Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FINLANDEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos omagiază personalitatea lui Elias Lonnrot. Pe aversul monedei este reprezentată o pană de scris și următoarele înscrisuri: “KANSANRUNOS” (?) , “1802 – 1884” (anii între care a trăit personajul) circular, un înscris de mână (probabil semnătură) Elias Lonnort și litera M (marca gravorului). Pe reversul monedei, central pe dimensiunea verticală, se prezintă un ornament decorativ de forma unei eșarfe desfășurate și înscrisurile: “10 EURO” (valoarea monedei) orizontal, “2002 SUOMI FINLAND” (anul baterii monedei și denumirea țării în limbile finlandeză și engleză) circular periferic și M (marca monetăriei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2002, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea 25,5 grame, material compoziție – aliaj argint, tiraje – 40000 buc BU și 40000 buc proof și designer – Pertti Makinen.

Elias Lönnrot a fost un filolog, poet și cărturar finlandez, care s-a născut la data de 9 aprilie 1802 și a decedat la data de 19 martie 1884. El s-a făcut cunoscut în special pentru întocmirea unei vaste culegeri de poeme folclorice intitulată “Kalevala”. Prin activitatea sa literară, a jucat un rol hotărâtor în renașterea literară a țării.

2. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos omagiază personalitatea lui Anders Chydenius. Pe jumătatea inferioară a aversului monedei este reprezentat un ornament decorativ, înscrisul “1729 - 1803” (anii de viață ai personajului) și M (marca monetăriei) și pe jumătatea superioară este aplicat înscrisul “ANDERS CHYDENIUS” (numele personajului) și periferic sunt aplicate 12 stele. Pe dimensiunea verticală a reversului și central este aplicat un ornament decorativ pe care este aplicat înscrisul 10 EURO (valoarea monedei) și litera L (marca gravorului). În stănga ornamentului e aplicat înscrisul “SUOMI 2003” (numele țării în limba finlandeză și anul emiterii monedei) iar în dreapta este aplicată inscripția “FINLAND” (denumirea țării în limba engleză).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2003, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea 25,5 grame, material compoziție – aliaj argint, tiraje – 30000 buc BU și 30000 buc proof și designer – Tero Lounas.

Anders Chydenius a fost un preot finlandez și membru al Riksdagului suedez (parlamentul), care s-a născut la data de 26 februarie 1729 și a decedat la data de 1 februarie 1803. Este recunoscut drept liderul liberal clasic al istoriei nordice.

3. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos omagiază personalitatea lui Carl Gustav Emil Mannerheim. Pe aversul monedei este reprezentat chipul personajului frontal, încadrat de înscrisurile periferice și circulare: “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză) și “C.G.E. MANNERHEIM” (numele personajului) și lângă gât litera S (marca gravorului). Pe revers se pare că este reprezentată o biserică și 12 stele pe un sector circular. În plus se disting și următoarele inscripții: “ST. PETERSBURG 1703 – 2003” periferic pe un sector circular, “2003” (anul baterii monedei) orizontal, “10 EURO” (valoarea monedei) orizontal și litera M (marca monetăriei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2003, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea 25,5 grame, material compoziție – aliaj argint, tiraje – 7100 buc BU și 27900 buc proof și designer – Anneli Sipilainen

Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim a fost un militar și politician finlandez, care s-a născut la data de 4 iunie 1867 și a decedat la data de 27 ianuarie 1951. A fost cel de al șaselea președinte al Finlandei în perioada anilor 1944 – 1946. Și-a început cariera militară în armata imperială rusă, devenind conducător al armatei în timpul războiului civil finlandez din 1918 și apoi în timpul celui de-al doilea război mondial. Este primul și singurul care a primit titlul de mareșal al Finlandei.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL CONSTANȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - C.N.M.B. Constanța

Tradiție, viitor, performanță - fondat 1896

Colegiul național Mircea cel Bătrân

Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” Constanța, cunoscut și sub titlul onorific de Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” Constanța, este o instituție de învățământ preuniversitar constănțeană, onorată cu titlul de Colegiu Național datorită existenței sale de peste un secol, ce a fost înființat în anul 1896.

Originea Colegiului constănțean se pierde în negura timpului. De fapt, într-o perioadă în care Dobrogea încerca să-şi revină după Războiul de Independenţă şi să se integreze organic în sistemul politic, economic, cultural şi administrativ al ţării. Necesitatea de a se înfiinţa o instituţie de învăţământ secundar în Constanţa a fost atunci resimţită puternic, fiindcă, după cum se argumenta în presa locală a vremii, “Copiii care au trecut clasele primare, dacă părinţii lor n-au mijloace spre a-i trimite în alte oraşe, nu mai pot continua studiile, iar cei cu mijloace pleacă în străinătate, de exemplu la Constantinopol, unde pierd simţul românismului.” În realitatea cosmopolită a Dobrogei se punea problema stringentă a învăţământului secundar. Aşa se face că, o dată proiectul aprobat de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la 1 septembrie 1896 a luat fiinţă în oraşul Constanţa un Gimnaziu clasic de băieţi, strămoşul, i-am zice, al Colegiului actual. O problemă dificilă s-a dovedit a fi, încă de la început şi pentru o lungă perioadă, găsirea unui spaţiu de învăţământ adecvat. Gimnaziul clasic de băieţi a funcţionat iniţial într-o clădire (care astăzi nu mai există) de pe fosta Stradă a Justiţiei (în prezent, Mihai Viteazul), colţ cu Străzile Rahovei şi Luminei (acum, Lahovari), apoi în casele fostului consul francez Magrin. În primul său an şcolar, 1896 – 1897, gimnaziul cuprindea clasele I şi a II-a ale ciclului inferior, avându-l ca director pe profesorul de matematică Demetru Rădulescu. Pe fondul mişcării culturale tot mai susţinute de la începutul secolului XX şi din iniţiativa directorului de atunci al instituţiei – Virgil Andronescu – la 1901 gimnaziul primeşte numele “Mircea cel Bătrân”. Dar condiţiile de funcţionare a instituţiei rămăseseră tot precare. În 1904, şcoala se găsea într-un local mic din strada Lascăr Catargiu, după ce trecuse prin altele, la fel de improprii. 130 de elevi, în general copii de oameni săraci, de mici funcţionari sau de negustori, ocupau cele 4 săli de clasă ale clădirii. Părinţii cu dare de mână îşi trimiteau în continuare copiii să studieze în altă parte. O campanie de dotare a şcolii cu cele necesare s-a desfăşurat în perioada 1901 – 1906, însă cu rezultate modeste. În primăvara anului 1906, regele Carol I a făcut o vizită gimnaziului, însoţit fiind de ministrul învăţământului, de prefect şi de primarul oraşului. A fost ocazia decisivă pentru a determina schimbarea bazei materiale, inclusiv a localului în care funcţiona instituţia. Remarcele Majestăţii Sale cu privire la rolul liceului în viaţa socială a urbei, ca „singura şcoală care poate să contribuie la opera de naţionalism” au fost, după cum vor afirma peste ani profesorii martori ai evenimentului, „la baza progresului pe care îl cunoaştem astăzi.”Începând cu anul următor, 1907, viaţa gimnaziului va cunoaşte, într-adevăr, un curs ascendent. Noul director, N.T.Negulescu, pune condiţii oficialităţilor locale înainte de acceptarea funcţiei: amenajarea gimnaziului ca liceu, selecţia severă a profesorilor titulari, contribuţii substanţiale pentru dotarea şcolii, încetarea inspecţiilor efectuate de către prefect! Beneficiind de această relativă autonomie, conducerea instituţiei şi corpul profesoral se angajează într-un susţinut efort de consolidare a instruirii şi educaţiei oferite elevilor: se îmbogăţeşte şi se diversifică baza materială, inclusiv cu pelicule cinematografice, se practică metode pedagogice moderne, popularizate şi prin lecţii demonstrative susţinute în afara oraşului, se creează un colectiv profesoral select şi numeros, alcătuit în cvasitotalitatea lui din titulari. Acest efort colectiv a condus la creşterea interesului public şi la sprijinul autorităţilor locale pentru şcoala constănţeană, încât în anul 1911 se produce transformarea gimnaziului în liceu. Faptul este consemnat prin Ordinul Prefecturii Constanţa (10 septembrie), care cere Primăriei să delege profesori din cadrul Gimnaziului „Mircea cel Bătrân” pentru a lua parte, în Capitală, la momentul festiv de oficializare a noii identităţi a instituţiei. Este un pas important, „pentru care atât din partea noastră, cât şi din partea cetăţenilor s-au făcut interveniri pe lângă domnul ministru al Instrucţiunii Publice şi s-a obţinut un rezultat favorabil”, declara directorul de atunci, dl. N.T.Negulescu. Încă de la înfiinţare, profilul liceului s-a orientat spre „ştiinţele reale şi practice”, în conformitate cu „spiritul localităţii”. Primele secţii au fost, de aceea, reală şi modernă, iar pentru o perioadă, până în 1918, când ia fiinţă la Constanţa Şcoala Comercială Superioară, cea comercială. Organizarea liceului s-a realizat în conformitate cu „Legea Haret” care stipula ca şcoala secundară pentru băieţi să fie împărţită în două cicluri de câte patru ani fiecare: gimnaziul (sau cursul inferior de liceu) asigura o pregătire unitară tuturor elevilor, cursul superior fiind structurat pe specializări. Prin urmare, din 1911 gimnaziului i s-a adăugat un ciclu superior constituit dintr-o secţie “modernă” cu o singură clasă. Abia în anul şcolar 1914 – 1915 schema de organizare a liceului a fost definitiv fixată. Ea cuprindea un ciclu inferior şi unul superior, fiecare având câte patru clase. Intrarea în clasa I avea loc în urma unui examen de admitere, iar trecerea în cursul superior printr-unul de Capacitate. Diploma de absolvire se obţinea în urma unui riguros examen de Bacalaureat. Începând cu clasa a VII-a, elevii puteau opta pentru secţia reală sau pentru cea modernă. Creşterea importanţei sale în viaţa educaţională a zonei a făcut ca în anii 1913-1914 să se ia hotărârea de a fi clădit un local special pentru funcţionarea liceului. În consecinţă, Primăria a cedat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 6000 de m2 din grădina publică a oraşului. Din nenorocire, declanşarea primei conflagraţii mondiale şi intrarea României în război au întrerupt realizarea proiectului. Liceul intra într-una dintre cele mai dramatice perioade ale existenţei sale. În august 1916, ministrul instrucţiunii, I.G.Duca, trimitea prefecţilor o circulară prin care le solicita să viziteze şcolile pentru a le vorbi elevilor despre „cauza dreaptă” a participării României la război. Elevii din cursul superior şi unii dintre profesorii liceului proaspăt înfiinţat au plecat pe front în cadrul Diviziei a 9-a Infanterie – Constanţa. În acele împrejurări istorice, Liceul i-a dat pe primii săi eroi şi martiri, în bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, Nămoloasa, Turtucaia. Pe durata războiului, clădirea a fost transformată în spital militar român, iar după căderea oraşului, în urma bombardamentelor din 9 octombrie 1916, în spital militar german. Sub ocupaţie bulgară, şcolile au fost închise şi celor care au cerut redeschiderea liceului, profesori şi cetăţeni, li s-a răspuns prin ameninţarea cu moartea. A urmat exodul populaţiei locale către Moldova şi Muntenia; în acest context, registrele matricole şi o parte din arhiva liceului au fost transportate, cu multe riscuri, la Hârşova. Autorităţile române s-au reîntors la Constanţa în decembrie 1918, după încheierea războiului şi astfel cursurile liceului au fost reluate la începutul anului următor. Condiţiile de studiu erau însă dezastruoase, cea mai mare parte a bazei materiale fiind distrusă, încât unii elevi de clasa I stăteau în picioare în timpul orelor; lipseau manualele şi era un grav deficit de cadre didactice. În primii ani de după război se ajunsese chiar la clase de câte 72 de elevi. Pentru a rezolva problema dotărilor instituţiei s-a înfiinţat un comitet şcolar format din profesori şi părinţi a cărui principală sarcină era adunarea de fonduri şi achiziţionarea de mobilier şi de material didactic şi ajutarea elevilor săraci. Fondurile gestionate proveneau din taxe, subvenţii ale Prefecturii şi ale Primăriei, contribuţii benevole, donaţii, beneficii rezultate din serbări, difuzare de carte şi desfacere de rechizite şcolare. Dar esenţială a rămas în continuare problema localului. Pentru că nu existau fonduri, s-a apelat la cetăţenii oraşului care, prin liste de subscripţii şi donaţii, au contribuit masiv la reiniţierea proiectului. S-a creat o solidaritate locală nemaiîntâlnită. Liceul a fost susţinut material şi moral de către cooperative, bănci, camere comerciale, asociaţii şi persoane fizice, prin donaţii în bani, cărţi şi aparatură de laborator, amenajări, burse şi vizite medicale gratuite. La 13 octombrie 1923 a fost pusă, în sfârşit, piatra de temelie a edificiului actual al liceului, fondurile necesare construirii provenind din donaţiile generoşilor locuitori ai oraşului Constanţa, din subvenţiile Primăriei şi din cele ale Ministerului Instrucţiei Publice. Inaugurarea impunătoarei clădiri a liceului se va face la 26 octombrie 1928, o dată cu sărbătorirea emoţionantă a unei jumătăţi de secol de la reunirea străvechiului ţinut al Dobrogei cu Ţara Mamă. În acelaşi an, Liceul „Mircea cel Bătrân” este evaluat de Minister în categoria liceelor de tip „E”, indice al elitei în învăţământul liceal românesc. Tot mai mulţi dintre absolvenţii săi urmează studii superioare la diverse facultăţi din ţară sau din străinătate (la Viena, Berlin, Roma, Paris, Anvers), încât acoperă toate domeniile de activitate din ţinutul Dobrogei. O statistică interesantă de la începutul deceniului al treilea, indică specializările ulterioare ale celor 256 de absolvenţi ai liceului: ofiţeri, comercianţi, avocaţi, funcţionari de bancă, medici, ziarişti, funcţionari în administraţia financiară, la căile ferate sau la poştă, contabili, profesori, farmacişti, magistraţi, ingineri, industriaşi, un doctor chimist, un filosof, un literat, un sculptor, un agronom, un director în Ministerul Muncii, un director de stabiliment arte grafice. Unii dintre absolvenţi îşi susţin doctoratul la prestigioase instituţii de învăţământ superior de peste hotare.Perioada 1931 – 1932 a însemnat trecerea cu întregul efectiv de elevi în localul nou şi consolidarea prestigiului liceului. În deceniile interbelice, istoria instituţiei a fost nemijlocit legată de personalitatea directorului său, profesorul de istorie Gheorghe Coriolan, pedagog excepţional care a condus destinele liceului între 1 octombrie 1920 – 1 septembrie 1940. I s-a spus „directorul celor două decenii”! Prestanţa şi devotamentul directorului, calitatea deosebită a corpului profesoral, schema de organizare a procesului instructiv-educativ au constituit armatura solidă care a făcut din Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa una dintre cele mai redutabile şcoli secundare din ţară. Într-un articol din revista constănţeană „România de la Mare” se scria la 1936: „Toată activitatea culturală a Dobrogei a radiat zeci de ani numai din cancelaria acestei şcoale: ziaristică, conferinţe, publicaţii, serbări. Străinii care au învăţat carte pe băncile acestui aşezământ au prins a a se simţi români, a se solidariza cu elementul naţional şi astfel şcoala a creat, prin puterea influenţei sale şi prin apostolatul dascălilor ei în viaţa românească, acolo unde vitregia veacurilor abia-i mai lăsase o umbră palidă. Promoţiile acestui liceu au făcut cinste tuturor universităţilor noastre şi celor străine prin pregătirea cu care au părăsit şcoala.” Printre absolvenţi se află: sculptorul Ion Jalea, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, dramaturgul Grigore Sălceanu, poetul Virgil Teodorescu, traducătorul Taşcu Gheorghiu, scriitorul Eugen Lumezianu, pictorul Lucian Grigorescu, scriitorul si profesorul universitar Nicolae Timiras, matamaticienii Nicolae N. Mihăileanu şi Ion Cristea, profesorul universitar Emanuel Vasiliu, scriitorii Pericle Martinescu, Pavel Chihaia, Corneliu Leu, Bogdan Ghiu, Ioan Micu, regizorul Stere Gulea, medicul chirurg de reputaţie mondiala Alexandru Pesamosca, violonistul Varujan Cozaghian, tenorul Vasile Moldoveanu, pianistul Hary Tavitian, biologul Marian Gomoiu, profesorul universitar Petre Frangopol, economistul Paul Bran, rectorul A.S.E. Bucuresti.

Imobilul situat pe Strada Ștefan cel Mare, nr. 6 la intersecția cu Strada Mircea cel Bătrân, ce găzduiește azi Colegiul Național “Mircea cel Bătrân” are o lungă și impresionantă istorie în spate. La data de 13 octombrie 1923 în prezența șefului Guvernului, I.I.C.Brătianu și a altor oficialități locale și naționale, s-a pus piatra de temelie a clădirii cu destinația liceu, urmând ca în anul 1925 să aibă loc inaugurarea oficială. Lucrările de fundație au fost realizate de inginerul D.Staicovici, iar arhitectul proiectant a fost N. Stănescu. În planul cadastral al orașului din anul 1936 pe Strada Mircea cel Mare, la nr. 95 figura Liceul de Băieți, proprietate a Ministerului Cultelor și Învățământului. Terenul, primit prin donație de la Primăria Constanța avea o suprafață totală de 7454 metri pătrați din care construcția măsura 3935 metri pătrați. Pentru început clădirea a asigurat și gazduirea directorului și a personalului administrativ. De reținut este faptul că actualul Teatru Național de Operă “Oleg Danovski” funcționează în fosta sală de spectacole a liceului. Pe vremea războiului și după, clădirea liceului a devenit cazarmă a armatei sovietice de ocupație (1945 - 1958). După 1958 clădirea a recăpătat destinația de liceu, mai puțin sala de spectacole. În anul 1974 clădirea liceului a cunoscut o extindere prin construirea unei noi aripi (la parter o sală de sport de 537 metri pătrați, vestiare și grupuri sanitare și la etaj opt săli de clasă). În prezent imobilul este compus din: 1407 m.p. – săli clasă, 1076 m.p. – cabinete și laboratoare, 1035 m.p. – coridoare și holuri, 537 m.p. – sala de sport, 460 m.p. – birouri administrative, 261 m.p. – scări, 247 m.p. – depozite la subsol și 196 m.p. – grupuri sanitare.

Regele Carol I și Regina Elisabeta

În amintirea inaugurării podului peste Dunăre

de la Cernavodă din România

Recunoștință dinastiei, corpurilor legiuitoare

și guvernului 1895

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.” Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta sau Elisaveta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, născută în data de 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania şi decedată la 18 februarie 1916 la Curtea de Argeş) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Mai este deasemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor Carmen Sylva, şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny, proiectantul şi executantul podului) a fost construit între anii 1890 şi 1895 pentru a asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Inaugurarea podului a avut loc în data de 14 septembrie 1895 la ora 15.00, când regele Carol I a bătut ultimul nit de argint la podul care urma să îi poarte numele peste timpuri. La acea dată erau de față toate oficialitățile timpului în frunte cu regele Carol I. Jos, pe fluviu, într-o barcă oprită sub pod, inginerul Anghel Saligny și echipa sa de constructori așteptau trecerea primei garnituri de tren. "Măria Ta! Cu ostașii țării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meșterii țării ai îngenuncheat măreața Dunăre", a exclamat primul-ministru. În uralele mulțimii strânse pe maluri, suveranul României a rostit vorbele memorabile: "Săvârșirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit și uriașă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul și avântul puternic al României, a învins toate greutățile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică și nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării și porțile Orientului". La un semnal, trenul de încercare format din 15 locomotive grele a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, însoțit de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre și de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat oaspeților, cu o viteză de 80 km/h. Trenurile au parcurs toată lungimea platformei feroviare de 4087,95 metri. Pe toată perioada traversării podului, sub edificiu a stat, neclintită, barca în care se afla Saligny, inginerul care a proiectat și a realizat grandioasa operă tehnică. Gestul a fost mai mult decât grăitor. Creatorul podului garanta cu viața lui, dar și cu viața principalilor colaboratori și responsabili de lucrare, rezistența podului construit. Convoiul a trecut în siguranță podul, în strigătele entuziaste ale asistenței. Trecuseră doar 5 ani de când Statul român decisese începerea lucrărilor la podul care avea să unească Dobrogea revenită la sânul țării de restul României. Podul Carol I de la Cernavodă a intrat astfel în istorie ca o capodoperă a tehnicii, realizare legendară a vizionarului Anghel Saligny. Guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podului. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent podurile metalice ale căii ferate de pe valea Prahovei. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel şi a încredinţat proiectarea şi realizarea podului Direcţiei Generale a C.F.R.. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la data de 26 noiembrie 1890 în prezenţa regelui Carol I. Colectivul de proiectare şi de execuţie a fost condus de inginerul român Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 metri peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 kilometri al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanţi. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la Bucureşti, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuşi a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon şi mai apoi îmbinate la faţa locului. Dorobanţul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare. Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului. După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Insigna turistică - Eforie

Eforie este un oraș din județul Constanța format din localitățile componente Eforie Nord și Eforie Sud (reședința). Orașul a fost fondat în anul 1966 prin unificarea administrativă a actualelor localități componente. Eforie Nord, a doua stațiune ca mărime, este o stațiune cu regim balneoclimateric permanent. În partea de sud-vest se află lacul Techirghiol cunoscut pentru proprietățile curative ale nămolului, astfel că turismul recreativ se îmbină cu cel balnear. Eforie Sud, partea sudică a orașului, a fost fondată de Ion Movilă în anul 1899, când acesta a ridicat un hotel numit Băile Movilă. În anul 1928 băile au fost redenumite Carmen-Sylva, după pseudonimul reginei Elisabeta a României. În anul 1950 după instaurarea regimului comunist, numele orașului a fost schimbat din nou în Vasile Roaită, numele unui muncitor de la atelierele Grivița ce s-a remarcat în timpul grevei din 1933. În anul 1962, orașul a fost redenumit Eforie Sud. Clima marină este caracterizată de veri fierbinți (temperatura medie în luna iulie depășește 22 grade Celsius), ierni blânde, cu strat subțire de zăpadă (temperatura medie în ianuarie este de 0 grade Celsius) și de precipitații scăzute (cca 400 mm anual). La recensământul din anul 2011 populația orașului era de 9473 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 80,61%, romi – 3,25%, turci – 2,2%, tătari – 3,55% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Eforie astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 81,24%, musulmani – 6,53% și restul – nedeclarată sau altă religie. Baza de tratament funcționează pe tot timpul anului, spațiile de cazare fiind încălzite în perioada sezonului rece. Stațiunea este recomandată pentru tratamentul afecțiunilor reumatice, dermatologice și ale sistemului osos. Factorii de cură naturală sunt clima marină excitantă, apa mării care este clorată, sulfatată, sodică, magneziană, hipotonică (mineralizare medie de 15,5g). Localitatea dispune de o infrastructură diversificată, baze de agrement, terenuri de sport, piscine cu accesorii pentru activități nautice etc. Deasupra am postat stema si poza primăriei Eforie.

Insigna de mai sus este stema orașului Constanța (Kustenge) pe vremea când Dobrogea era parte Imperiului Otoman. Este impropriu spus că această insignă ar reprezenta stema orașului antic Tomis. Tomis a fost o cetate antică pe temelia căreia mai târziu s-a ridicat orașul Constanța. Orașul Tomis, Constanța de astăzi, a fost întemeiat cu peste 2500 de ani în urmă de navigatorii și negustorii greci veniți din orașul Milet (Asia Mică), atrași de adăpostul oferit de golful și peninsula formate pe țărmul Mării Negre, precum și de schimbul foarte bun de produse făcut cu căpeteniile populației locale, geții. Perioada de mare înflorire a Tomisului se situează pe la mijlocul secolului I e.n., când, o dată cu instaurarea stăpânirii romane asupra ținutului dintre Istros (Dunăre) și Pontul Euxin (Marea Neagră), devenit provincie romană, cetatea ajunge la rangul de capitală. În acest timp au fost înălțate temple și edificii mărețe, piețe publice și terme (băi), ateliere de prelucrat marmura, s-au construit străzi și cartiere noi. Începând cu secolul al III-lea, cetatea este tot mai des tulburată de invaziile carpo-geților, ajungând să fie pustiită. Însă, până la venirea împăratului Iustinian (527-565) s-a refăcut zidul de incintă (vizibil și astăzi în Parcul Arheologic). Cetatea este pustiită de avari în anul 601. Câteva veacuri mai târziu, pe ruinele Tomisului se infiripa o mică așezare de pescari, din care, treptat, în secolele următoare, s-a dezvoltat Constanța. Rămășițele vechii civilizații se întâlnesc în orașul de azi la tot pasul. Mai pot fi văzute în Constanța de azi resturile zidului roman care închidea la nord – vest cetatea Tomisului și ruinele porților de vest și nord, prin care se făcea ieșirea din cetate. În urma săpăturilor executate între 1958-1960, s-a constatat că zidul a fost refăcut în secolul VI exact pe traseul pe care l-a avut inițial la sf. sec. III. Diferența între zidul inițial și cel secundar care marchează faza de reconstruire se distinge clar la poarta de N, curtinele din dreapta și stânga porții. Zidul de incintă, ale cărui ruine le cunoaștem, astăzi, s-a construit probabil sub domniile împăratului Tacit sau Diocletian. După distrugerile suferite în veacurile următoare a fost refăcut în timpul împăratului Iustinian, așa cum a dovedit Vasile Pârvan în urma săpăturilor arheologice executate în 1914. A fost definitiv distrus către sf. sec. VI în urma migrației slavo avare. Zidul este, în ordine cronologică, cel mai recent. Zidul de epocă greacă și poate un altul de epocă romană timpurie nu se cunoaște, dar existența lor este bănuită. Alte numeroase vestigii ale cetății Tomis se găsesc în muzeul orașului, printre ele figurând piese deosebite, precum statuia de marmură a zeiței Fortuna, protectoarea cetății Tomis, împreună cu Pontos, zeul Mării Negre, statuia, tot de marmură, a șarpelui Glycon (o divinitate asiatică) etc. La Cetatea Tomis și-a petrecut ultimii ani ai vieții marele poet latin Ovidiu, ce a consemnat în operele sale („Tristele” și „Ponticele”) prețioase informații despre viața și obiceiurile geților băștinași.

Ovidiana Tomis Universitats 2006 - 45

Universitatea Ovidius este cea mai mare universitate europeană la țărmul Mării Negre (mai mult de 15000 de studenti). Situată în Constanța, orașul cel mai mare din Dobrogea și din întreg Sud-Estul României, universitatea se află într-o regiune în plin avânt economic, ce reprezintă o punte culturală între Occident și Orient, o poartă estică a Uniunii Europene. Această universitate este o instituție de învățământ superior publică fondată în 1961, devenită în 1990 o universitate multidisciplinară, cu programe de studii de licență, masterat și doctorat de calitate, recunoscută de instituții de acreditare naționale și internaționale cu grad de încredere ridicat.

Universitatea poartă numele poetului roman Publius Ovidius Naso, care a trăit ultima parte a vieții la Tomis, colonia grecească premergătoare orașului Constanța. Patronul spiritual al universității a lăsat o moștenire culturală întregii umanități, transmițând generațiilor ce vin, prin miturile antice din Metamorfoze, un mesaj despre pasiune și dăruire, despre puterea dragostei, despre creație, evoluție și transformare. Deasupra am postat statuia lui Ovidiu din Constanța.

Publius Ovidius Naso (născut la data de 20 martie anul 43 Î.Hr. la Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila, Italia și decedat în anul 17 sau 18 D.Hr. la Tomis, azi Constanța, România) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu. Opera sa conține poeme de iubire (Amores, Epistulae Heroidum, Ars amandi, Remedia amores) și poeme mitologice (Phaenomena, Metamorfoze, Fasti, Medeea).

Ziua marinei române - Constanța - 2015

Forțele navale române

Marina Română desemnează patru ansambluri de nave navigând sub pavilion românesc; marina militară, marina comercială, marina ştiinţifică şi de pescuit precum şi flota turistică. Ziua Marinei a fost oficializată ca onomastică a marinarilor militari români la data de 15 august 1902, de Sfânta Marie Mare, patroana Marinei Române.

Serbarea oficială a avut loc pe crucişătorul Elisabeta, primul crucişător al marinei române, unde au fost prezenți toți ofițerii Diviziei de Mare și la care a luat parte și Ministrul de Război, Dimitrie A.Sturdza. Oficializată ca onomastică a marinarilor români la 15 august 1902, de Sfânta Maria Mare, Ziua Marinei Romane şi-a certificat pe deplin, mai bine de un secol, caracterul de autentic festival al mării şi spiritualităţii marinăreşti. Concepută la început ca serbare naţională, sărbătoarea marinarilor atrage atenţia, prin programul său deosebit de atractiv şi deopotrivă pitoresc. Ziua Marinei a oferit întotdeauna asistenţei un adevărat regal scenic, alcătuit atât din momente sobre, precum ceremonialul militar al întâmpinării oficialităţilor, arborarea pavilionului şi a marelui pavoaz, în acordurile Imnului naţional şi pe fundalul celor 21 salve de salut, serviciul religios, parada navală şi aviatică, defilarea Gărzii de onoare etc., cât şi din momente pitoreşti, specifice vieţii şi tradiţiilor noastre marinăreşti. Competiţiile, jocurile şi surprizele marinarilor, regizate şi puse în scenă, pe apă şi pe uscat, spre deliciul spectatorilor, au fost nelipsite din programele alcătuite din timp de organizatori pentru a da farmec şi culoare unei sărbători care este, deopotrivă, a Marinei, a oraşelor-porturi şi a ţării. În urmă cu un secol, prin adresa cu Nr. 6082 din 6 august 1902, Cristea Georgescu, primarul Constanţei, din dorinţa de a atrage turişti, se adresa primarilor comunelor urbane reşedinţe de judeţ din toată ţara, atenţionându-i asupra semnificaţiei acestei sărbători: ,,Cu ocazia serbării zilei de 15 august a.c. - Sfânta Maria -, patroana Marinei, vor avea loc în apele Constanţei şi pe uscat nişte serbări demne de a fi văzute precum , alergări, corabia Argonauţilor şi altele.” În Marina Militară această zi s-a serbat cu siguranţă şi înainte de 1902, întrucât în documentele de arhivă se vorbeşte de un precedent - chiar dacă nu s-au descoperit un decret sau o dată de referinţă, oficiale, pentru această sărbătoare. Anul 1902 rămâne, cronologic vorbind, anul consacrării Zilei Marinei ca sărbătoare a oamenilor mării şi a oraşului Constanţa, fapt care certifică aniversarea a 112 ani de manifestare a acestei datini la nivel naţional şi nu doar ca simplă sărbătoare a breslei marinarilor.La 15 august 1902, Ziua Marinei a fost marcată la bordul crucişătorului ,,ELISABETA” printr-un Te-Deum la care a luat parte şi ministrul de Război Dimitrie A. Sturdza, urmat, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile, de un banchet şi serbarea marinărească propriu-zisă, dată în folosul Palatului Invalizilor. Un an mai târziu, la regate au participat şi bărcile vasului de război rus ,,PSEZUAPE", aflat în vizită în portul Constanţa. De la un an la altul, serbările au sporit în amploare şi semnificaţii. Astfel, în anul 1911, serbările au fost organizate de Societatea Marinarilor ,,Regina Elisabeta”. În anul 1912, serbarea nautică a fost pusă sub înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regina Elisabeta, iniţiativa organizării sale aparţinând societăţii cu acelaşi nume a Marinarilor Civili din Constanţa. Ziua Marinei s-a serbat în virtutea aceloraşi frumoase tradiţii şi la bordul bricului ,,MIRCEA”, care, în perioada 1 iulie - 2 septembrie 1925, a executat un marş de instrucţie pe itinerarul Constanţa, Pireu, Corfu, Durazzo, Boche di Cattaro, Suda, Rhodos, Smirna, Ceanak, Cospoli, Constanţa. În anul următor, M.S. Regele Carol al II-lea a hotărât ca unica şcoală pentru toţi marinarii români să se numească şcoala Navală a Maiestăţii Sale ,,MIRCEA” şi a creat ,,Medalia Maritimă”, transformată în anul 1938 în ,,Virtutea Maritimă”. De asemenea, la 15 august 1936 a fost botezat în cadrul festiv al serbărilor primul submarin românesc, ,,DELFINUL”. În anul 1945, la sărbătoarea marinarilor români au participat şi membrii Comisiei Aliate de Control, atât la deschiderea expoziţiei Marinei în localul Subsecretariatului de Stat al Marinei din Bucureşti, cât şi pe Lacul Herăstrău, acolo unde, după oficierea unei slujbe religioase, s-au arborat drapelele României şi ale Naţiunilor Unite şi s-a dat startul serbărilor nautice. Între anii 1949-1953, ziua Marinei s-a rezumat la marcarea Zilei Flotei U.R.S.S. (ultima duminică din luna iulie), ceremonialul fiind diminuat ca semnificaţie din cauza intenţiei conducerii de atunci de a schimba data acestei tradiţionale sărbători naţionale. Din anul 1954, când Ziua Forţelor Maritime Militare s-a serbat, conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 309 din 29 august 1953, în prima duminică din luna august, programul Zilei Marinei a fost politizat şi adaptat noii ideologii promovată intens şi în rândurile oştirii. Ca urmare, la 1 august 1954 s-a serbat pentru prima dată în Republica Populară Română, Ziua Forţelor Maritime Militare. Din anii ’60, manifestările au dobândit vădite accente propagandistice, în detrimentul încărcăturii spirituale ortodoxe. Acestea includeau conferinţe despre semnificaţia Zilei Marinei susţinute de către ofiţeri şi propagandişti în întreprinderi şi în garnizoanele de marină, înmânarea de către delegaţiile de marinari a unor machete de nave, organizarea vizitării de către pionieri a navelor-şcoală ,,MIRCEA” şi “LIBERTATEA” şi ieşiri pe mare cu acestea.

Din anul 1990, o dată cu revenirea la tradiţie prin celebrarea Zilei Marinei Române la sărbătoarea Sfintei Marii - Praznicul Adormirii Maicii Domnului, organizatorii, atât la Constanţa, cât şi în celelalte oraşe-porturi maritime şi fluviale, au păstrat în programele serbărilor atât elemente tradiţionale cât şi probe noi, în pas cu specificul local şi preferinţele publicului spectator al noului mileniu. Prin Legea nr. 382 din 28 septembrie 2004 s-a instituit Ziua Marinei Române pe data de 15 august ca sărbătoare comună a marinarilor militari şi civili. La Constanţa, manifestările au avut loc iniţial pe terasa falezei din faţa Comandamentului Marinei Militare, respectiv Statului Major al Forţelor Navale, pe platforma portuară, în perimetrul danei de pasagere şi a Farului ,,Carol I” şi ulterior din nou pe faleză, pe aceeaşi terasă, devenită a Comandamentului Flotei, pentru a da o încărcătură cuvenită acestui regal marinăresc.Mai mult, odată cu instituirea parteneriatului strategic cu NATO, cu aderarea la structurile Alianţei Nord-Atlantice, Ziua Marinei Române este onorată de prezenţa navelor străine aliate sau partenere, participante activ la această sărbătoare.

Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședință a judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din orașul Constanţa, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate .

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Banca Marmorosch

Banca Românească

Geamia

Farul genovez

Cazinoul

Cercul militar

Muzeul de arheologie

Piața gării

Piața Ovidiu

Portul și silozurile

Noul far

Muzeul de artă

Primăria

Vederi

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.