Epaminonda's Blog.....: VITERBO

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură, câteva trimiteri poștale și vederi generale din vremuri

diferite din localitatea italiană VITERBO, regiunea LAZIO, precum

și o insignă și o monedă locale.

Gara "Poarta Fiorentina"

Fântâna din Piața Rocca

Fântâna din Piața San Tomasso

Fântâna Grande și Palatul de Justiție

Fântâna Grande

Catedrala Sfântul Laurențiu și Turnul

Castelul ducilor

Monumentul "Trezirea"

Palatul consilierilor municipali

Palatul papilor

Palatul și Logia papilor

Piața San Faustino

Piața San Pellegrino și Palatul Alessandrini

Poarta Fiorentina

Poarta adevărului și zidul vechi

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Vedere generală

Insignă locală

Monedă veche locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

____________xxx____________

O MEDALIE ȘI O
INSIGNĂ DIN JUDEȚUL BIHOR

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Eliberarea cetății Oradea de sub dominația otomană - 1692

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1692 în amintirea eliberării cetății Oradea de sub dominația otomană. Este o medalie realizată din metal comun, este rotundă și are diametrul de 48,8 milimetri. În câmpul central al aversului sunt reprezentate busturile acolate dreapta ale lui Leopold și Iosif I cu coroane de laur, iar pe circumferință inscripția circulară: “LEOPOLDUS M(agnus) ROM(anorum) IMP(erator) IOSEPHUS R(omanorum) ET H(ungariae) R(ex) AVGVSTI. TURCARUM VICTORES PEREPETVI +” (“Leopold cel Mare, împărat roman. Iosif, rege al romanilor și al Ungariei. Auguștii, veșnic învingători ai turcilor”). În câmpul central al reversului este reprezentat Leopold I în costum militar roman, șezând pe un tron sub un baldachin, primind cheile orașului din partea unei femei îngenunchiate purtând coroană. Deasupra este reprezentată Victoria în zbor, așezându-i pe cap lui Leopold o cunună de laur; în fundal cetatea Oradea în fața căreia sunt corturile imperiale. În partea superioară este scris în semicerc: “SIC ASSVETA TVIS SEMPER VICTORIA CASTRIS” (“Astfel buruința să fie obișnuită pentru oștile tale”). În exergă pe trei rânduri este aplicată inscripția: “VEDADINVM RECEPTUM / DIE V. IUN(is) / MDCXCII” (“Oradea eliberată în ziua de 5 iunie 1692”).

5 iunie 1692 marchează ziua eliberării cetății și orașului Oradea/ Várad/ Wardein de sub ocupația otomană care a durat 32 de ani. Evenimentul se înscrie în contextul Războiului de 15 ani dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, confruntare marcată de ridicarea Asediului Vienei la 12 septembrie 1683. Pierderile suferite de turci în bătălia de la Kahlen Berge le diminuează substanțial puterea militară, astfel că în următorii ani coaliția creștină eliberează pe rând fortificațiile și cetățile Szigetvár, Eger, Kanizsa, Székesfehérvár, Szeged.

