Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - ATENEUL, BISERICA "SFÂNTA ADORMIRE", CAZINOUL ȘI TURNUL CU CEAS DIN GIURGIU

1. Ateneul Giurgiu, denumire actuală Ateneul “Nicolae Bălănescu” este locul in care cultura si arta se pot manifesta in conditii propice. El situat pe strada Episcopiei, la nr. 21.

Edificiul a fost renovat și reinaugurat in primavara anului 2009, dupa ample lucrari de renovare si amenajare – realizate la initiativa si cu eforturile deosebite ale Consiliului Local si Primariei Giurgiu. Aflat in administrarea Centrului Cultural Local „Ion Vinea”, Ateneul vine in intampinarea unei dorinte vechi a giurgiuvenilor, aceea de a avea o sala adecvata in care slujitorii artelor sa se poata manifesta in plenitudinea talentului lor, iar iubitorii de frumos, constituiti in spectatori, sa aiba posibilitatea de a-i urmari. De aceea, Ateneul "Nicolae Bălănescu” este privit, pe buna dreptate, de catre locuitorii orasului, ca un adevarat dar pe care Consiliul Local li l-a oferit. Inca de la spectacolul prilejuit de inaugurare, pe scena – moderna si foarte eleganta – au evoluat nu doar artistii locali, ci si nume de marca ale muzicii romanesti si internationale, reprezentanti ai Filarmonicii „George Enescu” Bucuresti, ai Teatrului de Opera Bucuresti, ai Filarmonicii din Russe – Bulgaria. De asemenea, salile Ateneului au gazduit seri literare, simpozioane stiintifice, seri de teatru, expozitii si conferinte – satisfacand cele mai variate gusturi si inclinatii culturale. Capacitățile sălilor Ateneului sunt: sala de spectacol – 317 locuri și sala de conferinte – 90 locuri.

2. Aici admiri căteva vechi cărți poștale dar și unele poze recente reprezentînd Biserica “Sfânta Adormire”, azi Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului “ din municipiul Giurgiu.

Giurgiu, frumoasa așezare vlășceană ce dăinuie de veacuri pe malul stâng al Dunării, atestată documentar la 23 septembrie 1403 printr-un act ce poartă semnătura Marelui Voievod Mircea cel Batrân (1386-1418), își are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, după cum arată mărturiile scoase la iveală de oamenii de știință în domeniu, locurile acestea înscriindu-se printre cele în care s-a născut poporul român.

În anul 1420 cetatea Giurgiu a fost cucerită de turci, fiind transformată în raia pentru patru sute de ani, cu excepția unor scurte perioade în care unii dintre domnitorii Țării Românesti, apărători ai creștinătății, reușesc să cucerească locurile acestea ce le aparțineau de drept. Istoria ne arată că până în anul 1829, an în care prin Tratatul de la Adrianopol raialele Turnu, Giurgiu și Brăila trec sub administrație românească, creștinilor din aceste teritorii nu li se îngăduia să-și construiască locașuri de cult deasupra solului și nici să aibă clopote la ele. Din această cauză, creștinii vor fi nevoiți să recurgă la construirea bisericilor îngropate sub pamânt. Asemenea locașuri de închinare au existat și la Giurgiu, căci în Cartografia bisericilor bucureștene pe anul 1810, publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, se amintește și de „preotul Radu sin popa Ivan, hirotonisit preot de Vladica Cerveno chir Chiril, pe biserica din Giurgiu în anul 1802 August 25.” De asemenea, având grijă de locuitorii acestei cetăți, Tribunalul turcesc din Giurgiu aminteste într-o hotarâre a sa din anul 1806 despre reparațiile ce s-au făcut bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.

O mărturie incontestabilă o găsim în textul unei inscripții cioplite în piatră, în limba română, scrisă cu caractere chirilice, păstrată astăzi în catedrala, care spune așa: „ Subt acest monument zidit / Jertfelnic bisericii vechi existând / La anul 1806 în pământ clădită / Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slăvită / Sub oblăduire otomană fiind / Neîngăduit deasupra a fi zidită / La anul 1851 din nou s-a înființat / Sub acel hram înălțat / Și cea veche s-a stricat / Prin îndemnul Părintelui Protopop / Anume Drăgan Mirodat / Sub îngrijirea dumnealor / Manole Grabobici și Daniil Denea/ Epitropii acestei biserici / În a jertfelnicului mărire / Întru veșnica pomenire / Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859.” Iată aici dovada existenței unui locaș de cult îngropat și actul nașterii unuia nou în care slujim astăzi, sau poate al unui înaintaș al acestuia. Lucrările de specialitate consemnează că biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită pe locul unde se vede astăzi, între anii 1840-1852. În decursul timpului ea a mai suferit câteva transformari majore. Planul bisericii este de tip bazilical, cu turle pe naos și pridvor, zidită din cărămidă arsă cu mortar de var, pe o temelie de piatră. Această piatră folosită la temelia bisericii a fost luată din zidurile cetății Giurgiu, dupa cum aflam dintr-o aprobare data de generalul Kiseleff în anul 1832. Construcție măreață, ce poartă în sine specificul arhitecturii bizantine, caracterizat de linii drepte și arce de cerc, cu ziduri groase, stâlpi pătrați, ferestre mari și turle cu calote sferice, având la vremea ridicării aerul specific epocii în care s-a născut, biserica zidită la jumatatea secolului al XIX-lea suferă unele transformări în prima jumătate a secolului al XX-lea. Astfel, într-o primă fază, dupa cum vedem în unele imagini din acea vreme și din mărturiile consemnate în Condica acestei biserici, portalul de la intrarea principală a fost înlocuit cu un portic mai mare ce se vede și astăzi. S-a continuat cu schimbarea acoperișului si a celor două turle vechi din lemn cu unele din beton armat. Tot acum se construiesc cele doua timpane pe laturile de nord și sud din dreptul turlei Pantocratorului și friza cu firide de sub cornișă în interior se înlocuiesc cafasul și amvonul, se pune parchet în altar și gresie în naos și în pronaos peste pardoseala de piatră. Se instaleaza o centrală proprie și calorifere. Apoi se va începe repictarea bisericii, datorită faptului că pictura veche era deteriorată. În anul 1930 se repară clopotnița și se construiește casa parohială. Înfățișarea pe care o are astăzi catedrala se datorează arhitectului Penescu si inginerului Ciulei din Bucuresti. Pictura inițială ce împodobea pereții vechii biserici a fost executată în ulei, în maniera școlii decadente de după Gh. Tăttărescu, de către pictorul Nicolae Pitaru. Pictura murală existentă astăzi, executată în tempera grasă, în stil neo-bizantin, a fost realizată de pictorul Nicolae Stoica între anii 1939-1959. Restaurarea acesteia s-a realizat între anii 1989-2005 de către Drejoi Ion, ucenic al lui Nicolae Stoica. Catapeteasma, realizată în stil baroc, cu pictura în ulei, datând din secolul al XIX-lea, este opera pictorului Nicolae Pitaru. Aceasta se desfașura la început pe toată lățimea bisericii, acoperind cele trei abside. Avea în componență douăsprezece icoane mari. Ea a suferit unele modificari în vara anului 1948, reducându-i-se dimensiunile la cele existente astăzi. Parohia Catedralei a avut un inventar foarte bogat de bunuri mobile și imobile ce s-au adunat în timp de la binecredincioșii creștini din țara și din străinătate – cum a fost, spre exemplu, cazul soției generalului rus Soymonov, care a donat icoana cu Sfânta Treime, în cinstea și spre pomenirea soțului ei și ai camarazilor acestuia căzuti pe câmpurile de luptă în timpul războiului ruso-turc. Locaș de cult și de cultura, catedrala are onoarea de a primi corurile vocale „Cântarea Dunării” și „Lyra” sub conducerea maeștrilor Anghel Bărbulescu și Victor Karpis, spre a înfrumuseța coloritul muzical al slujbelor. Titlul de catedrală și-l dobândește încă din vechime. Acest titlu a fost purtat cu vrednicie până la 9 aprilie 2006 când, prin instalarea primului episcop de Giurgiu în persoana Preasfintitului Dr. Ambrozie Meleacă, biserica parohială „Adormirea Maicii Domnului” devine Catedrala Episcopală în adevăratul sens al cuvântului. Sub arhipăstorirea Preasfințitului Ambrozie, Catedrala Episcopală intră într-un amplu proces de înfrumusețare, fiindu-i schimbată pardoseala cu plăci de granit, acoperișul este învelit cu tablă de cupru, este montată o moderă instalație de încălzire centrală, locașul este împodobit cu frumoase piese de mobilier sculptat, este amenajată o capelă mortuară, ferestrele sunt înlocuite cu unele noi de tip vitraliu. Sunt, desigur, în continuare o serie de proiecte care privesc Catedrala, proiecte care vor fi derulate în perioada imediat următoare. Savârsirea slujbelor din fiecare zi se face după tipicul mănăstiresc, Catedrala fiind un exemplu viu pentru slujirea liturgică a preoților din parohiile eparhiei.

