Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anii 1894, 1900 și 1901 Regatul România a pus în circulație o monedă de 2 lei cu chipul lui Carol I – rege. Toate piesele de 2 lei de acest tip sunt greu de găsit. În câmpul central al aversului monedei este reprezentată stema mare a Regatului România, încadrată între cifra 2 și litera mare de tipar L, însemnând 2 lei – valoarea monedei. Sub stemă este inscripționat anul emiterii monedei – 1900. Deasupra stemei periferic și circular pe marginea monedei e aplicată inscripția ROMÂNIA. În câmpul central al reversului este reprezentată efigia domnului spre stânga. Sub gâtul domnului este aplicată inscripția: „A.SCHARFF” – numele gravorului monedei, și circular periferic pe marginea monedei este aplicată inscripția: “CAROL I REGE AL ROMÂNIEI”. De precizat că pe marginea monedei, atât pe avers cât și pe revers este realizat câte un cerc perlat.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 1900, valoarea – 2 lei, forma – rotundă, diametrul – 27 milimetri, greutatea – 10 grame, material compoziție – aliaj de argint și cupru (argint 83,5% și restul cupru), cant - zimțat, gravor – A. Scharff și tirajul; 600000 exemplare în anul 1884 la Bruxelles, 87279 exemplare în anul 1900 la Hamburg și 12476 exemplare în anul 1901 tot la Hamburg.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

2. În data de 16 iulie 2018, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la înfiinţarea Filarmonicii Române din Bucureşti. Aversul monedei prezintă Ateneul Român, sediul actual al Filarmonicii Române din Bucureşti, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2018”, iar reversul monedei redă un detaliu de pe clădirea Ateneului Român; în medalion, portretul primului director şi dirijor, inscripţia: ,,EDUARD WACHMANN” şi anii între care a trăit, ,,1836-1908”; la exterior, inscripţia ,,150 DE ANI DE LA INFIINTAREA FILARMONICII ROMANE DIN BUCURESTI”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritate: 99,9%; formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; margine: zimțată; tiraj: 200 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA: 380 lei.

Filarmonica "George Enescu" este instituţia muzicală reprezentativă a României. Fondată în aprilie 1868, "Societatea Filarmonică Română", sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Primul concert a avut loc în 15 decembrie acelaşi an, sub bagheta initiatorului sau. După inaugurarea palatului Ateneului Roman, la 5 martie 1889, concertele au inceput sa se desfasoare in aceasta sala, asa cum se intampla si in prezent, Ateneul Roman devenind emblema culturii romanesti si sediu al Filarmonicii. Lui Wachmann, care a condus prima orchestra simfonica permanenta pana in 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch. In perioada directoratelor lui George Georgescu (1920-1944; 1954-1964), repertoriul s-a modernizat iar Filarmonica a intrat in circuitul muzical international, prin participarea la primele turnee peste hotare si invitarea unor mari personalitati ale lumii muzicale interbelice, între care Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan şi mulţi alţii de calibru universal. Tot lui George Georgescu i se datorează înregistrări discografice de referinţă, ca de pildă integrala simfoniilor de Beethoven. Detalii abundente despre prima sută de ani de activitate apar în volumul „Filarmonica George Enescu din Bucureşti, 1868-1968”, semnat de muzicologul Viorel Cosma. După razboi, instituţia şi-a diversificat activitatea, sub mandatele lui Constantin Silvestri şi George Georgescu: se înfiinţează Corul academic, se constituie un valoros corp de solişti concertişti (instrumentişti şi cântăreţi), diverse ansambluri camerale (de la orchestra pana la trio cu pian). De numele lui George Georgescu se leagă şi concertele memorabile susţinute de Orchestra Filarmonicii, la primele ediţii ale Festivalului Internaţional „George Enescu”. După moartea lui George Enescu, în 1955, Filarmonica îi preia numele. La conducerea acestei instituţii muzicale s-au mai succedat: Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu, Mihai Brediceanu. După căderea regimului comunist, Filarmonica "George Enescu" a recâştigat din strălucirea de odinioară sub conducerea directorului general Cristian Mandeal şi a directorului artistic Nicolae Licareţ. În timpul mandatului dirijorului principal Cristian Mandeal (1991-2010), Orchestra Filarmonicii a realizat pe disc integrala lucrărilor simfonice de George Enescu şi de Johannes Brahms. Pe lângă concertele simfonice şi camerale curente (aproximativ 300 anual), Filarmonica a înregistrat zeci de discuri LP si CD şi a întreprins turnee de răsunet în Europa, Asia şi Extremul Orient, câştigându-şi astfel un binemeritat renume internaţional.

Eduard Wachmann a fost un dirijor, compozitor și profesor universitar român, de origine germană, care s-a născut la data de 10 februarie 1836 în București și a decedat la data de 12 decembrie 1908 tot în București. Primele lecții de muzică i-au fost oferite de tatăl său, Ioan Andrei, apoi a studiat muzica la Viena și Paris. Wachmann a dirijat orchestrele teatrelor naționale de la Craiova și București, a fost directorul Operei Române din Teatrului Național din București. Tot el a fondat Societatea Filarmonică Română din București (în anul 1868), unde a activat ca dirijor și director. În total, a petrecut 35 de ani la pupitrul dirijoral, reușind să formeze un nou public interesat de muzica simfonică. A scris vodeviluri, muzică vocal-simfonică, de cameră, corală, lieduri și muzică de scenă. A fost profesor la Conservatorul din București și director al acestuia; a predat aici cursuri de pian și armonie. A redactat lucrări didactice și a cules folclor, publicând piese folclorice în aranjament pentru pian.

După inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfașoare în această sală, așa cum se întâmplă și în prezent, Ateneul Român devenind sediu al Filarmonicii și exponentul arhitectonic și spiritual al unei întregi națiuni. Acest sanctuar al culturii românești a fost martor, de-a lungul anilor, la evenimente excepționale precum: lansarea capodoperelor muzicale autohtone, conferințele marilor personalități , expoziții ample de pictură și sculptură. Totodată, din anul 1958, Ateneul este gazda Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” – eveniment cultural excepțional, organizat de țara noastră. Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

Despre Fresca Ateneului Român. In sfera aceluiasi interes pentru decoratie intra si preocuparea constanta formulata de C. Exarhu si Al. Odobescu inca din 1888, de a se realiza o monumentala fresca pe peretele circular al salii, fresca ce trebuie sa evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre nationale, dar in acelasi timp sa creeze o imagine fidela a specificitatii sufletului romanesc.Propunand in anul 1901, un proiect in spiritul celor aratate mai sus pictorul Stefan Popescu dorea realizarea acestei picturi de 300 mp pe panza, considerand ca astfel nu va trebui sa fie inchisa sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face ca proiectul sa taraganeze multi ani. In sfarsit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce ce reprezinta in 25 de episoade momente importante din istoria romanilor. Fondurile au provenit din subscriptie publica. Lucrarea în lungime de 75 mp și lățime de 3 metri, începută în 1933 în tehnica "al Fresco" va fi inaugurata la 26 mai 1938. Consideram ca este interesanta o succinta descriere a scenelor deoarece valoarea lor ideatica este net superioara valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde avand in vedere caracterul programatic al lucrarii si necesitatea de a supune compozitia, desenul si culoarea spatiului oferit, intr-un ansamblu cu anumite coordonate plastice si decorative. Dar să urmărim succesiunea episoadelor:

