămâne în memoria multor generații care vor veni din urma. Enumăr mai jos câteva date tehnice și alte informații ce prezintă interes mai mare, cu referire la această grandioasă clădire; lungime – 270 metri, lăţime – 240 metri, înalţime - 86 metri cu 12 nivele, adâncime la subsol - 92 metri cu 8 nivele, suprafaţă construită – 66000 metri pătrați, suprafaţă desfăşurată – 330000 metri pătrați, deţine 3 recorduri Guinness: pentru cea mai mare clădire pentru uz civil, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea clădire din lume, pentru realizarea clădirii folosindu-se: 1000000 metri cubi de marmură, 5500 de tone de ciment, 7000 de tone de oţel, 20000 de tone de nisip, 1000 de tone de bazalt, 900000 metri cubi lemn esenţe diferite, 3500 de tone de cristal, 200000 metri cubi de sticlă, 2800 de candelabre, 220000 metri pătrați de covoare şi 3500 metri pătrați de piele, la construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi, arhitect şef fiind Anca Petrescu.

Clădirea, neterminată încă, ocupă locul 2 în lume la capitolul clădiri administrative după Pentagon şi locul 3 în lume ca volum construit cu 2550000 metri cubi după Pavilionul de montaj al rachetelor cosmice de la Cape Canaveral - SUA şi piramida Quetzalcoatl din Mexic, costurile clădirii fiind estimate la 1,75 miliarde dolari SUA în anul 1989 şi 3 miliarde de euro în anul 2006, data începerii construcţiei fiind anul 1983. Este o clădire foarte costisitoare. Numai costul gigacaloriilor și al iluminatului electric depășește 6 milioane de dolari pe an, cât un oraș. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalația de aer condiționat, complet neeficientă, are nevoie de o jumătate de tonă de freon pe an, substanță interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă 50 kWh fiecare, adică dublu decât ar fi normal. O puzderie de agregate și componente mărunte au fost produse de firme românești de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea și întreținerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanțele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumpărată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanțe defecte a ajuns să coste 1000 de euro bucata. Pentru ca Palatul lui Ceaușescu să poată fi ridicat, o bună bucată din București, cu tot cu istoria și geografia lui, a trebuit ștearsă la propriu de pe fața pământului, așa cum ștergi cu radiera un desen în creion, care nu îți place. Demolările în zona Uranus au început în anul 1982 pentru a face loc construcției Casei Poporului. Există o seamă de legende urbane despre Casa Poporului - printre ele, se zice că are 2 buncăre antiatomice și 8 tuneluri de fuga, și cel puțin unul din ele este izolat cu plumb. Are o vastă rețea de tuneluri, parte din catacombele Bucureștiului, iar Ceaușescu ar fi vrut să facă linie de metrou între Casa Poporului și Băneasa. Nu e de neglijat și că la Casa Poporului puteți găsi cel mai ieftin și romantic restaurant din București, unde se poate mânca destul de bine.

Placheta - 25 de ani de la înființarea C.C.M.B.

(Centrala de Construcții - Montaj București)

Pentru rezultate deosebite obținute în activitatea

de construcții montaj

Centrala de Construcții – Montaj București (C.C.M.B.) a fost în vremea comunismului o mare unitate economică a capitalei specializată în construcții civile și industriale ce se afla în subordinea directă a Consiliului popular al municipiului București. De-a lungul timpului ea a suport mai multe organizări. Prin Decretul nr. 39 din anul 1977 s-a operat interesante modificări în structura sa. Începând cu data de 1 martie 1977 întreprinderile bucureștene de construcții montaj numerele 1, 4, 5, 6 și 7 din subordinea CCMB și-au încetat activitatea. Activul și pasivul acestor întreprinderi au trecut la CCMB. Tot la aceiași dată s-au înființat grupurile de șantiere bucureștene având numere de la 1 la 8, pe structura cărora s-a organizat CCMB, unități fără personalitate juridică. Aceste grupuri de șantiere aveau ca obiect de activitate executarea lucrărilor de construcții-montaj la locuințe și clădiri social-culturale, comerciale, administrative, edilitare, industriale și inginerești.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.