Începând cu luna martie a anului 1692 avansul trupelor aliate către răsărit permite instituirea unei blocade a Cetății Oradea de către forțele maghiare aliate cu elemente sârbe și curuți dezertori din tabăra lui Thököly Imre dinspre malul de miazănoapte a Crișului Repede, cunoscut și astăzi ca Olosig/ Olaszi (Italiană). Schimburile de focuri de artilerie care au loc cu apărătorii turci ai cetății produc numeroase victime și în rândurile asediatorilor, între care și căpitanul Császári Tésla Mihály. Colonelul Horváth János mai are însă la dispoziție numeroși ofițeri cu experiență: căpitanul Deák Ferenc, locotenenții-majori Badori Pál, Csányi Mihály și Győri János precum și locotenenții Gődény Pál, Lévai István, Szabó János, Hevesy György și Nagy István, cu ajutorul cărora reușește să-i mențină pe otomani sub presiune. Zilele Eyalet-ului Varat sunt numărate…La 12 aprilie 1692, în urma unui ordin venit direct de la Viena, sunt mobilizate suplimentar câteva regimente maghiare și austriece cantonate în zonă încă din timpul iernii. Pe 29 aprilie sosește în tabăra de la Oradea cel care avea să devină principalul artizan al victoriei aliaților creștini, contele Donat Johann Heißler von Heitersheim. Fost prizonier al lui Thököly Imre (aliatul turcilor) în urma înfrângerii de la Zărnești din 11 august 1690, recent eliberat și avansat imediat de către împărat la rangul de General de Cavalerie, Heißler este avid de răzbunare și hotărât să-i alunge pe turci. Îi vine în ajutor și un morar bătrân, fost martor la căderea orașului în anul 1660, care-i dezvăluie metoda prin care poate fi drenată apa din șanțul cetății. Evacuarea apei permite asediatorilor să pregătească minarea zidurilor, lucrare deosebit de dificilă, executată sub tirul cvasi-permanent al inamicului și terminată la data de 30 mai. Generalul Heißler pregătește atacul final pentru ziua de 5 iunie, asalt care însă nu mai are loc! Exploziile doboară zidul minat al cetății în așa fel, încât molozul rezultat umple șanțul pe o porțiune suficient de largă pentru a permite trecerea asediatorilor. Comandanții otomani Abdi Latif și Ibrahim Pașa capitulează în fața unei situații fără ieșire. Generalul acceptă evacuarea sub escortă militară la Belgrad a celor 4 mii de supraviețuitori, între care vreo 2 mii de civili, în schimbul predării de către turci a Cetății Oradea. Victoria coaliției este răsplătită cu o pradă de război constând din 64 de tunuri, 70 tone de pulbere, peste 3 mii de ghiulele și o cantitate însemnată de alimente. Sfârșitul dominației otomane în Europa Centrală avea să fie consfințit câțiva ani mai târziu prin Tratatul de la Karlowitz încheiat la 26 ianuarie 1699.

Jeton - 20 lei - Martirilor neamului

Pentru Monumentul martirilor I. Ciordaș și N. Bolcaș - Beiuș

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jetonul de mai s-a bătut în jurul anului 1920 pentru a marca memoria eroilor avocat dr. Ioan Ciordaș și avocat de. Nicolae Bolcaș din Beiuș, prin înălțarea unui monument durabil ca amintire peste ani. Jetonul confecționat din alamă, de formă rotundă cu toartă, diametrul de 25 milimetri și gravat de Fassler, cu valoarea de 20 lei, a servit la strângerea de fonduri pentru realizarea monumentului. Drama sacrificiului celor doi eroi s-a desfășurat în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919. Atunci căpitanul Verboczy a ridicat noaptea din casele lor pe fruntașul român Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român, desemnat de Consiliul Dirigent ca prefect al județului Bihor, precum și pe avocatul dr. Nicolae Bolcaș, urcându-i într-un automobil până la gară, de unde cu un vagon, i-a dus în comuna Lunca, la 20 kilometri de Beiuș. Până în ziuă, au fost maltratați, duși la marginea unei gropi săpate pentru ei, unde au fost aruncați de vii și acoperiți cu pământ. Pe avers este reprezentată schița monumentului ce se intenționa a se ridica în memoria lor și inscripția circualră: “MARTIRILOR NEAMULUI” și sub soclu semnătura gravorului. În câmpul central al reversului este aplicată inscripția pe două rânduri și locația: “20 / LEI / BEIUȘ” împrejmuită de un cerc perlat, ce încadrează împreună cu un cerc liniar exterior inscripția : “PENTRU MONUMENTUL MARTIRILOR I. CIORDAȘ ȘI N. BOLCAȘ”.

