Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. Începând cu data de 3 martie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 375 de ani de la nașterea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul. Aversul monedei prezintă un detaliu al ușii de la intrarea în biserica mănăstirii Antim, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, anul de emisiune „2025” și valoarea nominală „100 LEI”, iar reversul monedei redă portretul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și inscripția ,,375 DE ANI DE LA NASTEREA SFANTULUI IERARH ANTIM IVIREANUL”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

Data emiterii – 3 martie 2025
Emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
Tema – 375 de ani de la nașterea Sfântului Ierarh Antim Ivireanu
Valoarea – 100 lei
Material (compoziție) – aur
Titlu – 90%
Forma – rotundă
Diametrul – 21 milimetri
Greutatea – 6,452 grame
Cant – zimțat
Calitatea – proof
Tiraj – 1000 bucăți
Prețul unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 4400 lei

Mănăstirea Antim este un vechi lăcaș de cult ortodox și monument istoric din București situat pe Strada Antim, nr. 29, sectorul 5. Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu a fost ridicată în perioada anilor 1713 – 1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus. Inițial, mănăstirea avea forma unei cetăți, cu biserica în centru; pe laturile care descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile, iar în fiecare colț era câte un turnuleț. Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a vieții culturale bucureștene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex – biserică, chilii, paraclis, clopotniță, case egumenești – a fost executat, atât arhitectonic cât și pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Biserica este singura ridicată în sec al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari și bogate, pridvorul este deschis cu portal monumental, capitelurile și piedestalurile coloanelor sunt frumos ornamentate cu motive florale. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt 30 metri lungime și 10 metri lățime, naosul cu două ferestre la fiecare absidă amintind de structura vechilor biserici sârbești. La restaurarea din 1863 s-au adăugat amvonul și cafasul, executate din lemn de stejar, de către Carol Storck, și având același model sculptural cu stranele. Deasupra ușii de la intrare, sub pisanie, se află decorația sculptată a emblemei Sfântului Antim, melcul, simbol al credinței și smereniei, încadrat de o cunună de lauri și având în partea superioară o stea. Aceeași formă de melc a avut-o și prima cheie a ușii bisericii, fierăria broaștei aflându-se din 1855 în Muzeul Național. Sculptată de Sfântul Antim însuși, ușa masivă de lemn de stejar de la intrarea în biserică, depășind în frumusețe toate realizările artistice de același gen din vremea sa, capătă strălucirea unei taine duhovnicești: nu putem intra în biserică decât prin lucrarea Păstorului care are ca „descuietoare” credința și smerenia. Tradiția menționează că toate sculpturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor și ale ancadramentelor, ca și pictura din biserica mare și din paraclis, au fost executate după schițele mitropolitului ctitor, care a și pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul; pictate de el sunt și cele două icoane: icoana Tuturor Sfinților și Icoana celor patru sfinți (Alexie, Nicolae, Antim și Agata). Tâmpla de piatră, originală, a fost remontată în anul 1966, adăugându-i-se icoanele împărătești și cele praznicale, executate din mozaic. În prezent, ansamblul mănăstiresc, monument istoric valoros, găzduiește, în afara mănăstirii propriu-zise, o parte a administrației patriarhale, precum și biblioteca Sfântului Sinod. Mănăstirea Antim este reședință a episcopilor vicari patriarhali. În incinta mănăstirii funcționează Muzeul de Artă Veche Românească “Mitropolit Antim Ivireanu”. Colecţia cuprinde artă brâncovenească, istoria tiparului şi carte veche. Ierarhul şi ctitorul mănăstirii Antim a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în testamentul său relativ la mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament (în anul 1715) în cuprinsul aşezământului mănăstirii.

Antim Ivireanul a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană, care s-a născut în jurul anului 1650 în localitatea Iviria din Georgia și asasinat în anul 1716 la Rumelia de către ostași turci. Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul al XVIII-lea. Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot în aceea perioadă a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit Ieromonah. În jurul anului 1690 a fost adus în Țara Românească de Constantin Brâncoveanu, aici invățând limbile română și slavonă dar și meșteșugul tiparului.. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți. Din 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat și tipografia, imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Între 1701 – 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți. Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia de la Mănăstirii Govora tipărește alte 9 cărți. La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, în această calitate, înființând o tipografie la Târgoviște unde a tipărit un număr de 18 cărți. În 1715 tipografia a fost mutată la București, unde a mai imprimat alte două cărți grecești. Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Diaconul Coresi-cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. El este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toți Sfinții" din București – numită azi Mănăstirea Antim, pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul său a fost aruncat undeva într-un râu. Abia după 250 de ani, în 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. În anul 1992 Sinodul BOR l-a canonizat ca sfânt, fiind prăznuit anual în data de 27 septembrie.
2. Începând cu data de 7 aprilie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 175 de ani de la nașterea lui Ioan Andreescu. Aversul monedei prezintă o compoziție grafică sub forma unei palete de pictură, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, anul de emisiune „2025” și stema României, iar reversul monedei redă autoportretul și numele pictorului Ioan Andreescu și anii între care a trăit „1850-1882”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 7 aprilie 2025
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
tema - 175 de ani de la nașterea lui Ioan Andreescu
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutate – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 piese
preț unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara.

