Epaminonda's Blog.....: EZINGE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite din

localitatea olandeză EZINGE, municipalitatea WINSUM,

provincia GRONINGEN.

Parcul

Școala

Biserica

O intrare în localitate

Fabrica de lapte

Biserica medievală

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE DIN

JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Reuniunea de cântări și muzică "Iacob Mureșanu"

1878 - 1978 Năsăud

Insigna de mai sus a fost bătută în anul 1978 pentru a marca centenarul formației de muzică clasică “Reuniunea de cântări și muzică Iacob Mureșianu” din municipiul Bistrița.

Iacob Mureșianu (Mureșanu) (1857-1917) și-a început studiile muzicale la Braşov (1867 - 1871), cu profesorul Novotny (pian, teorie, solfegiu). În perioada 1880-1884 a urmat Conservatorul din Leipzig, la terminarea căruia a fost distins cu premiul Mendelssohn, acordat celor mai buni studenţi. Din perioada studiilor datează primele realizări componistice: cântecele "Întoarcerea în ţară" şi "Flori de nufăr", 30 de lieduri, prima compoziţie vocal-simfonică - "Mănăstirea Argeşului" - şi poemul simfonic "Mama lui Ştefan cel Mare", pe versuri de Dimitrie Bolintineanu, în care utilizează o bogată paletă orchestrală. Întors în ţară, şi-a început cariera de pedagogică la Năsăud, şi-a continuat-o ca profesor la Brașov (1884-1885) și la Blaj, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. La Năsăud şi-a început şi cariera dirijorală, conducând Reuniunea de cântări și muzică din oraş (1878-1880), dirijând apoi o reuniune similară din Brașov (1884-1885), iar odată cu mutarea sa la Blaj, devenind dirijor al Corului Catedralei Mitropolitane (1886 - 1917), şi al Corului Asociaţiei meseriaşilor din oraş (1903 - 1910). În 1888 a înființat la Blaj prima revistă muzicală din ţara noastră, intitulată Musa Română, pe care a condus-o până în 1907, publicând în paginile ei majoritatea creaţiilor pentru pian, corale şi vocale. A creat melodii în stil românesc, fără să apeleze la citate folclorice propriu-zise, deşi a fost bun cunoscător al creaţiei populare: a cules, armonizat (în stil romantic european) şi publicat cântece populare, contribuind la coagularea unui puternic curent naţional în Transilvania. În muzica vocal-simfonică, autorul a realizat o sinteză între inspirația folclorică și tehnicile componistice occidentale (în special, cele caracteristice culturii germane, însuşite la Leipzig), individualizând scriitura vocală și compunând în acest gen lucrări care ating dimensiunea oratoriului, precum balada Mânăstirea Argeșului (1884), balada Brumărelul (1897), poemul Năluca (1893), balada Erculeanu (1890), poemul dramatic Brâncoveanu Constantin (1905) . A scris și muzică de teatru, cu precădere vodeviluri, în colaborare cu Vasile Alecsandri (Scara Mâței, Rusaliile, Florin și Florica, Cinel-cinel, Nunta țărănească, Rămășagul), iar în 1910 a compus opereta Millo director, tot pe un libret de Vasile Alecsandri. În domeniul simfonic, a avut mai mult rol de precursor, prin uvertura Ștefan cel Mare, de pildă, oferind o perspectivă pentru evoluţia muzicii simfonice româneşti. S-a afirmat şi în genul muzicii de cameră, vocale şi instrumentale (miniaturi pentru pian, voce şi pian sau vioară și pian), abordând în mod frecvent forme de largă răspândire, precum fantezia, potpuriul, rapsodia, tema cu variațiuni, capriciul sau cântecul fără cuvinte. Patriot înflăcărat, Iacob Mureşianu a impus principii de autenticitate şi originalitate naţională în creaţia muzicală românească.

Insignă schlaraffia - Nossen

Schlaraffia a fost o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propăvăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:

Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)

Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)

Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)

Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)

Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)

Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Insigna - Mărul de aur - Bistrița 1983

Insigna de mai sus s-a bătut cu ocazia Festivalului de satiră și umor ”Mărul de Aur”, organizat de Primăria Bistrița prin Centrul Cultural Municipal și Casa de Cultură a Sindicatelor, ediția din anul 1983. “Mărul de Aur” este un act cultural emblematic pentru Bistrița, un eveniment devenit tradiție.”Mărul de Aur” aduce an de an zâmbetul pe buze și veselie” la Bistrița. În anul 2019 a avut loc ediția a XXXV-a festivalului bistrițean.

Batalionul 812 Infanterie "Șoimii Carpaților" - Bistrița

Batalionul 812 Infanterie “Șoimii Carpaților” este o unitate militară a Armatei Române, înființată în data de 27 februarie 1995 și dislocată în garnizoana Bistrița, județul Bistrița Năsăud.

Militarii B. 812 Infanterie reprezinta cu siguranta excelenta in domeniul manuirii armelor, fapt demonstrat cu prisosinta in teatrele de operatii, unde a fost mobilizat batalionul, atât sub comanda O.N.U. cât și a N.A.T.O.

Această unitate face parte din Brigada 81 Mecanizată “General Grigore Bălan” dislocată tot în garnizoana Bistrița. Sus am postat logo-ul, fanionul și steagul de identificare al Batalionului 812 Infanterie "Bistrița".

Expoziția filatelică națională

Filex Transilvanica 8 oct.'94 Bistrița 730

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică.

Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii.Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale.Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea.Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Pe latura nordică a vechiului centru al municipiului Bistriţa, pe Strada Dornei, între nr.13 şi 24, vis a vis de Biserica Evanghelică, se întinde "Sugăletele", monument – emblemă al Bistriţei, construit aproximativ între anii 1480–1550. Numele de Sugălete ar proveni de la unitatea de măsură utilizată în acele vremuri pentru grâne, adică găleata, a cărei formă este sugerată şi de bolţile porticului. Realizat dintr–un şir de clădiri alăturate, cu parter şi etaj, complexul prezintă la stradă, o impresionantă galerie de arcade semicirculare, cu 20 de bolţi, majoritatea (de la nr. 13 – 21) în ogive, sprijinite de 21 stâlpi masivi de piatră. parterul acestor clădiri cuprinde o intrare carosabilă plasată lateral şi mai multe camere ce serveau ca ateliere, depozite şi prăvălii. Porticul unitar de la stradă asigură desfacerea mărfurilor şi circulaţia ferită de intemperii pe timp nefavorabil. Și în trecut zona era destinata negustoriei si depozitarii marfurilor celor care faceau comert de tranzit. Etajul clădirilor, inovaţie arhitectonică introdusă la Bistriţa în anul 1480, ca urmare a restrângerii spaţiilor construibile după înconjurarea oraşului cu ziduri, servea pentru locuinţe. Parterul era legat de etaj prin scări interioare largi, cu rampe cotite, comode, unele dintre ele chiar fastuoase. Complexul, renovat în ultimii ani, cu faţada zugrăvită după un minuţios studiu de culoare şi cu spaţiile de la parter ocupate de prăvălii ce amintesc de vechile îndeletniciri ale bistriţenilor, prezintă şi alte elemente demne de a fi semnalate. În prima casă dinspre răsărit şi–a avut sediul prima farmacie din oraş, numită "La vulturul negru", atestată documentar în anul 1516. Astfel, la nr.13, reţine atenţia un impresionant portal din piatră în arc frânt. În partea superioară a ancadramentului, într–o nişă cu margini în relief, se află un însemn heraldic, ce face referire la destinaţia clădirii (Casă Parohială), o stea cu şase colţuri, semilună în forma unei măşti umane şi anul 1480, scris în grafia veche (gotică). La etaj, spre stradă, aceeaşi clădire are încastrată statuia Sfântului Nicolae, la care se remarcă o minuţioasă şi reuşită redare a detaliilor. La nr.15, bolta ogivală de la intrare are un frumos disc de încheiere lucrat în stil renascentist. Din intrarea carosabilă, pe o scară monumentală de piatră, se urcă la etajul locuinţei unuia dintre fruntaşii bisericii de la sfârşitul secolului al XV-lea, Petermann. Aici, între două camere, uşa despărţitoare are un excepţional ancadrament, cu baghete cu colţuri rotunjite, marcate de câte un herb. Anul 1480, anul executării lucrării, este sculptat cu litere gotice în partea de sus a ancadramentului. Câmpul scuturilor, care împodobeşte colţurile, înfăţişează în dreapta, stema oraşului, steaua cu şase colţuri, semiluna şi onomasticul Petermann scris cu litere gotice. Uşa de stejar, de mare frumuseţe şi rafinament, prin bogata ei decoraţie în stil gotic târziu, se păstrează la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa–Năsăud. Complexul arhitectural este compus din 9 case comune tipice locului și timpului cînd au fost construite, Parohia evanghelică, Casa adunării preoților “Kapitelhaus”, Casa Paterman și Galeriile de artă (Atelierele UAP - Filiala Bistrița).

Biserica evanghelică, aflată în centrul municipiului Bistrița, este un monument de arhitectură reprezentativ pentru tranziția de la stilul gotic la cel al renașterii în Transilvania. Cu o înălțime a turlei de 75 de metri, biserica se află pe locul al 5-lea între bisericile din România. Sub zidurile actualei biserici se află fundațiile lăcașului de cult ridicat de primii coloniști sași. Cel dintâi paroh atestat documentar a fost Johannis plebanus de Bystricia care figurează în registrele de evidență ale dijmelor papale pe anii 1332 – 1333. Prosperitatea economică datorată unei activități meșteșugărești și comerciale tot mai active, precum și înlesnirile majore acordate bistrițenilor de către regina Elisabeta, mama împăratului Sigismund de Luxemburg, au încurajat cetățenii să înalțe o nouă biserică. Zidirea noii biserici, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a dus la ridicarea unei bazilici romanice cu trei nave, având un cor poligonal și două turnuri ce flancau intrarea principală a peretelui nordic al corului, ce va fi lărgită după mijlocul secolului al XVI-lea. Într-o a doua etapă, biserica a fost reconstruită în stilul unei bazilici gotice: navele sunt despărțite prin stâlpi octogonali, care au luat, odată cu refacerea bolților din veacul al XVI-lea, în partea superioară o formă cilindrică. În biserică și în cimitirul perimetral au fost ridicate mai multe altare și capele amintite în documentele vremii. Un exemplu în acest sens este un altar închinat apostolilor Petru și Pavel, ce a fost ridicat în biserică la 1499. O a treia etapă de construcție începe în 1475 și este finalizată în 1520. Biserica devine o biserică hală în stil gotic. Așa cum figurează în planurile mai vechi ale orașului, avea o incintă de zid pe al cărui traseu va începe în anul 1487 edificarea unui turn de apărare și supraveghere a orașului. Includerea turnului în corpul bisericii va duce la demolarea turnului nordic și ridicarea unui turnuleț cu scară în spirală prin care se asigură un acces independent spre turnul nou construit. Între acesta și turnul orașului s-au păstrat două ferestre din vechea fațadă din secolul al X-lea. În 1478, după demolarea unuia dintre cele două turnuri ale bazilicii romanice, s-a început construirea, alături de turnul păstrat, a unui nou turn care era inițial plasat în afara zidurilor bisericii și care va fi legat, prin lucrări de zidărie și tâmplărie, abia în 1487. De la început, turnul a aparținut orașului, rolul lui fiind preponderent acela de pază și supraveghere în vremuri de primejdie, dar mai ales ca loc de observare a izbucnirii unor incendii. Turnul a fost construit în mai multe etape: în 1487 s-a ajuns până la mijlocul etajului al doilea, după cum arată cifra 1487 săpată pe peretele exterior nordic, anul 1509 este săpat apoi la marginea superioară a peretelui nordic la etajul trei, la nivelul patru este înscris anul 1513, iar la etajul ultim al cincilea este menționat anul 1519, deși lucrările vor fi finalizate, așa cum reiese din registrul de socoteli al Primăriei, abia în 1544. Concomitent a fost montat în turn un ceas care la 1521 era în reparație și căruia, la 1570 i se vopsea cadranul și i se aureau limbile pentru o mai bună vizibilitate. În timpul marelui incendiu din 1857, turnul a ars fiind apoi refăcut în partea superioară. Cu acest prilej, în 1861, a fost montat și ceasul aflat în uz astăzi. În paralel cu lucrările de edificare a actualului turn au loc și lucrări de renovare a restului bisericii ale cărei nave sunt consolidate și completate cu portalurile bipartite de pe laturile de nord și sud specifice goticului târziu, iar corul amplificat. În anul 1533, episcopul Transilvaniei răspunde pozitiv dorinței enoriașilor din Bistrița de refacere a bisericii. În această etapă constructivă vechiul plan bazilical face loc unei desfășurări planimetrice de tip hală. Pentru finalizarea acestor lucrări se încheia, la 17 ianuarie 1560, un contract între consiliul orășenesc și arhitectul Petrus Italus, originar din Lugano, pentru refacerea și consolidarea bisericii parohiale, în valoare de 3000 de florini. Încheiate în anul 1563, după cum consemnează și inscripția de pe aticul portalului vestic, lucrările meșterului elvețian au încorporat în structura și aspectul bisericii parohiale din Bistrița elemente noi ale limbajului plastic renascentist. Cu această ocazie, fațada vestică se schimbă fundamental prin construirea unui pilon de zidărie de dimensiuni impresionante care își are corespondența în spațiul polonez - de unde și denumirea de atic polonez. În anii următori biserica nu mai cunoaște refaceri majore, dar în urma incendiului din 1857, când este distrus acoperișul și ceasul turnului, va fi refăcut ultimul etaj al acestuia în stilul neogotic. Ultima renovare a monumentului s-a realizat în 1926 după planurile arhitectului Hermann Phleps din Danzig. Atunci a fost zugrăvit în culoarea actuală interiorul și a fost introdusă lumina electrică. Datorită unor fonduri proprii, a unor donații substanțiale ale foștilor locuitori ai Bistriței, fațada de vest a putut fi consolidată și parțial renovată. În timp, turnul bisericii a fost renovat și deschis publicului. Accesul în turn se făcea cu ajutorul unui lift modern, după un anumit program. Stranele Bisericii Evanghelice din Bistrița sunt o capodoperă a mobilierului renascentist din Transilvania. Ele au fost realizate de meșterul Johannes Begler în secolul al XVI-lea. Stranele de la Bistrița sunt prevăzute cu un amplu coronament în formă de baldachin și sunt decorate cu intarsia geometrice.

Lucian Blaga - 120 de ani de la naștere 1895 - 2015

Școala gimnazială "Lucian Blaga" Bistrița - 25 de ani 1990 - 2015

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935. În anul 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru. În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de rom anul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne. Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu). Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

Şcoala Generală „Lucian Blaga" a fost înființată în anul 1990 dar funcționează în localul actual din toamna anului 1993. Este cea dintâi şi cea mai mare construcţie şcolară ridicată în judeţ după revoluţia din decembrie 1989, unitatea dispunând de o bază materială deosebită: 34 săli clasă, 4 laboratoare, 5 cabinete de specialitate, 3 săli de sport, în total 1540 metri pătrați suprafață utilă și 7000 metri pătrași, curte și spații verzi. Ea este situată pe Strada Garoafei la nr.8. În anul 2000, la 10 ani de la înfiinţare, şcoala preluat numele marelui român Lucian Blaga. Prin arhitectura specifică şi plasarea ei într-un spaţiu pitoresc la marginea oraşului Bistriţa, lângă apa Bistriţei, prin numărul mare şi diversitatea spaţiilor de învăţământ ca şi prin dimensiunile complexului sportiv şi ale curţii interioare, Şcoala Generală „Lucian Blaga" rămâne unică în peisajul unităţilor şcolare din judeţ şi din ţară.

Bistrița (în germană Bistritz, Nösen și în maghiară Beszterce) este un muncipiu și reședința județului Bistrița – Năsăud, provincia istorică Transilvania, România. Împreună cu cele șase localități componente: Unirea, Slătinița, Ghinda, Viișoara, Sigmir și Sărata, localitatea se întinde pe o suprafață de 14547 hectare și numără aproximativ 75000 de locuitori. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 1241. Sus am postat stema actuală și stema veche a orașului Bistrița. Mai jos admiri pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, din orașul Bistrița.

Cazarma

Cazinoul maghiar - azi Casa de cultură

Școala evanghelică de fete

Biserica evanghelică

Biserica greco-catolică

Biserica catolică și Hotelul Fritsch

Banca națională

Bastionul

Strada Lemnului

Liceul evanghelic (colegiul național Liviu Rebreanu)

Sinagoga

Casa argintarului

Parcul

Gimnaziul

Cafeneaua Corso

Centrul cultural

Biserica greco-catolică și Casa parohială

Piața Regele Ferdinand

Pod peste râul Bistrița

Strada Mussolini

Strada Pungarilor

Strada Spitalului

Strada Ungurească

Strada Trăistarilor

Vedere - 1914

Vederi

Bistrița-Năsăud este un județ din provincia istorică Transilvania, România, care se învecinează cu județele Cluj la vest, Maramureș la nord, Suceava la est și Mureș la sud. Din punct de vedere administrativ județul este compus dintr-un municipiu – Bistrița, 3 orașe – Beclean, Năsăud și Sângeorz - Băi precum și 58 de comune cu 235 de sate. Județul numără aproximativ 278000 de locuitori, se întinde pe o suprafață de 5355 kilometri pătrați și are reședința administrativă în municipiul Bistrița. Deasupra am postat stema și harta actuală a județului Bistrița-Năsăud. Mai jos am postat fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și unele trimiteri poștale din vremuri diferite din acest județ.