Pentru a cinsti memoria celor doi martiri, primăria Beiușului a decis ca piața din centrul orașului să se numească „Piața Dr. Ioan Ciordaș”, iar fosta stradă maghiară să primească numele Dr. Nicolae Bolcaș. Inițiativa care a exprimat în cel mai înalt grad considerația contemporanilor față de jertfele celor doi martiri a fost ridicarea unui monument în memoria lor. Preotul Augustin Antal a propus crearea unui fond pentru construirea monumentului în 10 mai 1919. Ulterior, s-a constituit un comitet sub președinția lui Petru E. Papp, care a lansat un apel pentru subscrierea de sume de bani pentru monument, locuitorii zonei contribuind fiecare după puteri. În toamna anului 1934, Uniunea Avocaților din România s-a implicat în finanțarea monumentului, prin adresarea unei circulare tuturor barourilor din țară, în care destinatarii erau rugați să contribuie bănește pentru realizarea acestui proiect „pentru ca în scurt timp monumentul celor doi avocați să poată fi inaugurat”. În 6 iunie 1935, de ziua Eroilor, a fost dezvelit monumentul eroilor dr. Nicolae Bolcaș și dr. Ioan Ciordaș, în cadrul unei ceremonii impresionante. La aceasta au participat oficialități ale statului român (Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor, maiorul Fundățeanu, reprezentantul Casei Regale, Tiberiu Moșoiu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, dr. Ioan Picu Băncilă, prefectul județul Bihor, dr. Ioan Pop, președintele Curții de Apel Cluj etc.). Aceștia au fost primiți de primarul Beiușului, Nerva Traian Cosma, de membri ai corpului profesoral și de elevii liceelor „Emanuil Gojdu” și „Iosif Vulcan” din Oradea, și ai liceelor din Beiuș.

A fost oficiat serviciul divin de către episcopul vicar al Oradiei, Andrei Crișanul, a urmat apoi dezvelirea monumentului, după care au fost intonate cântece naționale și s-a desfășurat defilarea. Monumentul era unul deosebit, având în basso-relief figurile celor doi martiri, patru echisoane cu numele celor patru provincii românești de la vest de Carpați (Crișana, Maramureș, Transilvania, Banat) și două amfore. La baza statuii erau gravate cuvintele: „Viața mea este a poporului meu”, care era crezul politic al lui Ioan Ciordaș. În 1948, monumentul a fost distrus de sovietici, care au montat pe soclu obeliscul cu secera și ciocanul. În ultimele zile ale anului 1989, secera și ciocanul au fost date jos, rămânând doar obeliscul. În 1993 a fost dărâmat și obeliscul sovietic, iar pe soclul rămas a fost montat monumentul actual, realizat, în 1995, de sculptorul Cornel Durgheu.

Mihai Viteazu

Insigna - Asociația Mihai Viteazu - Oradea 19 august 1994

Asociația Mihai Viteazu din Oradea este o asociație culturală formată preponderent din cadre militare active și în rezervă din municipiul de pe Crișul Repede. Unul dintre obiectivele principale realizate prin contribuția acestei asociații a fost înălțarea în centrul orașului a unei impunătoare statui a domnitorului Mihai Viteazu, numai pe banii și pe cheltuiala cadrelor militare orădene. Insigna de mai sus s-a bătut cu ocazia dezvelirii acestei statui, în data 19 august 1994.

Recent municipalitatea orădeană a luat inițiativă mutării amplasamentului acestei statui într-o zonă mărginașă a orașului provocând mari nemulțumiri în rândul membrilor acestei asociații. S-a ajuns până acolo încât Asociația Mihai Viteazu a dat în judecată municipalitatea pentru acest abuz.

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

Insigna - Campionatul republican "Rebus - 1988"

Faza I 26 - 27 martie 1988 - Băile Felix

Cercurile rebusistice erau și sunt forme de asociere a împătimiților de probleme (jocuri) enigmistice și rebusistice. În cadrul acestor jocuri intră careurile de cuvinte încrucișate (rebusul clasic) și alte forme: integramă, monoverb, biverb, triverb (inclusiv formele anagramate), ilustriverb, anagramă, metagramă, rebo, rebo anagramat, rebo eliptic anagramat, rebus ilustrat, rebus criptografic, criptorebus și încă multe forme. Pasionații acestor jocuri își dezvoltau și își dezvoltă într-un mod elegant orizontul de cunoaștere și de imaginație.