Ioan Andreescu a fost un pictor și pedagog român, ales post-mortem ca membru plin al Academiei Române în anul 1948. El s-a născut la data de 15/27 februarie 1850 în București, într-o familie de condiție bună din părinții: Andrei Dobrescu și Anasatasia Pencovici, decedân în data de 22 octombrie / 3 noiembrie 1882 tot la București. A fost fiul lui Andrei Dobrescu și al Anastasiei Pencovici. A studiat la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, în 1863 gimnaziul „Lazăr” din București, apoi la Colegiu „Sfântu Sava”. Începând din 1869 urmează „Școala Națională de Arte Frumoase”, recent înființată (1864), condusă de Theodor Aman. În anul 1872 devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal “Tudor Vladimirescu” (azi Colegiul național “Bogdan Petriceiu Hașdeu”), apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile academiei private de artă Academie Julian. Verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații. Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității. Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii în Franța el apare clarificat, stăpân pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică. S-a stins din viață la 22 octombrie 1882, la 32 de ani, de ftizie. Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu a pictat peisaje, portrete și naturi statice.
3. Începând cu data de 29 aprilie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic și medalistic mondial un set de monetărie cu tema 145 de ani de la înființarea Băncii Naționale a României și 20 de ani de la denominarea monedei naționale și o medalie de argint.

Setul de monede este compus din monedele aflate în circulație (emise în anul 2025) și anume:

1 ban – oțel placat cu alamă, diam. 16,75 mm, greut. 2,4 grame
5 bani – oțel placat cu cupru, diam. 18,25 mm, greu. 2,78 grame
10 bani – oțel placat cu nichel, dima. 20,5 mm, greut. 4 grame
50 bani – alamă (Cu80Zn15Ni5), diam. 23,75 mm. greut. 6,1 gr

Caracteristicile tehnice ale medaliei din argint sunt următoarele:

metal (compoziție) – argint
titlu – 80%
forma – rotundă
diamtru – 28 milimetri
greutatea - 15,5 grame
calitatea – proof like
cant – neted
tiraj – 5000 seturi
preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 450 lei

Aversul medaliei prezintă o parte din clădirea Palatului Nou al Băncii Naționale a României, statuia leului în prim – plan, inscripția „145 DE ANI” și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă o compoziție grafică sub forma ferestrelor transparente complexe prezente pe bancnotele românești aflate în circulație și inscripția centrală „20 DE ANI”.