3. Alături de Turnul din centru, Cazinoul din municipiul Giurgiu a fost un impunător monument de arhitectură, o emblemă a orașului, care din păcate astăzi nu mai există, el putând fi admirat doar din puținele cărți poștale și fotografii păstrate.

El a fost situat în parcul central al orașului – Parcul Alei – denumit într-o vreme Parcul Mareșal Foch. Cazinoul a fost distrus deloviturile necruțătoare ale rebeliunii legionare din anul 1941, când a fost ocupată și Prefectura orașului.

În afară de vechile poze și cărți poștale încă existente ne mai amintește despre vechiul monument arhitectonic doar monumentul închinat în memoria Eroilor Francezi din timpul primului război mondial, ce a fost construit în 1920 și amplasat chiar în fața Cazinoului (a se vedea pozele atașate).

Pietrele robuste constituente ale monumentului comemorativ nu au putut fi sparte de furia legionară, dar sunt neglijate de autorități, adeseori uitându-le printre bălării, dar și de către unii tineri care le vandalizează prin zgâriere sau aplicarea unor înscrisuri cu vopsea (renumita și neînțeleasă artă grafitti).

4. Turnul cu ceas, situat în Piața Unirii din Giurgiu, datează din secolul al XVIII-lea, din timpul ocupației otomane.

În acea perioadă, turcii au construit din piatră un foișor cu o înălțime de 22 de metri, pentru a putea supraveghea împrejurimile. Turnul s-a aflat sub stăpânire turcească timp de 30 de ani, însa el a fost construit după planurile de sorginte europeană ale strategilor vremii.

Nu este o arhitectura turcească, ci una inspirată din concepția arhitecturii de tip francez, Construit în anul 1771 într-o formă diferită de cea de astăzi, turnul făcea parte din sistemul de fortificație al orașului.

El era principalul punct de supraveghere asupra înaintării armatelor inamice, deoarece era cea mai înaltă construcție din zonă. Turnuri asemănătoare au existat și în alte orașe din țări ale Imperiului Otoman precum: Bulgaria, Albania sau, de pildă Serbia de astăzi.

Majoritatea au fost distruse prin demolare chiar de către locuitorii orașelor, imediat după războaiele de independență duse de statele respective cu Imperiul Otoman. Din acest motiv, el este o raritate în partea de sud-est a Europei. După ce turcii au fost alungați, această construcție a suferit câteva modificări și i s-a adăugat un ceasornic.

Restaurat de câteva ori de-a lungul războaielor moderne cărora le-a supraviețuit, turnul a suferit câteva transformări până la primul război mondial. Atunci, o bună parte din oraș a fost afectată de un incendiu, și odată cu el, partea superioară a turnului. Ceasornicul i-a fost adăugat turnului de supraveghere abia în secolul al XIX-lea , odată cu ieșirea de sub stăpânirea turcească.

Turnul Ceasornicului a intrat în reconsolidare la sfârșitul anului 2005, lucrările fiind terminate în 2007. Cu această ocazie, ceasornicul a fost înlocuit cu unul nou, cel original aflându-se la muzeul de istorie Teohari Antonescu din orașul Giurgiu. Turnul este un monument de tip A, adică "monument istoric de valoare națională și universală", fiind înscris în Lista monumentelor istorice 2004 din județul Giurgiu. Peste timp Turnul cu ceas a devenit simbolul orașului Giurgiu, acesta fiind prezent și pe stema județului.

Construcția turnului are o particularitate, un plan hexagonal, o construcție care înconjoară baza în care de-a lungul timpului au funcționat Primăria, Poliția sau Pompierii. Ultima întrebuințare și cea actuală de altfel, a fost cea dobândită prin concesionarea spațiului de la baza sa, pentru localuri și cafenele. Astăzi s-a reconstruit provizoriu așa ceva în jurul turnului. Totuși el este strâmb din naștere, dintr-un defect de construcție. Are o înclinație de câteva grade, deși nu este Turnul din Pisa.

Cel care a folosit Turnul Ceasornicului drept reper al sistematizării urbanistice moderne din Giurgiu, autor al planului orașului, a fost inginerul austriac Morris Van Ott. Directorul Muzeului județean “Teohari Antonescu” Giurgiu explică:“Planul respectiv este din 1832 și are aceeași concepție cu cea a orașului Brăila și, atenție, același autor. Mai are o caracteristică, este centrul unde cândva exista un rond circular pe care giurgiuvenii l-au botezat “farfurie” datorită formei sale circulare. Era principalul loc de promenadă al orașului.” O altă particularitate urbanistică, este sistemul piețelor circulare care se perpetuează în cartierele orașului, identificate sub nume de culori.

Conform planului urbanistic, orașul era împărțit în cinci culori: roșu, galben albastru, verde și negru. Culoarea neagră era corespondenta fostului sat Smarda, care a fost alipit orașului. Culoarea verde desemna în memoria colectivă a orașului, cartierul specific unei populații parțial românești- parțial bulgărești (așa numiții bivolari) vestită în secolul al XIX-lea. După anii 1960 sistematizarea socialistă a distrus acest centru. S-au construit blocuri care urmau să formeze o piață rectangulară, mergându-se cu nebunia până la ideea de a muta Turnul Ceasornicului la intersecția diagonalelor dreptunghiului nou creat.

Acest lucru nu s-a întâmplat, din fericire, însă în același an, cea mai înaltă clădire din oraș devine acum noul bloc de locuințe “Eva”, care lasă în spate Turnul Ceasornicului cu a sa înălțime de 22 de metri și câteva secole bune de istorie. Astăzi turnul este pregătit pentru a veghea orașul încă o sută de ani și și-a recâștigat recent aliatul său estetic, piațeta centrală din jurul său, refăcută după planurile inițiale.

Acest aspect urbanistic reconstruiește o parte din piața centrală și pune în valoare un monument istoric de tip A, cu o importanță națională și universală.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN SEMEN

________xxx________

CÂTEVA INSIGNE ȘI
MEDALII DIN JUDEȚUL BUZĂU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Brigada de informații militare "Mareșal Alexandru Averescu"
De excelență - Hic et ubique
Armata României

Brigada de informații militare “Mareșal Averescu Averescu” din municipiul Buzău este unica mare unitate de acest gen din armata României și ea asigura obtinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea si valorificarea informatiilor si datelor referitoare la factorii de risc si amenintarile interne si externe, militare si nonmilitare, care pot afecta securitatea nationala în domeniul militar, coordoneaza aplicarea masurilor contrainformative si cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale nationale si de informatii, cât si cu cele ale statelor membre ale aliantelor, coalitiilor si organizatiilor internationale la care România este parte si asigura securitatea informatiilor clasificate nationale, NATO si Uniunea Europeana la nivelul Ministerului Apararii.

Brigada de informații militare "Mareșal Alexandru Averescu"

De excelență - Hic et ubique

Armata României

Trupele de informaţii din Armata României au o conducere unică, asigurată de comandamentul Brigăzii de Informaţii Militare "Mareșal Alexandru Averescu". Deasupra am postat logo-ul iar mai jos fanionul de identificare a acestei mari unități militare.

Comandamentul brigăzii este Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării și va coordona cele trei batalioane de informaţii ale Armatei Române, destinate culegerii de informaţii din surse umane (HUMINT- HUman INTelligence), din imagini (IMINT - IMagery INTelligence) şi din comunicaţiile radio (SIGINT - SIGnals INTelligence). Militarii români din Brigada de Informaţii sunt pregătiţi cu ajutorul unor instructori din SUA, Marea Britanie, Turcia şi Israel. Unii dintre militarii Brigăzii au participat la misiuni în Afganistan şi Irak, unde au folosit şi avioane de cercetare fără pilot.

Insigna - Fotbal club Gloria

F.C. Gloria a fost un club de fotbal din Buzău, care a activat mare parte din istoria sa în Liga a II-a, având câteva participări și în primul eșalon. Echipa a intrat în faliment în 2016, o parte dintre jucătorii alăturându-se echipei nou-formate FC Buzău. Istoria fotbalului în Buzău începe din anul înființării Diviziei C, în anul 1938 când a apărut echipa Avântul Buzău (denumiri alternative Avântul ICAR sau CFR Buzău) care a evoluat periodic în diviziile B și C, apoi dizolvându-se. În anul 1958 apare în Divizia C echipa Victoria Buzău, transferată de la Tecuci, care în vara anului 1959 promovează în eșalonul secund, unde nu rezistă decât un an. Urmează iar o pauză divizionară până în 1966, când Buzăul are o nouă echipă în eșalonul al III-lea, Metalul. În anul 1971 printr-o acțiune de reorganizare a fotbalului buzoian, ia ființă Gloria care, preluând o parte din jucătorii Metalului și locul în Divizia C, reușește în anul competițional 1971-1972 să ocupe primul loc în serie și, după un baraj disputat la Ploiești, să promoveze în Divizia B. Din 1974, Gloria a devenit club de fotbal, avându-l ca președinte de onoare pe inginerul Nicolae Vasilescu, iar ca președinte activ pe profesorul Radu Oprea. La finele anului 1977-1978 Gloria promovează, pentru prima oară, în Divizia A, cu antrenorul Ion Gh. Ionescu. Prima prezență în Divizia A este de numai două campionate. Cea de a doua s-a situat între anii 1984-1987. Promovarea a avut loc la finele campionatului 1983-1984, echipa fiind condusă de antrenorii Nicolae Lupescu și Ion Ioniță. În campionatul 1984-1985 Gloria a înregistrat cea mai bună performanță din istoria sa, locul 5 în Divizia A. La finele anului competițional 1986-1987, Gloria, ocupând locul 17 în clasament, a retrogradat în Divizia B de unde, cu toate încercările, nu a mai reușit să revină în primul eșalon până în 2007. În sezonul 2006 – 2007 Gloria Buzău a reușit promovarea în Liga I, avându-l ca manager pe Viorel Ion și ca antrenor pe Ilie Stan. După ce primarul orașului a fost anchetat și apoi condamnat pentru ilegalități în finanțarea Gloriei Buzău, administrația locală nu a mai sprijinit clubul și acesta a acumulat datorii; insolvența nu l-a ajutat să se redreseze și în 2016 a fost declarat în faliment.

Clubul sportiv municipal Buzău administrează și o echipă de fotbal fondată în 2016 cu numele de FC Buzău. Înscrisă în acel an în Liga a V-a, echipa a promovat din primul an în Liga a IV-a și a câștigat faza județeană a Cupei României. În sezonul următor a câștigat Liga a IV-a Buzău, calificându-se în barajul pentru promovare, în care a învins cu scorul general de 8–1 pe campioana județului Tulcea. La începutul sezonului următor, în 2017, echipa a fost preluată de Primăria Municipiului Buzău, care, deși a refuzat să încerce să continue palmaresul fostei FC Gloria și-a asumat totuși denumirea acesteia. Astăzi echipa buzoiană evoluează în Liga a II-a fotbalului autohton.

Meciurile de acasă ale echipei se joacă pe Stadionul municipal Gloria ce are și instalație de nocturnă precum și 12000 de locuiri pe scaune. Între anii 1933 – 1937 primarul Stan Săraru inițiază regenerarea și reamenajarea pădurii Parcul Crâng. Cu această ocazie amenajează terenul sportiv, numit acum Stadionul Municipal Buzău sau Stadionul Crâng, prin construcția unei tribune. Lucrările sunt terminate în anul 1942. Stadionul a suferit o renovare majoră între 1971 și 1976, Stadionul a fost reamenajat din nou în anul 2007 când a fost transformat într-un stadion numai cu locuri pe scaune și fotolii.

Insigna - Mareșal Alexandru Averescu 1859 - 1994

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (în Moldova şi Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens. A urmat, timp de un an, cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală, apoi a renunţat la studii, pentru a se înrola, la 10 martie 1876, ca voluntar în escadronul de „jandarmi–călări” din Ismail, care a participat la războiul ruso-turc din anii 1877-1878. În anul 1881, a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu, de unde a obţinut gradul de sublocotenent. În anul 1884, a urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, absolvită în 1886, cu brevet de ofițer de stat major. În Italia avea să se căsătorească cu Clotilda Caligari, fosta primadonă a Operei din Milano. În anul 1889, obţine gradul de căpitan, în anul 1892 devine profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi, iar în anul 1894 este promovat la gradul de maior. Averescu a fost un remarcabil teoretician militar: la începutul anului 1891, a preluat editarea revistei „România militară”, unde, de-a lungul anilor, a publicat o serie de studii de geografie – „Teatrul de operaţiuni austro-român” (1891), „Lecţiuni de geografie” (1895). De asemenea, operele sale „Tactica. Teorie şi aplicaţiuni”, în trei volume (1888-1891), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului” (1903), „Operaţiile de la Flămânda” (1924), „Notiţe zilnice de război” (1937) l-au consacrat în domeniul ştiinţei militare. În perioada 1894-1896, este numit comandant al Școlii Superioare de Război, unde a redactat şi predat cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare sau geometrie militară. Între anii 1896-1898, a fost atașat militar al României la Berlin, o poziţie extrem de importantă pentru relațiile militare ale României, având în vedere că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament. În anul 1898, obţine gradul de locotenent-colonel şi, timp de un an, devine comandant al Regimentului 4 Roșiori. Între anii 1899 și 1904 se află în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major al Armatei, iar în anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.

La 13 martie 1907, Averescu este numit în funcția de ministru de Război, poziţie din care a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din anul 1907. Averescu a avut dificila misiune de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul uneia dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istoria României. Între anii 1911-1913 este șef al Marelui Cartier General, la 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia. În perioadele 14 – 26 august 1916 şi 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918, a fost comandant al Armatei a II-a, poziţie din care s-a remarcat, în perioada Primului Război Mondial, în bătăliile de la Mărăști și Oituz, din anul 1917, în care a respins ofensiva trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackenzen. Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917), clasa a II-a (la 21 iulie 1917), clasa I (la 15 decembrie 1921). În anul 1918, într-un moment dificil pentru ţara noastră, regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui nou guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, la 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de Alexandru Marghiloman. Tot în anul 1918, Averescu a demisionat din Armată, trecând la o carieră politică.

El a condus Liga Poporului, devenită, mai apoi, Partidul Poporului, formaţiune ce era constituită din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și care se baza pe prestigiul lui Averescu. Partidul său s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populaţiei din mediul rural. Constantin Argetoianu menţionează că, la auzul veştii că Averescu vine în satul lor, ţăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră”. Averescu va fi, apoi, în mai multe rânduri, prim-ministru, în perioadele ianuarie-martie 1918, 1920-1921 şi 1926-1927. Interesant este faptul că, după ce partidul său a obţinut o victorie zdrobitoare la alegerile din mai 1920, momentul avea să marcheze începutul declinului pentru Averescu. Printre realizările guvernului său pot fi menţionate unificarea monetară, reforma financiară şi reforma agrară, însă aşteptările populaţiei, mai ales ale ţăranilor, erau mult mai mari. Ei erau nemulţumiţi de dificultatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar şi de faptul că nu au primit cele 5 hectare de teren care le fuseseră promise. Averescu îşi va depunde al doilea mandat de premier la 13 decembrie 1921. La 7 iunie 1923, Alexandru Averescu a devenit membru de onoare al Academiei Române.

La 8 martie 1927, graţie aportului prim–ministrului Alexandru Averescu, guvernul Italiei a ratificat Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoașterea actului Unirii Basarabiei cu România. Prin Decretul Regal nr. 1678/1927, pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial, Averescu a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale ce i se cuveneau. Dealtfel, Alexandru Averescu a fost loial casei regale, fiind, la rându-i, prețuit de către regele Ferdinand. În iulie 1927, când regele se afla pe patul de moarte, l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. În anul 1930, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang, acela de mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea. Astfel, la 25 octombrie 1930, la Sighişoara, avea loc ceremonia înmânării bastonului de mareşal, citirea Cărţilor de „Mareşal al României” fiind făcută de către Ministrul Armatei, generalul Nicolae Condeescu. S-a retras apoi din viaţa politică, s-a îmbolnăvit, însă, chiar şi în aceste condiţii, în anul 1937, este numit membru al Consiliului de Coroană, iar în 1938 acceptă postul de ministru de stat în guvernul patriarhului Miron Cristea (între 10 februarie şi 30 martie 1938), cu sprijinul căruia Carol al II-lea a instaurat dictatura regală și, apoi, poziţia de consilier regal, din 30 martie 1938. În noaptea de 2/3 octombrie 1938, Alexandru Averescu a trecut la Domnul, la București, fiind apoi înmormântat, cu mari onoruri, în cripta eroilor de la Mausoleul de la Mărăşeşti.

Turul României - Buzău 1988 (ciclism)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Palatul Comunal este o clădire aflată în centrul orașului Buzău, care servește drept sediu al primăriei și consiliului local. A fost construit în perioada anilor 1899 – 1903 la comanda primarului orașului, Nicu Constantinescu, după un proiect al arhitectului Alexandru Săvulescu. Săvulescu a supervizat lucrările până în 1902, și atunci locul său la conducerea proiectului a fost preluat de Kafșinski. Palatul a fost inaugurat în 1903, în prezența regelui Carol I, a principelui Ferdinand, Take Ionescu, Armand Călinescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga și alții. Cea mai importantă sală a Palatului Comunal era sala de recepții, decorată în stil venețian. În ea a avut loc ceremonia de inaugurare a clădirii. Tot acolo se țineau ședințele solemne de învestitură, recepții oficiale sau chiar concerte. Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Liga Culturală organiza anual în această sală un bal de 24 ianuarie. Primarul Pretor Grigorescu a achiziționat pentru această sală picturi ale mai multor artiști, printre care se numără Alexandru Moscu, Petre Bulgăraș și Ignat Bednarik. În timpul războiului, pentru a fi ferite de bombardamente, acestea au fost transferate la primăria comunei învecinate Simileasca, de unde doar puține din ele au fost recuperate după război. Palatul a fost bombardat la 8 august 1944 de avioane britanice, iar în noaptea de 27–28 august a fost incendiat. Turnul Palatului Comunal are o înălţime de 20 de metri, iar orologiul său a fost instalat în 1903.

Palatul Comunal a fost ridicat pe un teren expropriat, în locul grădinii publice, din cărămidă arsă, pe un soclu de piatră. Are parter, etaj şi turn cu ceas. La ridicarea zidurilor groase, s-a folosit piatră de Ciuta şi din carierele din Dobrogea şi Câmpulung. Despre clădirea ce urma să devină sediu administrativ, Nicolae Iorga a afirmat în 1902, cu prilejul unei vizite la Buzău, că “va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din ţară şi o podoabă de mare preţ pentru Buzău”. ”Palatul este cea mai flamboaiantă creaţie a lui Săvulescu, într-un stil foarte particular care combină elemente neoromâneşti, în parte redate într-o matrice Art Nouveau, cu motive arhitecturale locale inspirate din cele care se găsesc la casele de negustori sau boieri buzoieni, precum şi forme decorative ce fac trimitere la viţa de vie, simbolizând o importantă componentă a economiei zonei. Capitelele de coloană sunt la rândul lor încoronate de ample pedimente, amintind de cele ale vechilor conace boiereşti de factură otoman balcanică, decorate cu monograma PC (Palatul Comunal), înconjurată de vrejuri şi struguri de viţă de vie. Capitelul însuşi este format dintr-o interesantă compoziţie din frunze de viţă de vie” - este d părere Valentin Mandache, expert - casedeepoca.ro. Coloanele sunt din piatră de Cararra, iar inscripţia ”Palatul Comunal” de pe frontispiciu a fost bătută în marmură de Cararra, de către sculptorul Themistocle Vidali, din Ploieşti.

Expoziția generală a județului Buzău - Septembrie 1923

Prefectul județului - Titu Oroveanu

Medalia de mai sus are o importantă valoare documentară deoarece ne informează că în luna septembrie a anului 1923 la Buzău a avut loc o Expoziție generală județeană și că în acea vreme prefect al județului a fost doctorul Titu (Titus) Oroveanu. În septembrie 1932, Prefectura, Camera de Comerţ şi Industrie, Camera Agricolă şi Sfatul Negustoresc au organizat Expoziţia Generală a judeţului Buzău, cu produse agricole, zootehnice şi ale industriei casnice şi meşteşugăreşti. Cu acest prilej s-a bătut medalia de mai sus.

Titus Oroveanu a fost un medic și politician buzoian important. A fost prefect al judeţului Buzău între 21 ianuarie 1922 şi 17 decembrie 1924, şi în 1932. S-a născut la Caracal, fostul judeţ Romanaţi în anul 1888 şi s-a căsătorit cu Eugenia, fiica lui Constantin Tisescu, fost prefect al judeţului Buzău între 20 decembrie 1910 - 20 octombrie 1912. Ca politician, Titus Oroveanu a fost deputat şi chestor al Camerei. A decedat de tânăr în anul 1932 și este înmormântat în cimitirul Dumbrava din municipiul Buzău. Mormântul său este marcat printr-un bolovan uriaş, de aproape trei metri înălţime. La început, la mormânt ar fi fost doar stânca, fără crucea metalică pe care o găsim şi astăzi, ea fiind montată după câţiva ani de la moartea politicianului.

O serie de legende s-au creat în timp în jurul bizarului ansamblu funerar care se află în partea din faţă a cimitirului buzoian, pe aleea din stânga capelei mortuare. Cu titlul ”Poveşti Stranii din Cimitirul Dumbrava - Dosarele X în România”, sub semnătura publicistului Răzvan Mateescu, sunt prezentate informaţii orale despre Bolovanul lui Oroveanu. ”Titus Oroveanu a murit în anul 1932. Fusese medic şi ateu convins. El ar fi avut o premoniţie referitoare la data propriei morţi şi i-a rugat pe cei apropiaţi, prin testament, să nu-i pună cruce pe momânt, ci doar o stâncă mare. Când omul s-a stins din viaţă, rudele i-au îndeplinit dorinţa. Au făcut rost de un bolovan şi l-au aşezat peste fostul domn Oroveanu, în loc de cruce”. Autorul articolului susţine că a aflat de la bătrâna care îngrijeşte mormintele de la Dumbrava că, deşi lucrează în cimitir de mai bine de 40 de ani, femeia se mai sperie câteodată, deoarece ”în jurul acestui mormânt se petrec lucruri stranii”. ”Acum câţiva ani, într-o seară de toamnă, de la geamurile blocului din vecinătate s-a putut observa o pâclă groasă de fum negru cum învăluie bolovanul de pe mormântul doctorului Oroveanu. Martorii oculari au crezut că e vorba de nişte cauciucuri care ard. Când au încercat să vadă despre ce e vorba şi-au dat seama că nu era nici o roată care fumegă. Zile la rând, piatra funerară a fost acoperită de această pâclă groasă de smog, fără ca să se descopere urmele vreunui incendiu. Nimeni n-a ştiut să spună ce se întâmplă”, scrie Răzvan Mateescu în același articol. Istoricul buzoian Valeriu Nicolescu, spune că poveştile conturate în jurul mormântului cu bolovan sunt legende nesusţinute însă de vreun testement ori declaraţii ale apropiaţilor celui care a fost prefect al judeţului Buzău.

Buzău (nume antic Mousaios) este reședința și cel mai mare oraș al județului Buzău, din regiunea istorică Muntenia, România. La recensământul din anul 2002 orașul avea o populație de 134227 locutori. Orașul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată. Buzăul a fost un important târg și sediu episcopal ortodox în Evul Mediu, iar prima sa atestare documentară provine din anul 376 E.N. Sus am postat stemele vechi, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva reprezentative monumente de arhitectură și cultură buzoiene, din vremuri diferite.

Biserica Sfinții Îngeri

Monumentul - BUZĂU - oraș al aviației și

parașutismului militar românesc

Biblioteca județeană "Vasile Voiculescu"

Biserica Greci (Negustori)

Biserica Banu

Liceul "Bogdan Petriceicu Hașdeu"

Vila Albatros

Bufetul din Crâng

Casa de cultură a sindicatelor

Cercul militar

Cimitirul multinațional al eroilor

Școala medie nr. 2 "M.Eminescu" - azi liceu

Catedrala arhiepiscopală veche a Buzăului și Vrancei

Gara

Hala

Proprietatea Sava Gerota (azi Hotelul Coroana)

Liceul de fete Dr. C. Anghelescu (azi liceu agricol)

Școala "Dionisie Episcopul" (azi scoala nr.5)

Școala primară mixtă nr. 2 (azi școala nr.1)

Vechiu spital județean

Casa "Vergu Mănăilă"

(Secția de etnografie și artă populară a Muzeului Județean)

Palatul de Justiție

Monumentul Omagiu

Hotelul Pietroasa

Centrul de afaceri

Prefectura

Magazinul universal Winmarkt (fost Dacia)

Sala sporturilor "Romeo Iamandi"

Seminarul teologic

Insigna - Județul Buzău

Județul Buzău este situat în sud-estul României, la curbura Carpaților, fiind traversat de la NV spre SE de râul cu același nume de la care și-a luat numele. Județul se întinde pe o suprafață de 6103 kilometri pătrați, numără aproximativ 495000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Ca structură administrativă județul este compus din 2 municipii - Buzău și Râmnicu Sărat, 3 orașe - Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Buzău, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.