Băile Felix, în limba maghiară – Felix Furdo, este un sat în comuna Sânmartin din județul Bihor, aflat la circa 10 kilometri depărtare spre sud de municipiul Oradea. Este cea mai mare stațiune balneară cu regim permanent din România, situându-se pe locul doi, după litoralul Mării Negre, în privința numărului locurilor de cazare din România. Facilitățile existente în această stațiune permit tratarea cu succes a reumatismului și afecțiunilor neurologice, ginecologice, iar bazele medicale dispun de instalații pentru metode ca electroterapia, hidroterapia, aerosoli, masaje, împachetări cu parafină și alte operațiuni specifice tratamentelor balneare. Stațiunea Băile Felix permite și efectuarea unui turism de relaxare.

Sânmartin, în limba maghiară – Váradszentmárton este o comună din județul Bihor, care include și satele: Băile Felix, Betfia, Cihei, Cordău, Haieu și Ronțău. La recensământul din anul 2011 comuna număra 9572 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care: români – 80,15%, maghiari – 3,65%, romi – 7,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Sînmartin astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,05%, romano catolici – 2,27%, reformați – 1,82%, penticostali – 11,11%, greco catolici – 1,47%, baptiști – 4,37% și restul – nedeclarată sau altă religie. Câteva dintre atrcațiile turistice ale comunei sunt: Băile Felix, Băile 1 Mai, Castelul Sânmartin, Rezervația naturală Pârîul Pețea (4 ha), Avenul de la Betfia, Capela și Biserica romano catolică din satul Haieu și Biserica ortodoxă din satul Ronțău.

Insigna ciclism - Suplacu de Barcău - Bihor

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Suplacu de Barcău, în limba maghiară - Berettyószéplak, în limba –Siplak, este o comună din județul Bihor care include și satele: Borumlaca, Dolea, Foglaș, Valea Cerului și Vâlcelele. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4356 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 32,87%, maghiari – 31,47%, romi – 15,26%, slovaci – 18,41% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Suplacu de Barcău astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 37,35%, romano catolici – 31,88%, reformați – 19,88%, penticostali – 1,9%, greco catolici – 3,9%, baptiști – 2,47% și restul – nedeclarată sau altă religie. Deasupra admiri stema și o poză cu primăria localității.

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea precum și câteva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale.

Primăria

Palatul de finanțe

Biserica baptistă de pe malul Crișului

Biserica premonstratensă

Bulevardul Regele Ferdinand

Cafeneaua Metropol

Casa Poynar

Catedrala greco-catolică Sfântul Nicolae

Catedrala și Palatul episcopal

Cazarma

Exploatarea de var

Facultatea de medicină

Gara

Gimnaziul

Hala comercială

Hotelul Vulturul Negru

Monumentul Imre Szacsvay

Palatul Apollo

Palatul de justiție

Palatul episcopal

Palatul masonic

Palatul princiar din cetate

Piața Regina Maria - Cafeneua Palace și Astoria

Piața Sfântul Laszlo

Podul Sfântul Laszlo și Palatul Levay

Statuia Regelui Ferdinand

Universitatea

Teatrul

Vederi

Județul Bihor este situate în provincia istorică Crișana, în nord-vestul României și are reședința în orașul Oradea. Județul se întinde pe o suprafață de 7544 kilometri pătrați și numără aproximativ 575000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este format din; 4 municpii – Oradea, Beiuș, Marghita și Salonta; 6 orașe – Aleșd, Nucet, Săcuieni, Ștei (fost Dr.Petru Groza), Valea lui Mihai, Vașcău precum și 90 de comune. Sus am postat stemele actuale și comuniste ale județului iar jos câteva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură bihorene, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate.