Epaminonda's Blog.....: GOES

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând

monumente de cultură și arhitectură din

localitatea olandeză GOES, provincia

ZEELANDIA, dar și câteva trimiteri

poștale ilustrate din vremuri diferite.

Gara

Turnul de apă

Turnul de televiziune

Hotelul Central

Parcul

Pod mobil

Portul

Biserica Geref

Biserica Maria Magdalena

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1908 în aminitirea Fundației “Vatra Luminoasă”. Medalia este turnată din bronz aurit, are formă ovală, este prevăzută cu toartă, are dimensiunile de 22 x 15 milimetri și este opera lui Theodor Radivon. Pe avers este reprezentat bustul Reginei Elisabeta spre dreapta, în centrul ovalului perlat. Pe revers, în centrul câmpului pe patru rânduri este aplicată inscripția: “VATRA / LUMINOASĂ / REGINA / Elisaveta” și împrejur periferic inscripția: “RECUNOȘTINȚĂ SPRIJINITORILOR FUNDAȚIEI”. Jos central este aplicată o steluță.

Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (născută 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – decedată 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României. Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale. A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a ştiut şi beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie vioaie de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit, a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: “Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile “i-au vorbit”". În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România: cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin “Cântecul pădurii”. Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost! Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. “Azilul orbilor Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat “Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i d-lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele “punând la dispoziţie suma de 500 000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţa şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: “în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinndu-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”. (sursa:Arhivele Naţionale ale României). A scris enorm, peste o mie de poezii, nouzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Pestre vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

(Femeia secolului XXI - net)

Vatra Luminoasă" este un cartier situat în sectorul 2 al capitalei, undeva în partea de est, de ambele părți ale străzii cu același nume, între Șoseaua Iancului la nord, str. Maior Ion Coravu la sud, șoseaua Mihai Bravu la vest și Bulevardul Pierre de Coubertin la est. Se referă în mare parte la cartierul rezidențial de case "tip ieftin", de la case alipite între ele, tip "englezesc", la case duplex, un fel de vilișoare construite de "Casa de Construcții" înaintea celui de-al doilea război mondial, pentru muncitori, vândute apoi si funcționarilor publici. Regina Elisabeta a României a dorit încă din 1898 să pună bazele unei colonii pentru orbi, în care ei să trăiască la un loc cu familiile lor, nevăzători şi văzători. Ca să obţină finanţări pentru proiectul său, regina a făcut apel pentru donaţii inclusiv la casele regale din Europa. Suverana României i-a scris chiar şi preşedintelui american Theodore Roosevelt, corespondând cu bănci, societăţi petroliere şi personalităţi publice. În 1906 a avut Expoziţia de la Filaret cu obiecte lucrate de orbi - de regulă împletituri, dar şi cu Tiparniţa lui Teodorescu (nevăzătorul care inventase o tipografie în limbajul Braille). În acest stand se afla un registru cu numele celor care donau pentru Vatra Luminoasă. Pe prima pagină a registrului, Regina Elisabeta notase: „O PARA PENTRU VATRĂ LUMINOASĂ! CU MULŢUMIREA ORBILOR! ELISABETA“. Demersurile reginei dau roade şi este cumpărat un teren în afara oraşului Bucureşti, care astăzi este cartierul Vatra Luminoasă. În anul 1906 se deschide primul atelier de împletituri, iar lucrările la edificiul Fundaţiei Vatra Luminoasă au fost inaugurate de familia regală la 5 octombrie 1908. Pentru funcţionarea celor două aşezăminte - Azilul Orbilor Vatra Luminoasă şi Şcoala primară pentru orbi Regina Elisabeta - au fost construite corpurile de clădiri din strada Mărcuţa-între-vii nr. 20, astăzi strada Vatra Luminoasă nr. 108. „Regina nu voia doar o instituţie caritabilă pentru orbi, ci şi una economică şi culturală. Îşi imagina un cartier cu case pentru orbi, cu o şcoală la care ar fi putut fi primiţi şi adulţii neştiutori de carte, cu ateliere pentru diferite meserii, unde ar fi putut lucra nevăzătorii, ei devenind astfel utili atât lor, cât şi societăţii“, se arată în istoricul Liceului Tehnologic Special Regina Elisabeta din Bucureşti. Cei 80 nevăzători îngrijiţi la fundaţie aveau la dispoziţie patru pavilioane, cu locuinţe pentru interni, o şcoală, o cantină, o curte de circa 1500 metri pătrați și o grădină de circa 10000 metri pătrați, unde era amenajat un teren de sport. Regele Carol trece fundaţia în administraţia statului român pentru a uşura situaţia financiară a aşezământului. Mulţi oameni nefericiţi au binecuvântat gestul regal. Acesta a fost practic punctul de plecare al organizării nevăzătorilor din ţara noastră. Activităţile de protecţie socială, de pregătire profesională, de şcolarizare din Aşezământul Vatra Luminoasă au atins un prestigiu atât de înalt încă din primii ani, încât, în 1920, Primăria Capitalei a schimbat numele străzii Mărcuţa-între-vii în Vatra Luminoasă. Societatea a ajuns să-şi înfiinţeze numeroase filiale în ţară şi în străinătate. Pentru a omagia contribuţia familiei regale la edificarea şi dezvoltarea Societăţii Orbilor, la 31 octombrie 1925, în curtea Aşezământului Vatra Luminoasă, în prezenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu, a fost dezvelit bustul Reginei Elisabeta“, este relatat în acelaşi istoric al liceului. Liceul funcţionează şi în zilele noastre, ca instituţie specială pentru nevăzători, ce dobândesc aici pregătire teoretică sau practică, în funcţie de orientarea lor profesională. „ era deviza compusă de Regina Elisabeta pentru primul aşezământ de ocrotire a celor lipsiţi de scumpul simţ al vederei. Iar în spatele statuii sale din curtea centrului şcolar stă scris în marmură: «Să schimbăm mentalitatea veche despre posibilităţile de muncă şi învăţătură ale orbilor». Iată ce a reuşit, comprimat în câteva cuvinte, prima regină a României, în legătură cu ceea ce va deveni Fundaţia Culturală Vatra Luminoasă. Ulterior cartierul a fost construit in primii ani de dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin ‘46-’48, de catre comunisti. Asa isi aduc aminte locuitorii, istoria ne spune usor altceva: “La 10 noiembrie 1938, bucurestenii au participat la inaugurarea celor 75 de locuinte noi pentru muncitori, construite in Vatra Luminoasa, si la punerea pietrei fundamentale a unui grup de alte 50 de locuinte, de catre Casa Constructiilor, cartierul extinzandu-se cu timpul si devenind una dintre asezarile civilizate ale Capitalei, prin inlocuirea caselor modeste cu prispa si cerdac.”. In vremea comunistilor a fost destinat muncitorilor adusi din toata tara pentru construirea noii lumi socialiste. Casele erau date in rate, si muncitorii plateau foarte mult timp pentru ele. Zona era initial formata din vile micute, cu doua etaje si cateva camere, in care erau inghesuite la gramada cat mai multe familii.

Insigna - Al III-lea concurs și festival internațional al cântecului - 1970

Insigna de mai sus s-a bătut în anul 1970 la Brașov pentru a celebra a III-a ediției Concursului și Festivalului international al cântecului organizat la Brașov. Este vorba despre viitorul Festival brașovean “Cerbul de Aur”. Pentru prima dată Cerbul de Aur a avut loc în 1968 din dorinţa Guvernului Român pentru a demonstra că şi România este o ţără deschisă. Festivalul a fost conceput iniţial ca o copie a faimosului San Remo. Nicolae Ceauşescu a ales Braşovul ca şi locaţie pentru festival pentru că este un oraş încărcat de istorie. La această ediție a festivalului locul I a fost obținut de Therese Steinmetz din Olanda, locul II de Lize Marke din Belgia și Angela Similea (România) și locul III de Pasa Hristova (Bulgaria). În 1970, la ediţia a treia festivalul de la Braşov a fost transmis de 30 de televiziuni din întreaga lume. Concurenţii români au fost Dorin Anastasiu, Angela Similea. Primarul Braşovului de atunci i-a înmânat cântăreţei Connie Francis cheia oraşului, o medalie cu emblema cetăţii şi un costum naţional. Aceasta şi-a donat onorariul unei instituţii sociale braşovene. În acest an pe şcena festivalului a urcat şi Julio Iglesias care atunci nu a fost foarte remarcat.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea. Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Centrul principal de transmisiuni - 1 octombrie 1952 - 1992

Transmisiunile militare constituie o importantă armă (specialitate) din cadrul trupelor de uscat ce asigură legături stabile, secretizate și nesecritizate, prin telefonie, radio, radioreleu și comunicare date (computere), între toate eșaloanele militare, pe timp de pace și război, în scopul obținerii victoriei în luptă.

Nevoia comunicării la distantă a existat o dată cu începuturile societătii umane, însă conditiile n-au fost cele favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui Samuel Finley Breeze Morse din 1837 ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 si până la societatea informatională de astăzi drumul a fost lung si anevoios, saltul tehnologic a fost urias, iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate aceste realizări tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv în armata tânărului stat român. Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o scoală absolvită de primii 7 telegrafisti iar în primăvara anului 1873 au fost trimisi pentru documentare în Franta, Belgia si Austria ofiteri români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea si functionarea primelor subunităti de telegrafisti. În acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s-a hotărât ca în organica batalionului de geniu din armata noastră, în cadrul primei companii de minări să fie înfiintată si o sectie de telegrafisti militari, acesta fiind actul de nastere al transmisiunilor Armatei României. Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar si cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de întelegere, întelepciunea si, nu în ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat tara. Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai greu. Iată însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare. "Sectiunea de telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de sectie, 15 manipulatori, sefi de ateliere (sergenti sau caporali) si 30 lucrători telegrafisti. De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor se ocupau atât ofiterii de geniu, cât si unii lucrători specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate se desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României.

Un pas important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul sectiilor de telegrafie militară creste la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a fiecăreia dintre ele. Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de Independentă din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor si, în repetate rânduri, au fost citate pentru destoinicia si priceperea de care au dat dovadă. Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878 au scos în evidentă necesitatea ca sectiile de telegrafie să fie conduse centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecintă, în anul 1877, prin Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele 4 sectii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata României. În acelasi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român, participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistitiului cerut de guvernul turc. Războiul de Independentă din 1877-1878, desi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele si putinele subunităti de transmisiuni, a dus totusi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii si neclarităti, asupra modului de organizare a transmisiunilor si a subunitătilor de telegrafie militară, asupra valorii si înzestrării subunitătilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată si diviziilor. Momentul a avut importanta lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceiasi perioadă de timp, a apărut, pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături si pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii focului. Perioada de după Războiul de Independentă si până la primul război mondial este marcată de multe căutări, teoretice si practice, pentru aprofundarea si statuarea principiilor si procedeelor de organizare si de asigurare a legăturii în campanie si pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare si întrebuintare în luptă a subunitătilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni - telegrafisti - la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafisti, se creează subunităti de telefonisti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele regulamente si primele manuale de specialitate. După primul război mondial Structura sistemului de transmisiuni a evoluat si se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre înaintate de transmisiuni si centre de informatii, axe transversale si retele de transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnantă, existenta unei arme cu totul specifice, cu un pronuntat caracter de diferentiere fată de celelalte arme. Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiintarea Comandamentului transmisiunilor, a scolilor de ofiteri si subofiteri si a Centrului de instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr.3818. Asa cum am mai arătat, momentele grele - care reclamă o conducere fermă si permanentă - au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei. După încheierea celui de-al doilea război mondial, structurile de transmisiuni din armata noastră au suferit numeroase transformări cantitative si calitative, nu toate justificate de cerintele conducerii trupelor la pace si la campanie. În perioada 1945-1989, în organizarea la vârf au existat succesiv Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor si Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a domeniului (regulamente, instructiuni, dispozitii, manuale, etc.) pentru întreaga armată, cât si rol executiv operativ pentru organizarea, realizarea si exploatarea sistemelor de transmisiuni de la toate esaloanele. Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei si Tancurilor si transformarea sa în Statul Major al Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993 s-a înfiintat si Sectia Transmisiuni, Luptă Electronică si A.C.T. redenumită în 1997 Sectia Comunicatii si Informatică a acestui esalon. În aprilie 1997 o dată cu reorganizarea Statului Major General, în concordantă cu structurile similare din armatele statelor membre NATO, din fostul Comandament al Transmisiunilor, Informaticii si Electronicii iau fiintă Directia Comunicatii si Informatică din Statul Major General si Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului Major General, iar Sectia de război electronic revine la Directia Operatii. Astfel, pentru prima dată are loc o separare între nivelul de reglementare, coordonare, planificare în comunicatii / informatică si nivelul de executie.

Insigna - C.E.C. - Casa de economii și consemnațiuni 1864

În regimul comunist exista o singură instituție de economisire a banilor, aceasta fiind Casa de Economii și Consemnațiuni, prescurtat C.E.C.. Încă de pe băncile școlii copii erau îndrumați să economisească, din puținul lor, pe formularul Foaie de economii C.E.C.. C.E.C.-ul a promovat mai multe instrumente de economisire pe formularul Libret de economii C.E.C.. Uneori se acordau dobânzi un pic mai avantajoase și câștiguri în bani sau alte bunuri (apartamente, mașini etc) ori se organizau tombole cu câștiguri pentru a atrage populația spre activitatea de economisire. În programele de radio, televiziune ori jurnalele cinematografelor deseori se prezentau reclame publicitare pentru economisire la C.E.C.. Pe coperțile caietelor, pe cutiile cu chibrituri ori pe alt suport material se prezentau interesante reclame grafice pentru activitatea de economisire a banilor prin C.E.C.. Sus am postat logo-ul vechi și cel actual al C.E.C..

Sus am postat un exemplar Foaie de economie C.E.C., mai multe instrumente de economisire pe Librete de economii C.E.C. și câteva reclame grafice pentru activitatea de economisire la C.E.C..

Deasupra este reprezentat un Libret de economii CEC din anul 1935, poză primită prin amabilitatea domnului Septimiu Marinescu, căruia îi mulțumesc și aici. Remarcați stema mijlocie a Regatului României (pe mijlocul carnetului) și stemele provinciilor românești (pe margini).

Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă. Piatra de temelie a Palatului C.E.C. a fost pusă în data de 8 iulie 1897, în prezența regelui Carol I al României și a reginei Elisabeta. Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare". Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul C.E.C. a fost terminat în anul 1900. În prezent, palatul găzduiește sediul C.E.C. Bank, urmașa vechiului C.E.C. (Casa de Economii și Consemnațiuni). Palatul, construit în stil eclectic se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit. Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției. Ornamentația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură al orașului. În octombrie 2006, Guvernul României a aprobat transferarea Palatului C.E.C. către Primăria municipiului București, clădirea urmând a fi transformată în muzeu de artă, C.E.C. Bank putând să păstreze imaginea Palatului C.E.C. încă 20 de ani. C.E.C.-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza.

Insigna - 40 de ani de cercetare forestieră în România

În anul 1933, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 561 din 16 mai 1933 (publicat în Monitorul Oficial nr. 115 din 22 mai 1933), este înființat Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră (I.C.E.F.). Înființarea I.C.E.F. ca o instituție de cercetare forestieră de sine stătătoare a fost precedată de înființarea în anul 1922, în cadrul Casei Pădurilor Statului, a Stațiunii de Cercetări Silvice de la Sinaia, iar începând cu anul 1930 a Oficiului de Studii și Documentare în cadrul Casei Autonome a Pădurilor Statului (C.A.P.S.). Înca de la înființare, scopul declarat al institutului a fost de a contribui la fundamentarea pe baze științifice a economiei forestiere naționale. În structura sa inițială, în componența institutului se aflau 5 secții de cercetare, aflate toate în sediul central, 4 stațiuni de cercetare în țară (Stațiunea Sinaia - 1922, Stațiunea Gurghiu/Mureș - 1935, Stațiunea Casa Verde Timișoara - 1937, Stațiunea Comorova, Dobrogea - 1938) și baze experimentale (Pădurea Comorova 1938, OS Mihăiești, OS Țigănesti - 1942). În cei peste 80 de ani de existență, institutul parcurs o serie de schimbări (în ceea ce priveste denumirea, structura și organizarea, funcționarea sediului central) și a evoluat în direcția maturizării, diversificarii problematicii abordate, precum și a structurării activității și a organizării în profil teritorial.

Numele actual al institutului este Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea", persoană juridică de drept public, specializată în cercetare științifică, dezvoltare tehnologică, proiectare de investiții, acordarea de consultanță tehnică de specialitate, precum și pentru implementarea de tehnologii noi în vederea gestionării durabile a pădurilor. Misiunea INCDS ”Marin Drăcea” este aceea de a asigura pe baze ştiinţifice creşterea capacităţii, calităţii şi competitivităţii cercetării – dezvoltării şi experimentării pentru dezvoltarea durabilă a sectorului forestier, creşterea competitivităţii economice a acestuia şi a calităţii vieţii.

Cercetarea științifică forestieră constă în:

Ecofiziologia forestieră - Se ocupa cu studiul proceselor fiziologice ale arborilor si arboretelor în vederea cresterii productivitatii si stabilitatii ecosistemelor forestiere.
Ecologia forestieră - Se ocupa cu studiul tipologiei, structurii, diversitatii biologice si a dinamicii ecosistemelor forestiere în vederea îmbunatatirii masurilor de conservare a diversitatii biologice a padurilor si fundamentarii masurilor de gestionare durabila a acestora.
Protecția pădurilor - Se ocupa cu menţinerea stării de sănătate a pădurilor prin dezvoltarea metodelor de surpraveghere şi control ale agenţilor forestieri ( biotici şi abiotici) vătămători.
Genetica forestieră - Se ocupă cu genetica şi ameliorarea arborilor forestieri prin metode convenţionale şi utilizarea biotehnologiilor.
Biometria forestieră - dendrometrie, auxologie, dendrocronologie, monitorizare şi economie forestieră.
Silvotehnica - regenerarea naturală , mixtă şi artificială a arboretelor, efectuarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor, aplicarea tratamentelor silviculturale, eco-tehnologii de exploatare a lemnului, pepiniere forestiere.
Genetica și salmonicultura - Se ocupă cu studiul resurselor cinegetice şi salmonicole, de conservarea şi managementul vieţii sălbatice.
Geomatica forestieră - Se ocupă cu utilizarea instrumentelor de: GIS, teledetecţie, fotogrammetrie şi cartografie în domeniu.
Pedologie și stațiuni forestiere - Se ocupă cu studiul solurilor şi staţiunilor forestiere în scopul fundamentării măsurilor necesare pentru gestionarea durabilă a pădurilor
Amenajarea pădurilor - Se ocupă cu amenajarea pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie forestieră.
Proiectarea - Se ocupă cu elaborarea de proiecte de investiţii şi îmbunătăţiri funciare în silvicultură. Cercetări aplicative în domeniul corectării torenţilor şi ameliorării terenurilor degradate.
Patrimoniul experimental - se ocupă cu administrarea bazelor experimentale şi a ocoalelor silvice experimentale cu o suprafaţă de peste 58 558 ha şi organizarea procesului de producţie pentru producerea, recoltarea şi valorificarea, prin acte şi fapte de comerţ a produselor lemnoase şi nelemnoase specifice sectorului forestier, în condiţii de eficienţă economică și testarea în producţie a rezultatelor cercetărilor finalizate în vederea extinderii aplicării acestora; gestionarea suprafeţelor experimentale de lungă durată în vederea realizării scopului şi a obiectivelor ştiinţifice pentru care au fost instalate.
Inventarul forestier național - este principalul instrument de evaluare a resurselor forestiere prin inventarierea statistică a vegetaţiei forestiere de pe întreg teritoriul ţării.