Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

PUIU HAȘOTI – P.N.L.:

"Aceşti traseişti politici, primarii,
care au practicat vagabondajul politic,
au fost momiţi pentru doi arginţi."

RALUCA TURCAN – P.D.L.:
"Dimineața aerul este mai frig
pentru că a stat toată noaptea afară.”

VICTOR PONTA – P.S.D.:
Crin Antonescu e bun
cum era Nokia banană!”

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O ZICERE DIN POPOR
- JANET NICĂ -
OSTROVENI / DOLJ
UN CAREU DE DEFINIȚII
REZOLVAT
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL ALBA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Alba Iulia - 1 decembrie 1918 - 2003

Sala Unirii, din municipiul Alba Iulia este una dintre cele mai importante clădiri din România. Este locul în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei cu România în 1918. Putem spune, fără să exagerăm, că este un loc cu valoare simbolică deosebită, de pelerinaj şi regăsire. Vă întrebați, probabil, de ce lucrările Marii Adunări Naționale, din 1 Decembrie 1918, s-au ținut tocmai în această clădire? La acea vreme era cea mai spaţioasă clădire din Alba Iulia, singura ce putea să-i găzduiască sub acoperişul său pe cei 1.228 de delegaţi oficiali ai naţiunii române, care reprezentau întreaga Transilvanie, atât geografic, cât și social, profesional, religios și politic. Momentul central al zilei de 1 Decembrie 1918 l-a reprezentat citirea Rezoluției Unirii în plenul Adunării, de către Vasile Goldiș. Ulterior, actul fundamental a fost adoptat în unanimitate de către cei prezenți. Documentul de căpătâi al Unirii este gravat pe peretele interior al Sălii. Spațiul central al Sălii este dedicat momentului 1918. Vizitatorii pot vedea însemne ale martorilor Unirii: steaguri, medalii, dar și credenţionale, mandatele în baza cărora s-a făcut accesul în Sala Unirii. Biroul avocatului Aurel Lazăr din Arad vorbeşte despre primul mare pas spre realizarea Unirii Transilvaniei cu România: redactarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Transilvania, la 12 octombrie 1918. Actul a fost citit câteva zile mai târziu în Parlamentul de la Budapesta și marca direcţia pe care se angajau românii transilvăneni în perioada ce urma: desfacerea totală de Ungaria şi pregătirea demersurilor pentru realizarea Unirii cu România.Este expus și aparatul de fotografiat cu care au fost realizate cele cinci poze ale Unirii. Samoilă Mârza, cel care avea să-și primească pe bună dreptate renumele de „fotograful Unirii”, a fost singurul dintre cei peste 100.000 de români veniți la Alba Iulia care a avut în „dotare” un aparat de fotografiat. De ce avem imagini doar din exterior, cu mulțimile și tribunele oficiale? Samoilă Mârza nu a avut acces în Sala Unirii, întrucât nu era fotograful oficial al evenimentului. Chiar și așa, importanța fotografiilor lăsate de Samoilă Mârza este covârșitoare. Imaginile au fost folosite şi pentru a demonstra cât de democratic a fost actul Unirii. Rolul istoric pe care l-a avut Sala în 1918 este marcat deasupra intrării, printr-un text în limba latină, formulat de istoricul Ioan Lupaș. În traducere, spune: „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc a fost proclamată pe vecie și în mod irevocabil, prin dorința solemnă și unanimă a poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-Românie. Amintirea acestui eveniment să fie eternă”. Sala este străjuită de o galerie de 21 busturi ale fruntaşilor de la 1918: oameni politici, oameni de arme şi de cultură şi reprezentanţi ai clerului. Clădirea, ridicată la 1900, a servit în prima fază a existenței sale drept cazinou militar, locul de festivităţi şi recepţii al armatei austro-ungare. După Unire, Sala a fost consistent înfrumusețată în 1922, când la Alba Iulia s-au încoronat Regele Ferdinand și Regina Maria, ca Regi ai României Mari. Aici s-a ținut banchetul regal. Clădirea este organizată ca spațiu expozițional din 1968, an în care s-au împlinit 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Liceul militar Mihai Viteazu din 1925

Târgu Mureș 1919 - 1940 * Timișoara 1940 - 1947

Unitatea politică ce se realizase la 1 Decembrie 1918, deschidea drumul către o unitate culturală, care începea cu unitatea învăţământului. Din documentele care se păstrează, rezultă ca generalul de corp de armată Arthur Văitoianu, prin raportul său din 17 august 1919, solicita înfiinţarea a trei licee militare în localitățile: Timișoara, Sibiu, Chișinău. Era o datorie de onoare pe care o avea ţara pentru instruirea şi educarea tineretului din Banat, Transilvania şi Basarabia, la nivelul învăţământului din vechile provincii ale României. Prin Înaltul Decret Regal nr. 3613 din 23 septembrie 1919, dat la Castelul Peleș de Regele Ferdinand I, se aproba înființarea liceelor militare din Târgu-Mureș şi Chișinău, începând cu anul 1919. Propunerea mr. Nădejde a influențat schimbul între Sibiu şi Târgu-Mureș ca locație pentru unul dintre cele trei licee propuse regelui spre aprobare. Prin Înaltul Decret Regal nr. 3613/23 sept 1919 , dat la Castelul Peleș de Regele Ferdinand I, se aprobă înființarea liceelor militare din Târgu-Mureș şi Chișinău, începând cu anul 1919. La 30 martie 1920, instituţia a primit denumirea Liceul Militar “Mihai Viteazul”. La 1 septembrie 1940, în urma Dictatului de la Viena liceul este strămutat temporar în garnizoana Timişoara pentru ca la 8 august 1947 din motive politice toate liceele militare îşi încetează activitatea. La 1 iunie 1975 liceul şi-a reluat activitatea în garnizoana Alba Iulia sub aceiași denumire. După mai multe schimbări ale denumirii din anul 2015 se numește

Colegiul Național Militar “Mihai Viteazul”. Prin efortul tuturor, colegiul a dobândit valoroase tradiții şi rezultate deosebite care l-au consacrat printre cele mai bune instituții de învăţământ militar şi civil din ţară.

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Sunt consemnate în documente câteva curiozități din biografia marelui domnitor.

Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.
Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţia lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Praga. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Medalia calendar din anul 1811

Această medalie provine din colecția medicului oftalmolog Friedrich Mauksch din localitatea Sebeș, județul Alba, care în anul 1938 a donat-o Muzeului Național Brukenthal din Sibiu. Colecția este tot mai cunoscută în literatura românească de specialitate prin piesele publicate până în prezent. Printre acestea se numără și renumitele Medalii calendar, bătute la Alba Iulia la începutul secolului al XIX-lea. Eu vă prezint aici Medalia calendar din anul 1811 care este opera lui Carl Wurschbauer, confecționată din argint, are forma rotundă cu diametrul de aproximativ 52 milimetri și cântărește 28,3 grame. Pe avers, în interiorul unui cerc liniar continuu, în centru este redat un cartuș dreptunghiular în care sunt figurate patru scene alegorice. De la cartușul central sunt dispuse în cruce cartușe dreptunghiulare în care sunt înscrise zilele de sărbătoare din lunile ianuarie – iunie (probabil cele catolice) și zilele cu lună plină. Deasupra crucii este aplicată inscripția: “KALENDER”, iar în cele patru colțuri interioare ale crucii sunt marcate cifrela 1-8-1-1 (anul baterii medaliei). Sub cruce este marcată inscripția “Carl Wurschbauer Fecit” (autor Carl Wurschbauer). Periferic circular, între brațele crucii, este aplicată o inscripție pe patru rânduri, greu citibilă și traductibilă. Pe revers și tot în interiorul unei cerc liniar continuu este redat la dimensiune maximă un cartuș ce conține alte cartușe în care sunt înscrise zilele de sărbătoare din lunile iulie – decembrie, probabil catolice și zilele cu lună plină. În cele patru spații din exteriorul cartușului mare, sunt redate un personaj alegoric feminin sus și simbolurile zodiacale dispuse circular în bandă. Medalia nu este o compoziție originală a lui Carl Wurschbauer, ele sunt reproduceri fidele după piesele lui Anton Guillemard, gravor al Monetărie Praga, de la care a obșinut acord de reproducere în data de 18 februarie 1807. Această medalie avea rol de calendar de buzunar și era foarte căutată în secolul al XIX-lea. Se cunosc puține exemplare deoarece majoritatea au fost topite și rebătute pentru alți ani.

Cupa Casheu - Guinea Bissau - Aerieșeni 2025 România

Produsul de mai sus este o medalie specială curioasă realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la o competiție de schi desfășurată în stațiunea Arieșeni din județul Alba. Mă surprinde tare înscrisul suplimentar Guinea Bissau Cashew Cup, dar asta este.

Schiul colectează diferite discipline de iarnă unite prin utilizarea schiurilor ca instrument pentru deplasarea distanțelor pe suprafețe înzăpezite. În România primele știri despre schi ca sport au apărut în "Revista Automobilă" în anul 1920, unde este menționată Societatea de schi "Karpathia" din Brașov, înființată în anul 1880.Tot în 1880 se înființează "Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor" SKV (Siebenburgische Karpathenverein"), cu sediul la Sibiu, care avea secții regionale în diferite zone ale țării. Una dintre realizările SKV a fost tipărirea unui "Anuar al SKV", apărut între anii 1881-1944, în care erau tratate și problemele specifice muntelui pe timp de iarnă, inclusiv amenajarea unor pârtii de schi, case de adăpost etc. În anul 1893, ia ființă prima societate turistică românească cu activitate efectivă cunoscută: "Societatea Carpatină Sinaia". În statutul său, alături de obiectivele turistice, științifice și culturale, întâlnim și preocuparea pentru activități sportive ca tirul, vânătoarea și sporturile de iarna (schi, bob - sanie). În 1892, se semnalează un grup de schiori condus de Carol Ganzer, care parcurge Clăbucetele Predealului. Un an mai târziu, revista "Hercules" își informa cititorii că "săniușul pe picioare" se practica în multe localități ardelene, mai ales în zona Clujului și Bihorului. În anul 1905 se înființează "Societatea de Schi Brașoveană" aparținând locuitorilor de naționalitate germană - Kronstadter Ski Vereinigung"), iar în 1909 se organizează primul concurs de schi din România. Doi ani mai târziu s-a disputat și prima cursă de coborâre din Postăvar până în Poiana Brașovului, învingător fiind W. Janesch. Au participat 11 concurenți. Tot în acești ani încep să fie organizate și întreceri feminine pe distanțe scurte. Anul 1913 consemnează construirea primei trambuline de sărituri cu schiurile în Poiana Postăvarului de către KSV. Primul Campionat Național este disputat la Sinaia în 1927. Primul campionat interuniversitar are loc la Predeal în 1930. În 1931, ia ființă FRSB (Federația Română de Schi Biatlon). Astăzi se practică diverse discipline sportive de schi: schi alpin, schi nordic, schi alpinism, schi freestyle și schifreeride.

Arieșeni (în maghiară - Lepus) este o comună din județul Alba care include și satele: Avrămești, Bubești, Casa de Piatră, Cobleș, Dealu Bajului, Fața Cristesei, Fața Lăpușului, Galbena, Hodobana, Izlaz, Păntești, Pătrăhăițești, Poienița, Ravicești, Sturu, Ștei-Arieșeni și Vanvucești, fiind situată în Țara Moșilor, pe valea superioară a Arieșului Mare, în depresiunea Arieșeni. La recensământul din anul 2021 comuna număra 1464 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 1765 locuitori), dintre care: români – 95,77% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Arieșeni astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,33%, penticostali – 4,23% și restul – nedeclarată sau alte religii. Ca obiective de vizitat pe raza acesti comune enumăr:

Biserica de lemn Arieșeni – monument istoric – construită în 1791 și pictată în anul 1829
Biserica Înălțarea Domnului
Muzeul Pătrăhăițești
Rezervațiile naturale: Cheile Gârdișoarei (15 ha), Peștera Ghețarul de la Vârtop (1 ha) și Cascada Vârciorog (5 ha)
Izbucul Tăuzului
Cascada Buciniș
Peșterile Coiba Mare și Coiba Mică
Groapa Ruginoasa

Guinea Bissau este un stat-republică situat în vestul Africii ce a obținut independența de sub Portugalia la data de 24 septembrie 1973. Statul are capitala la Bissau, se întinde pe 36120 kilometri pătrați și numără aproximativ 1,35 milioane de locuitori. În prezent Guinea Bissau face parte împreună cu alte state din uniunea politico economică denumită generic Statele Africii de Vest (SAV), înfiinţată prin Tratatul de la Lagos din data de 28 mai 1975. Această uniune politico economică are ca bancnotă unică – francul. Diferenţierea bancnotelor de la un stat la altul s-a făcut prin adăugarea unei litere majuscule la sfârşitul seriei sau oriunde în câmpul bancnotelor, Guinea Bissau având adăugată litera S.

Jidvei Weinland Trails

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția de alergare Jidvei Weinland Trails.

Competiția oferă contracost trasee spectaculoase în inima Transilvaniei, pe distanțe și grupe de alergare diferite, prin viile Jidvei, peste colinele satului Bălcaciu, prin văile Târnavelor și pădurile de stejari bătrâni. Aici participanții se bucură de experiențe enoturistice complete, până la apus, în curtea Castelului Bethlen-Haller, gastronomie locală cu preparate „from farm to table”, degustări de vinuri și spumante premiate și activități recreative pentru toată familia – toate incluse în biletul tău. Biletul de participare susține cultura și contribuie la construcția noului teatru independent – “UnTeatru”. Jidvei Weinland Trails este mai mult decât un concurs de alergare, este o experiență de alergare și oenogastronomie unică în România, care îmbină natura, istoria și tradiția într-o călătorie fantastică prin peisajele pitorești ale Transilvaniei. În cadrul acțiunii sunt probe separate masculine dar și feminine pe următoarele distanțe: 42, 22, 10, 5 și 1 kilometru, cu vârste de la 4 până peste 50 de ani. Câștigătorii locurilor 1, 2 și 3 de la fiecare probă sunt recompensați cu sume bănești de la 1500 la 200 de lei, dar și vouchere valorice pe care le pot utiliza pentru achiziționarea de produse marca Jidvei. Pentru câștigătorii sub 18 ani, contravaloarea voucherelor se va acorda în bani.

Jidvei, în limba maghiară - Zsidve, în limba germană – Seiden, este o comună din județul Alba care mai include satele: Bălcaciu, Căpâlna de Jos, Feisa și Veseuș. Localitatea s-a făcut cunoscută prin calitatea vinurilor produse aici. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4617 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 5244 locuitori) dintre care: români – 70,11%, romi – 23,19%, maghiari – 2,07%, germani – 1,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Jidvei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 80,31%, greco catolici – 10,09%, penticostali – 2,49%, reformați – 1,4% și restul – nedeclarată sau altă religie. Mai jos enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale comunei Jidvei: Biserica evanghelică-lutherană fortificată din satul Bălcaciu, construcție secolul al XIV-lea: Biserica evanghelică-lutherană din satul Veseuș, construită în stil gotic în anul 1504; Biserica reformat-calvină din Veseuș, construcție 1784; Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" din Jidvei; Biserica greco-catolică "Sfânta Treime", din Jidvei; Biserica ortodoxă din satul Căpâlna de Jos și Biserica ortodoxă din satul Veseuș.

Vinurile de Jidvei își trag seva din Podgoria Târnave, care se întinde falnic între râurile Târnava Mică și Târnava Mare. La 50 de kilometri de Alba Iulia, capitala de suflet a românilor, și 150 de kilometri de vechea cetate dacică Sarmizegetusa, Podgoria Târnave este inima unui loc plin de istorie și istorii, unele adevărate, altele imaginare, care dau farmec Transilvaniei. În această podgorie și-au găsit condiții prielnice de dezvoltare soiuri albe precum Fetească Regală, Riesling Italian, Sauvignon Blanc, Fetească Albă, Chardonnay, Muscat Ottonel și altele. Odată cu schimbările climatice, a fost posibilă plantarea soiurilor de struguri negri în podgorie. Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot sau Syrah se transformă la început de toamnă în vinuri roze, care încântă și seduc deopotrivă. Cu o suprafață întinsă de 2500 hectare, compania Jidvei deține cea mai mare plantație viticolă din România și cea mai mare podgorie din Europa cu proprietar unic. Condițiile pedoclimatice dau un cumul de caracteristici specifice zonei, explicând astfel vechimea milenară a culturii viței-de-vie și calitatea vinurilor de Târnave. Cel mai de preț dar cu care natura răsplătește priceperea viticultorilor este toamna, care vine pe văile Târnavelor cu temperaturi moderate, uneori cu ceață persistentă, alteori cu zile însorite, favorizând acumularea zaharurilor și aromelor și păstrând cu grijă aciditatea în limitele unui echilibru armonios.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania,

Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Alba Carolina - Bike Race

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață de bastioane de tip Vauban, construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic, împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local. Anterior epocii în care a fost construită, în același loc s-au mai aflat alte 2 fortificații precedente: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 e.n.) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII). Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei prin biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre est eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin Tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de la Passarowitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și - vremelnic - Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac. Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite. Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale. Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora. Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos). Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor - aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii. Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesseleny (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732 - 1734 și Ioan Haller (1734-1755). Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann Konig. În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20000 de iobagi români aduși din toată Transilvania . Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș. Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri - platforme de tragere. Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. În anul 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect - nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediului din 1849. Manutanța - depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719, azi Biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera principală de circulație în cetate. Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele șapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) și flancuri scurte și concave (42 - 48 metri), cât și curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie așezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află șanțul interior cu lățimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Dimensiuni lor sunt: fețele 60 - 90 m și flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de 9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele nordice și vestice. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau. Grosimea lor este de 22 m, iar lungimea fețelor 120 - 144 m. Toate contragărzile și unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum și cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei ori cu rol de depozite, grajduri, etc. Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda - denumită anvelopă, se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susținute la baza de un zid scund din cărămidă. Aici au fost amenajate în unghiurile ieșinde terase pentru artilerie. Planul cetății a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porți (3 spre est și restul spre vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între porțile IIl-IV-V-VI. Statuile și reliefurile care împodobesc aceste porți, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc. Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare Cetate din România, care stă în picioare de mai bine de 300 de ani. Cetatea este locul în care vă puteți întoarce în timp, de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificații, din tot atâtea epoci diferite. Altfel spus, fiecare cetate ridicată aici a înglobat-o pe cea veche: Castrul ridicat de romani, Cetatea medievală și Cetatea Alba Carolina. Ultima a fost ridicată la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea. Primul proiect al fortificației a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și prima fază a lucrărilor. Arhitectul a murit de ciumă și își doarme somnul de veci în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia. Piatra de temelie a Cetății fost pusă în 4 noiembrie 1715. În linii mari, se consideră că anul de încheiere al lucrărilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii următori. Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Forma de stea cu șapte colțuri este dată de cele șapte bastioane, care formează în zona centrală „incinta de siguranță“ a fortificației, cea mai importantă și cea mai bine protejată. Enumerarea de obicei a bastioanelor începe de la Poarta a III-a, spre sud, în sensul acelor de ceasornic. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Zidurile bastioanelor au la bază 2,5 metri grosime, iar înălțimea trece de 10 metri. Zidul drept care le unește se numește în limbaj tehnic curtină. Corpurile mari amplasate în fața curtinelor se numesc raveline. Ultima linie de ziduri se numește contragardă. Cetatea ridicată în inima Transilvaniei s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei. O particularitate a Cetății este dată de succesiunea celor șase porți, situate pe axa est-vest. Altfel spus, pe Traseul Turistic al „Porților Cetății”, care face legătura între Centrul Civic și cartierul Platoul Romanilor, aflat în zona de vest a municipiului Alba Iulia. Impunătoarea fortificație a primit numele împăratului Carol al VI-lea, în vremea căruia a fost ridicată, respectiv Carlsburg-Cetatea lui Carol. Rolul Cetății a fost unul militar, de apărare, dat de sistemul bastionar, de tipologia pieselor de artilerie cu care a fost înzestrată, precum şi de mărimea trupelor existente în interiorul ei. Cetatea a fost atacată o singură dată în existența ei militară, dar niciodată cucerită. Episodul a avut loc în 1849, când 8.000 de soldați maghiari au asediat-o fără succes. Cetatea Alba Carolina a cunoscut în ultimii ani transformări spectaculoase, care o fac tot mai vizibilă pe „tortul” turistic al Europei. În paralel cu lucrările de restaurare, cofinanțate din fonduri europene, s-a avut în vedere si valorificarea patrimoniului său cultural de excepție. Fortificația este locul în care au loc festivaluri culturale, se aud orchestre celebre, unde concertează artiști de top, români și străini.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Alba Iulia, mai demult Bălgrad, este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Româneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihai Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură ale orașului, din vremuri diferite.

Palatul Ierihon

Hotel Cetate

Hotel Ungaria

Catedrala romano catolică

Monumentul Horea, Cloșca și Crișan

Palatul de Justiție

Monumentul Losennau

Biserica de încoronare

Teatrul Ion Luca Caragiale

Monumentul Custozza

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.