Traian pătrunde în Dacia. Imparatul este prezentat in statul sau major, langa podul peste Dunare de la Turnu Severin.
Colonizarea Daciei. In fundal se vede monumentul de la Adam-Clissi. Legionarii patrund in Dacia.
Contopirea dacilor cu romanii este prezentata prin idila dintre o tanara daca si un soldat roman. Stela funerara reprezinta o piesa gasita in timpul sapaturilor de la Alba Iulia.
La orizont o sentinela romana strajuieste hotarul. Norii negri simbolizeaza apropiatele invazii barbare.
Invazia barbarilor.
Inceputul vietii romanesti patriarhale. Norii se risipesc, iar populatia coboara din munti si ridica locuinte si lăcășe de închinare.
Statornicirea: taranul roman isi pregateste armele: arcul si securea
Descalecatul: de peste munti se iveste un cavaler calare, pe care populatia il primeste cu paine si sare.
Statul Militar: Mircea cel Batran parlamenteaza cu trimisii turci.
Statul Administrativ: in curtea Manastirii Moldovita, Alexandru cel Bun imparte dregatoriile statului.
Cruciada romanilor: Iancu de Hunedoara, Vlad dracul si Stefan al doilea ridica o oaste pentru izgonirea turcilor. In fundal apare castelul de la Hunedoara si Cetatea Poenari de la Arges. Figura lui Tepes Voda se zareste ca o umbra misterioasa.
Vremea lui Stefan cel Mare. Un taran isi face lance din fierul coasei. Stefan in fata Cetatii Sucevei primeste pe trimisii Papei care ii aduc spada si titlul de "Ostas al lui Christ".
Epoca de pace si credinta. Neagoe Basarab si familia sa ies din Biserica episcopala de la Curtea de Arges (deasupra lojii Romaniei).
Epoca lui Mihai Viteazul. Domnitorul intregitor al neamului se pregateste sa intre in Alba Iulia.
Epocile culturale: Matei Basarab, Vasile Lupu (in fundal Cetatea Targoviste si Biserica 3 Ierarhi), Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu (Manastirea Hurezu si mesterul ei Parvu Mutu).
Rascoala lui Horia, Closca si Crisan. Cei trei eroi sunt prezentati in fata bisericii de la Tebea (Tara motilor). Gheorghe Lazar apare ca un personaj de legatura intre acest episod si cel care reprezinta miscarea lui Tudor Vladimirescu.
Domnul Tudor in fruntea pandurilor intra in Bucuresti si primeste din partea politiei, zapis de consfintire a drepturilor cerute de Adunarea poporului. Alaturi apare episcopul Argesului si o cula, indicând originea lui Tudor Vladimirescu.
Anul 1848, in Transilvania cu Avram Iancu care porneste la lupta.
Anul 1848, in Tara Romaneasca si Moldova. Bonjuristii fraternizeaza cu taranii.
Alexandru Ioan Cuza improprietareste taranii. In planul al doilea apare Kogalniceanu.
Unirea Principatelor in 1859. Doua femei in costume nationale deapana acelasi fir.
Carol I si razboiul de independenta. Domnitorul primeste un steag capturat de la inamic. In scena apare si I.C. Bratianu.
Realizarea intregirii nationale: 1918. Pe front soldati intre sarme ghimpate.
Regele Ferdinand I si Romania Mare. La Alba Iulia regele si regina Maria. In suita apare generalul Berthelot. Toti trec prin fata unor femei ce simbolizeaza Vechiul regat, Transilvania, Basarabia si Bucovina.
Ultima scena ar fi trebuit sa-l reprezinte pe Carol al II-lea, fondatorul orasului modern, care alaturi de Mihai I coboara in mijlocul poporului pentru a patrona stiintele, literatura, artele si industria. Varianta aleasa ulterior reprezinta poporul cu steaguri, care sarbatoreste infaptuirea Romaniei Mari. Din punct de vedere plastic aceasta ultima scena este tratata diferit fata de restul frescei, culoarea fiind mai vie si desenul mult mai liber.

In ansamblu, fresca este realizata intr-o maniera oarecum libera, putand vorbi de un stil realist plat. Dominanta cromatica este rece, abundand in cenusiuri. De aici efectul general usor estompat, fara accente plastice deosebite. Aceste caracteristici ale frescei ar putea semnifica la prima vedere ca lucrarea este lipsita de interes artistic. Totusi, in ansamblul salii aceste date devin intr-un fel calitati, lucrarea ocupandu-si locul sau cu discretie, ca un fel de pandant al tonurilor calde de rosu si auriu din luxurianta bogatie decorativa a cupolei.

Slujind frumoasei idei ca istoria nationala trebuie prezentata ca o carte deschisa, in care fiecare privitor sa gaseasca ceva din maretia trecutului si astfel sa mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativa pentru caracterul emblematic al monumentului.

Aleea cu sculpturi: În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu 16 busturi care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artiști români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu de Ion Georgescu, Mihail Kogălniceanu de W.C.Hegel, P.S.Aurelian de W. C. Hegel, Ion Ghica de Iordănescu, Traian Demetrescu de Filip Marin, Dumitru Georgescu Kiriac de Oscar Han, Ienăchiţă Văcărescu de W. C. Hegel, Constantin Esarcu de W. C. Hegel, Gavriil Musicescu de Miliţa Petraşcu, C.A. Rosetti de I. Georgescu, Vasile Urechea-Alexandrescu de W. C. Hegel, generalul Ioan Emanoil Florescu de I. Georgescu, Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Teodorescu de Carol Storck, C. I. Stăncescu de W. C. Hegel și Theodor Şerbănescu de Filip Marin. În prezent, în Grădina Ateneului este amplasată o singură statuie, cea a lui Mihai Eminescu, executată în bronz, în 1963, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

3. În data de 24 decembrie 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema Istoria aurului – moneda din aur de 10 ducați Mihai Viteazul. Aversul monedei redă o reprezentare ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2018”. Reversul monedei are, în partea centrală, chipul lui Mihai Viteazul așa cum este prezentat pe aversul monedei de 10 ducați Mihai Viteazul, în partea de jos, reproducerea reversului monedei, iar în arc de cerc inscripția „ISTORIA AURULUI – MONEDA DE 10 DUCATI MIHAI VITEAZUL”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare: 10 lei: data emiterii: 24.12.2018; seria: Istoria aurului; metal:

aur; puritate: 99,9%; formă : rotundă; diametru: 13,92 milimetri; greutate: 1,224 grame; calitate: proof: cant: zimțat; tiraj: 500 exemplare și preț unitar de achiziționare, fără TVA: 385 lei.

Moneda de aur de 10 ducați a fost emisă la Sibiu de către Mihai Viteazul în intervalul ianuarie – martie 1600. Din această emisiune se cunoaşte în prezent un singur exemplar original.

Mihai Viteazul (născut în anul 1558 în localitatea Târgu de Floci, Țara Românească și decedat la data de 9 /19 august 1601 la Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei, a fost domnul Țării Românești între anii 1593-1600. Pentru o perioadă (în anul 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească):

1593-1599 este Domn al Țării Românești;
Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”. Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații “Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații, Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului. Regimentul 30 Gardă “Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române. În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederick Strock. Ordinul militar de război “Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE ȘI MEDALII
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

100 de ani de la târnosirea Catedralei arhiepiscopale armene

1915 - 2015 București

Arhiepiscopia Bisericii armene din România

Biserica Armenească din București este un monument istoric aflat pe Bulevardul Carol I, la nr.43, având hramul Sfinții Mihail și Gavriil. Piatra de temelie a acestei biserici a fost pusă în anul 1911 și inaugurată în data de 6 septembrie 1915. Ea este opera arhitectului român Dimitrie Maimarolu și arhitectului de origine armeană Grigore C. Cerchez, având ca model catedrala de la Vagharšapat - Ečmiadzin din Armenia. Complexul religios şi social-cultural al comunităţii armene este compus dintr-o impunătoare biserică, reşedinţa episcopală, biblioteca armeană şi muzeul eparhial, o casă de cultură, o grădiniţă, sediul Uniunii Armenilor din România și Monumentul general Andranic. Biserica, cu dimensiunile exterioare 30 x15 metri, are un plan bazilical trinavat, combinat cu o cruce greacă înscrisă; este acoperit cu o boltă în leagăn, cu arce dublouri. O turlă mare, cu 12 laturi, se înălţă peste naos, prin intermediul arcelor ce se descarcă pe 4 piloni din zid. Două turnuri mici terminate cu un foişor deschis şi lanternou, sunt ridicate peste scările şi încăperile ce flanchează vestibulul de intrare. Turnul clopotniţă cu 2 niveluri de arcade este situat în axul bisericii, peste pridvorul deschis, pe plan patrat. În interior, pictorul Bassano a realizat tablouri independente, de dimensiuni mari, pe pereţii laterali ai navei, ca şi pe semicalota sferică ce acoperă altarul deschis, fără tâmplă. În anul 1971, pictura murală a bisericii a fost restaurată de pictorul Eugen Profeta.

C.M.N. - Cercul militar național (gravor M. Fetița)

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V.Ștefănescu și E.Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Jeton - 50000 lei - Casino Palace Bucharest

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Athénée Palace Hilton, denumire veche Athenee Palace, este un hotel din București, afiliat rețelei Hilton Hotels & Resorts. Hotelul este situat în centrul capitalei, pe strada Episcopiei, nr. 1-3, în imediata apropiere a Ateneului Român, Palatului Regal și a Pieței Revoluției. A fost relansat în anul 1996, are 272 de camere, un restaurant cu specific italian, o cafenea și un bar englezesc, centru de afaceri, săli de conferință, centru de fitness și zonă de shopping. A fost renovat înainte de anul 2005, pentru suma de 42 milioane dolari. Acționarul principal este Ana Hotels, companie deținută de omul de afaceri George Copos cu peste 90% și SC Tehnofrig Palace SA, SIF Oltenia și Tempus Invest SRL cu circa 10%. Cifra de afaceri a hotelului în anul 2004 a fost de 22 milioane dolari. Hotelul Athenee Palace a fost construit între 1912-1914, după planurile arhitectului francez Theophile Bradeau, pe locul unde cu un secol în urmă se afla Hanul Gherasi. A fost prima clădire cu mai multe etaje din București, dar și prima clădire cu structura din beton armat. Fațada sa era una în stil clasic, bogat decorată cu stucaturi. Când s-au finalizat lucrările, la 1914, avea 149 de camere și 10 apartamente decorate în stilul Ludovic al XIV-lea. A fost și este unul din cele mai luxoase locuri din București, recunoscut pentru recepțiile și ceaiurile dansante încă de la deschidere. Două dintre punctele de atracție ale hotelului de-a lungul timpului și cele mai importante semne de indentitate ale acestuia — Barul englezesc și sala ''Le Diplomate" — sunt, în continuare, parte integrantă a Athénée Palace. În anii '30-'40, ''English Bar" era unul dintre cele mai populare localuri din Capitală. La rândul său, sala ''Le Diplomate" este considerată monument istoric, fiind una dintre cele mai bine păstrate săli de recepție din țară. Holul istoric al hotelului, Les Colonnades, cu coloane din marmură și candelabre, este, de asemenea, un simbol de arhitectură din perioada Belle Époque. În 1937, hotelul a fost transformat și modernizat după planurile arhitectului Duiliu Marcu, care a ales un aspect mai simplist, art deco, păstrând însă atmosfera specială a clădirii. Modificările s-au făcut atât asupra planului, cât și asupra arhitecturii exterioare schimbându-i-se complet fațadele. Cu aceasta s-au prevăzut, pe înălțimea a trei etaje, arcade adâncite care dădeau un aspect deosebit fațadei. Intrarea principală, holul de onoare, sălile de mese, saloanele de recepții, totul a fost refăcut, modificat și completat cu cele mai moderne instalații. Descriind hotelul, așa cum arăta el în 1938, A.L. Easterman de la Daily Express din Londra, și mai târziu la Daily Herald, face referire la ''mobilierul său puternic ornamentat, piloni de marmură și aur, candelabre strălucitoare mari, precum și canapele adânci, care te invită la conspirație.'' În urma bombardamentelor din aprilie 1944, ce vizau Gara de Nord, o parte a clădirii a ars, iar toate geamurile au fost sparte de suflul exploziilor. Edificiul a fost refăcut, în 1948, conform indicațiilor aceluiași arhitect. Datorită marelui flux de clienți, în anii 1964-1966 s-a adăugat hotelului o nouă aripă, de-a lungul Căii Victoriei, căreia i s-a amenajat în față o grădină cochetă. În această nouă aripă, la parter, a fost amenajat și un restaurant. Planurile extinderii hotelului au aparținut arhitectului Nicolae Pruncu și inginerilor Radu Mircea și Mihai Ionescu. Clădirea hotelului Athénée Palace a fost supusă unui test în urma cutremurului din 7 martie 1977, aceasta dovedindu-și rezistența, în timp ce mai multe alte clădiri aflate în apropierea sa au suferit deteriorări grave. După câțiva ani, în 1983, interiorul clădirii a fost modernizat. Hotelul a fost afectat și în timpul evenimentelor din decembrie 1989, o reamenajare având loc în 1993. Închis în 1994, Athénée Palace a fost cumpărat la licitație de către Hilton Worldwide, una din cele mai vechi și extinse lanțuri hoteliere din lume, care a început o renovare și extindere de 42 milioane dolari, redeschizând hotelul ca Athénée Palace Hilton în 1997. Hilton a extins hotelul de aproape două ori mai mare decât era înainte, adăugând săli de conferințe și un centru de afaceri. În 2005 este achiziționat de Ana Hotels. De-a lungul timpului, i-au trecut pragul capete încoronate, președinți de stat, spioni, diplomați, mari industriași, artiști, sportivi, poeți, cântăreți celebri și scriitori. De asemenea, sălile de conferință ale hotelului au găzduit reuniuni la nivel internațional, forumuri economice, conferințe de presă, ceremonii privind decernarea unor premii, dezbateri culturale etc.

Insignă volei - București 1963 - Oficial

Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri. O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24 se continuă setul până în momentul în care una din cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de jucarea ultimului set pentru desemnarea câștigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență de două puncte).

Insigna - Cercul rebusist C.C.A. București

(Casa centrală a armatei)

Cercurile rebusistice erau și sunt forme de asociere a împătimiților de probleme (jocuri) enigmistice și rebusistice. În cadrul acestor jocuri intră careurile de cuvinte încrucișate (rebusul clasic) și alte forme: integramă, monoverb, biverb, triverb (inclusiv formele anagramate), ilustriverb, anagramă, metagramă, rebo, rebo anagramat, rebo eliptic anagramat, rebus ilustrat, rebus criptografic, criptorebus și încă multe forme. Pasionații acestor jocuri își dezvoltau și își dezvoltă într-un mod elegant orizontul de cunoaștere și de imaginație.

Insigna - Asociația germană de sprijin - București 1863

Asociația germană de sprijin București a fost o formă de asociere a unor indivizi și autorități germane pentru ajutorarea locuitorilor capitalei. Încă mult înainte de anul 1778 există dovezi că pe teritoriul viitoarelor principate române au existat coloniști germani. Aceștia erau răspândiți de la Cotnari, Siret, Huși, Suceava, Câmpulung Moldovenesc până la Târgoviște, Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea. Se pare că de atunci este cunoscută și existența unei școli germane de trei clase cu 64 elevi în București. Viitorii meșteri germani din București se regăseau printre "clasele cele mai bune" ale orașului. În anul 1809, un anume Johann Timpel a fondat prima fabrica de bere. Au început să apară fabrici de pălării, zahăr și instrumente muzicale, librarii și tipografii aparținând etnicilor germani. Pe vremea aceea în capitală apăreau două ziare germane, "Bucharester Tageblatt" și "Lloyd românesc", "Liedertafel".

În anul 1842 s-a construit prima școală pentru 50 de elevi germani denumită "Școala Friedrich Wilhelm" unde predau doar doi profesori. În anul 1887 se înființează o școală secundară cu 537 elevi de religii diferite. E important de reținut că în cadrul acestor școli pentru copii germani erau înscriși și copii români și asta datorită doar prestigiului de care se bucurau aceste școli. În anul 1918 a venit ca o inovație introducerea lecțiilor latine, prin care a avut loc o transformare a școlii secundare superioare într-un Realgymnasium. După anexarea noilor provincii României, cea de-a 29-a Adunare Națională a Bisericii, convocată în noiembrie 1921, se ocupă de problema păstrării școlii german-protestante "a cărei soluție fericită depinde de existența comunității noastre ca oameni și biserică". "Prin urmare, Adunarea își exprimă ferm hotărârea de a-și menține școala german-protestantă în toate circumstanțele, cu toată puterea și încrederea în profesia sa conservatoare populară". Pentru școlile germane din București, transformarea din școală "străină" în "școală minoritară" finanțată din motive politice, a avut consecințe grave. Diplomele de absolvire a acestor școli trebuiau confirmate de o comisie de stat. Din anul 1942 biserica se separă de școală iar procesul educării și formării tinerilor germani revine grupului etnic german ceea ce duce la creșterea numărului de elevi și studenți. Din anul 1948 se trece la învățământul de stat. Elevii "Liceului Evanghelic București" au fost transferați forțat la liceul "Matei Basarab" și distribuiți aleatoriu în toate clasele. După 1959 Școala germană din București este demolată pentru a face loc proiectului Palatul Republicii.

Din anul 2007 în București ființează noua Școala Germană, în germană Deutsche Schule Bukarest – DSBU, ca școală internațională privată, cu limba de predare germană ce oferă toate treptele preuniversitare. Școala este situată pe strada Aron Cotruș, la nr. 51, se întinde pe 2 hectare teren și este susținută de ambasadele Germanie, Elveției, Austriei și OMV Petrom. Școala se adresează copiilor diplomaților și oamenilor de afaceri germani, care astfel își pot însoți părinții și se pot transfera ușor la alte școli din Germania sau școli germane din străinătate. De asemenea, se adresează copiilor ai căror părinți speră ca aceștia să facă o carieră în diplomație sau să devină oameni de afaceri în Germania, iar legăturile din școală le-ar putea fi de folos.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și alte frumoase locuri de vizitat, din vremuri diferite din municipiul București.