Banca Națională a României este o instituție venerabilă, cu o tradiție bogată acumulată în peste un secol de istorie instituțională care se îmbină, și adesea se suprapune, cu istoria națională. A fost înființată în anul 1880, fiind a 16-a, în ordinea înființării, dintre cele aproape 200 de bănci centrale din lume, înaintea celor din Japonia, Italia, Elveția sau Statele Unite ale Americii. Pentru înfiinţarea unei bănci centrale era necesară atât susținerea politică, cât şi întrunirea condițiilor economice și sociale: stabilitate politică și monetară, dezvoltare constantă a industriei și comerțului, creșterea numărului de bănci și societăți comerciale, creșterea numărului populației, mai ales urbane. Astfel, la 17 aprilie 1880, este publicată în Monitorul Oficial Legea pentru înființarea unei „bănci de scompt și circulațiune”, iar Carol I promulgă Statutele BNR, cu precizarea regulilor de organizare, funcționare și administrare ale băncii. Banca Națională a României era o societate cu capital social românesc, în care statul deținea o treime din cele 60.000 de acțiuni, iar persoane private dețineau restul de două treimi. Guvernatorul era numit de guvern pe o perioadă de cinci ani, trebuia să fie cetățean român și să dețină minimum 40 de acțiuni. Prima Adunare Generală a Acționarilor are loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care este instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu. Astfel, banca își începe funcționarea propriu-zisă. Este adoptat regulamentul interior, sunt angajați specialiști și sunt înfiinţate patru agenții la Iași, Galați, Brăila și Craiova. Principalele activități ale băncii sunt acordarea de credite comerciale și economice, comercializarea metalelor prețioase, depozitarea valorilor și emisiunea de „bilete de bancă la purtător”. Imprimarea bancnotelor este un drept acordat pentru o perioadă de 20 de ani, exclusiv Băncii Naționale. Primele bancnote proprii sunt imprimate începând cu anul 1881, în sediul central din București, în atelierele nou înființate ale băncii. Considerat fondatorul Băncii Naționale, Eugeniu Carada a ocupat poziția de director în bancă din 1882 şi până la moartea sa, în anul 1910. Deși a refuzat propunerea prim-ministrului Ion C. Brătianu de a deține funcția de guvernator, Carada s-a implicat activ în toate activitățile și proiectele importante ale băncii - organizarea imprimeriei sau construcția sediului central al băncii, fiind întotdeauna consultat înaintea luării deciziilor importante. Neavând un sediu încă, imediat după înființare, banca a funcționat în clădirea Senatului de pe Bulevardul Elisabeta, apoi în sediul Creditului Funciar Rural, unde exista spațiul necesar pentru instalarea imprimeriei. Conducerea băncii a fost permanent preocupată de clădirea unui sediu nou, construit astfel încât să respecte cerințele unei astfel de instituții: de la birourile angajaților, până la spațiile dedicate relațiilor cu publicul, spațiile de maximă siguranță pentru păstrarea valorilor sau cele pentru imprimarea bancnotelor. Pentru construirea noului sediu, în 1881, banca cumpără de la stat terenul pe care se afla Hanul Șerban Vodă de pe strada Lipscani. În septembrie 1882, conducerea băncii aprobă proiectul realizat de arhitecții francezi Cassien Bernard și Albert Galleron pentru construcția palatului Băncii Naționale a României. Arhitecții români Cerchez și Băicoianu sunt apoi numiți responsabili de finalizarea lucrărilor, care se încheie în 1890. Încă din anul 1933 s-a ridicat problema extinderii spaţiilor de lucru ale BNR, necesare bunei funcţionări şi dictate de extinderea prerogativelor băncii referitoare la organizarea şi supravegherea comerţului cu devize, organizarea și supravegherea circulaţiei metalelor preţioase, precum şi pentru extinderea şi modernizarea tezaurului existent prin creşterea gradului de siguranţă. Proiectul noului palat a fost realizat în Serviciul de Arhitectură al băncii, în cadrul unui colectiv condus de arhitectul Radu Dudescu, care exprima convingerea că noua clădire va trebui să satisfacă nevoile băncii „pentru un timp nelimitat”. Pentru pregătirea proiectului, dar şi pentru realizarea ulterioară a instalaţiilor şi finisajelor interioare, arhitectul efectuează călătorii de documentare la Geneva, Paris şi Berlin. Radu Dudescu preia ca model faţada principală a Palatului Vechi şi îl dezvoltă, repetând coloane de aceeaşi înălţime la aceeşi distanţă faţă de ax. Transformările succesive conduc la un motiv arhitectural nou, cu o faţadă complet diferită, rezultatul fiind o construcţie impunătoare, de expresie clasicizantă, încadrată arhitectural în curentul monumental al anilor ‘30. Clădirea corespunde noilor necesităţi de spaţiu ale activităţii băncii prin distribuţia funcţiunilor, flexibilitatea spaţiilor de birouri, noutăţile tehnice ale instalaţiilor, finisajele exterioare şi interioare. Urmare marelui cutremur din noiembrie 1940, proiectul structurii de rezistenţă a palatului este refăcut, astfel încât să respecte cele mai noi normative de protecţie antiseismică europene. Demarată în anul 1940, construcţia palatului s-a întins pe durata a peste 10 ani, din cauza dificultăţilor apărute în obţinerea materialelor de construcţie şi a lipsei mâinii de lucru din perioada războiului. Cu toate acestea, sunt de remarcat calitatea de excepţie a execuţiei şi a materialelor, precum şi grija pentru detaliu cu care a fost realizată construcţia. Toate acestea s-au întâmplat şi datorită atenţiei şi exigenţei pe care guvernatorii băncii din acea perioadă le-au arătat. Sobrietatea clădirii şi aspectul său clasic sunt accentuate de faţadele placate cu piatră de Vraţa. Treptele ample şi soclul de la intrarea principală din strada Doamnei sunt placate cu granit de Măcin. Spațiile de la parterul palatului sunt spaţii publice, de reprezentare, al căror unic material de finisaj este marmura de Ruşchiţa. Utilizarea acesteia pune în valoare calităţile pietrei şi mai puţin ornamentația interioară, plăcile fiind aşezate astfel încât desenul creat să constituie decorul spaţiilor. Se remarcă, totuși, rotonda din holul central, a cărui parapet este decorat cu elemente geometrice, tavanul aceluiași spațiu central fiind pictat. Sălile Mitiţă Constantinescu şi Alexandru Ottulescu (în guvernările cărora s-au desfăşurat lucrările de construcţie ale palatului) sunt destinate conferinţelor şi evenimentelor specifice activităţilor băncii centrale. În restul clădirii îşi desfăşoară astăzi activitatea conducerea şi angajații Băncii Naţionale a României.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- GHEORGHE BÂLICI -

REPUBLICA MOLDOVA

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BACĂU

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Biserica din Borzești - Jubileu 500 * 1494 - 1994

În legendara localitate de pe Valea Trotuşului se află una dintre cele mai vechi ctitorii din epoca ştefaniană, înălţată de către Ştefan cel Mare şi fiul său, Alexandru, în anii 1493-1494. În cei peste 500 de ani ai existenţei sale, lăcaşul a trecut prin perioade de înflorire şi de decădere. Astfel, în timpul lui Constantin Duca vodă (1694) se consemna ca fiind “pustie de câtăva vreme”, după cum consemna cronicarul. De-a lungul vremii, biserica a stat în atenţia cercetătorilor consacraţi ai istoriei neamului şi bisericii: Melchisedec Ştefănescu, C. I. Istrati, Nicolae Iorga, G. Balş ş.a. Din concluziile acestora s-a constatat că între această biserică şi cea de la Piatra Neamţ cu hramul “Sf. Ioan”, precum şi biserica “Sf. Mihail” din Roznov-Neamţ se întâlnesc similitudini, acestea aparţinând aceleiaşi epoci ştefaniene. Din punct de vedere stilistic, monumentul de la Borzeşti se înscrie în rândul bisericilor cu plan rectangular, având bolţile cu cupole dispuse “în filă” şi prinse sub un singur acoperiş. Sistemul original de boltire al celor trei cupole constă în faptul că acestea se sprijină pe arce semicilindrice, etajate pe pandantivi. Lipsită de turle, biserica are acoperiş şarpantă din material răşinos şi învelitoarea iniţială din şindrilă. Elevaţia bisericii cuprinde soclul din piatră brută pe care se înalţă pereţii cu profiluri în formă de “L” la colţuri, din pietre uriaşe. Partea superioară a pereţilor, pe care se sprijină acoperişul, este din piatră simplă.În ceea ce priveşte materialele şi tehnicile de construcţie, biserica este zidită din bolovani de piatră şi foarte puţină cărămidă. Pietrele au fost extrase din râu şi din carieră, parte din ele fiind friabile. Materialul de construcţie al pereţilor fiind mare şi grosolan lucrat, a făcut ca zidăria să nu fie foarte solidă şi să cedeze la cutremure. Soclul şi temelia bisericii sunt din piatră brută, de mari dimensiuni, comparativ cu structura pereţilor.Pereţii sunt construiţi din piatră brută, întrerupti de două “asize” de cărămizi smălţuite. În partea superioară, sub acoperiş, sunt dispuse două registre de “ocniţe” (unul mic şi altul mare). Ca volumetrie, în exterior, construcţia apare ca o prismă dreaptă, de mari dimensiuni, cu partea dinspre răsărit rotunjită, marcată de nişe verticale oarbe. Compartimentarea interioară este din pronaos, naos şi altar. Zidul dintre pronaos şi naos este străpuns de o uşă de acces. Componentele artistice ale bisericii de la Borzeşti sunt formate din ancadramente gotice din piatră la uşi şi la ferestre, cu chenare în arc frânt la uşa de la intrare, iar cele din interior din muluri gotice. Elementele gotice în arhitectura ştefaniană sunt puse în legătură cu prezenţa meşterilor constructori transilvăneni la Borzeşti, meşteri care stăpâneau tainele acestui curent artistic. Cât despre înălţimea mică a uşii de la intrare, se spune că ar fi fost egală cu dimensiunea fizică a voievodului, iar credincioşii mai înalţi trebuie să se aplece la intrarea în sfântul lăcaş.Pe parcursul vremii care s-a scurs, monumentului i s-au făcut mai multe reparaţii, între secolele XVIII-XX. În anii 1904-1905 a fost reparat acoperişul şi faţada de vest, îndepărtându-se cele 2 contraforturi. Alte reparaţii au fost în 1924, 1938-1940 şi 1951-1952. Reparaţii în interior şi la exterior au fost făcute în anul 1993, când se pregătea sărbătorirea a 500 de ani de atestare documentară, manifestare care a avut loc în anul 1994.În urma aplicării criteriilor de clasare, monumentul a primit de trei ori excepţional (la vechime, valoare de arhitectură, valoare memorial-simbolică) şi un calificativ de foarte bine (pentru frecvenţă, raritate şi unicitate). Ca urmare a acestei evaluări, biserica de la Borzeşti face parte din grupa valorică “A”, fiind de importanţă naţională şi universală.

Borzești este o localitate de 332 locuitori, componentă a municipiului Onești din județul Bacău. Aici s-a născut domnitorul Ștefan cel Mare aproximativ între anii 1438 – 1439. El a ctitorit împreună cu fiul său cel mare, Alexandru (1464 - 1496), biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric, ce a fost construită între 9 iulie 1493 și 12 octombrie 1494. Potrivit lui Nicolae Iorga, denumirea localității Borzești provine dintr-o limbă turcică. Tot după acesta, numele ar proveni de la Borzul, șef cuman la 1211. De când a fost inclusă în municipiul Onești localitatea a cunoscut o puternică dezvoltare, aici funcționând mari unități economice ale industriei petrochimice românești.

Minerul Comănești - fotbal

Statisticile timpului relevă faptul că echipa de fotbal din Comănești (Minerul) a fost înființată în anul 1948 de către Carbonifera Comănești și a evoluat în Divizia C din 1969 și până în anul 2001. În Campionatul 1948–1949 Minerul Comănești a ocupat locul 6 în tur. Timp de 17 sezoane competiționale, din anul 1950 echipa a participat la Campionatul regional Bacău până în vara anului 1968, când s-a reînfiinţat judeţul Bacău. În această perioadă Minerul Comănești nu a avut realizări deosebite, doar în 1953, când a jucat în turneul final pentru titlul de campioană regională şi a ocupat locul 3 din 4 echipe şi în 1964–65 când a câştigat titlul râvnit (de campioană regională), dar la barajul de promovare în Categoria C a fost eliminată de Minobrad Vatra Dornei (2–0 şi 0–4). Minerul Comănești a cucerit titlul la prima ediţie a Campionatului judeţean Bacău, 1968–69 şi a reuşit promovarea în Divizia C, după o pauză de 41 de ani, după ce a eliminat pe Chimia Bradul Vama (0–1 şi 3–1) în faza I şi pe ITA Iaşi (3–0 şi 3–0) în faza a doua a barajului pentru promovare. În Divizia C a participat neîntrerupt timp de treizeci şi doi de ani, cea mai bună clasare fiind locul 2 în ediţiile 1979–1980 şi 1980–1981. De menționat este faptul că în 1971 Minerul Comănești avea ca adversare în Divizia C echipe din Iași, Suceava, Botoșani, Bacău, Roman, Fălticeni, Vatra Dornei, atunci încheind campionatul pe locul 14 Letea Bacău, Textila Buhuși pe locul 15 iar pe 16 – Fulgerul Dorohoi. În 1971 Minerul Comănești a cedat în fața echipei Sport Cliub Bacău cu 1 – 6 în Cupa României, în aceeași competiție ei întâlnind în anul 1979 pe Universitatea Cluj (în 16 – de finală a Cupei României, scor 2 – 5). Stadionul din lunca Trotușului, de la Comănești era întotdeauna plin la meciurile disputate acasă de Minerul! Îți trebuia o jumătate de oră pentru a putea intra pe acest stadion, unde era o atmosferă generală însuflețitoare și plină de încurajări. Este de remarcat apriga rivalitate dintre echipele Minerul Comănești și Petrolul Moinești, meciurile dintre acestea dând frâu liber multor orgolii și unei mari pasiuni, pentru ca favoriții să fie învingători!
Internetul consemnează faptul că ”în anul 2005, după 56 de ani de existență Minerul Comănești dispare de pe harta fotbalului românesc.Cauza dispariției acestei echipe a fost lipsa finanțării, anii de după 2005 fiind cei în care s-au închis și exploatările miniere din zona Comănești! Vorbește lumea că fostul jucător Vasile Orheianu luptă pentru ”reaprinderea flăcării” fotbalului în acest oraș băcăuan!

Comănești, în maghiară – Kománfalva, este un oraș în județul Bacău, care mai include și satele Podei și Vermești. Orașul este amplasat pe râul Trotuș, în Depresiunea Comănești din Carpații Orientali, între Munții Goșmanu, Berzunți, Nemira și Ciucului, în centrul unui important bazin carbonifer. Este străbătut de șoseaua națională DN12A, care leagă între ele orașele Onești și Miercurea Ciuc. La Comănești, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN2G, care duce la Moinești și Bacău. Prin oraș trece și calea ferată Adjud – Comânești - Șiculeni, care este deservit de gara Comănești. Conform recensământului din anul 2011 orașul număra 19568 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (2002), dintre care; români – 89,68%, romi – 3,38% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Comănești, astăzi, se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,19%, romano catolici – 4,59%, penticostali – 1,46% și restul – nedeclarată sau altă religie. Prima atestare documentară a orașului Comănești este din anul 1409, în perioada domniei lui Alexandru cel Bun. În urma unor cercetări arhivistice, cel mai vechi document referitor la localitatea Comănești ar fi o scrisoare din 23 iunie 1606, a căpitanului Ioan Matireș către căpitanul Ion Pettky, în care se precizează că traseul dinspre Dunăre spre Transilvania este cel mai sigur prin Comănești. Localitatea a fost o zonă de primă destinație a refugiaților sau emigranților din Transilvania ca urmare a persecuțiilor stăpânirii austro-ungare. Căile pe care le urmau refugiații nu erau cele obișnuite de comunicație, ci veneau peste plaiuri și locuri dosite, care astăzi sunt vestite pentru practicarea turismului montan. Începând cu sfârșitul secolului XVIII, orașul a fost domeniul familiei de boieri Ghica, care și-au menținut prezența în zonă până la jumătatea secolului al XX-lea. Palatul Ghica, parcul din fața muzeului și gara sunt câteva din mărturiile lăsate în urmă de familia Ghica. Construirea căii ferate Adjud-Palanca, care face mai departe legătura dintre Moldova și Transilvania, a condus la o creștere semnificativă a economiei, prin deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munții învecinați (peste 15 gatere înainte de anul 1900), dar și a minelor Galion, Asău și Lăloaia. Enumăr mai jos câteva dintre principalele atracții turistice ale orașului: Palatul Ghica-Comănești (parcul și palatul) datând din secolul al XIX-lea, Gara Comănești, construită în anul 1899, ambele monumente istorice de interes național și situl arheologic “Cetățuia” de la marginea de nord a satului Vermești – monument de interes județean.

Corpul gardienilor publici -BC 976

Înființat în anul 1994, conform Legii 26/1993 și a Hotărârii de Guvern nr. 518/1993, Corpul Gardienilor Publici este o instituție publică prestatoare de servicii de pază și ordine publică, precum și de transport de valori. Aceste servicii se realizează doar în urma unor contracte încheiate cu cei interesați, contra cost, Corpul Gardienilor Publici fiind o instituție care se autofinanțează. Atribuțiile gardienilor publici variază în funcție de contractul încheiat și cu cerințele celui care încheie contractul. Competențele gardienilor publici sunt: să oprească și să legitimeze persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să rețină persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să constate contravenții (cei care încalcă prevederile Hotărârilor de Consiliu Local și a Legii 2/2001); să facă uz de armă, conform legii. Din Corpul Gardienilor Publici fac parte atât bărbați cât și femei, condițiile de angajare fiind următoarele: limita de vârstă 40 de ani, stagiul militar satisfăcut, test psihologic (eliminatoriu), certificat care să ateste starea bună de sănătate, comportament civilizat, minim 10 clase. Odată îndeplinite aceste condiții, aspiranții vor urma un curs de perfecționare de 30 de zile care se finalizează cu un examen. De asemenea, este nevoie și de avizul de port armă eliberat de Poliție.

Întreprinderea cinematografică a județului Bacău

25 ani de activitate 1948 - 1973

Cinematografia se prezintă ca o formă a culturii, fiind condiţionată atât de cultură cât şi de industrie, într-o măsură mai mare decât celelalte arte. Prin caracterul ei de mare popularitate, această a 7-a artă deţine o considerabilă putere de influenţare în rândurile maselor. Începând cu noiembrie 1948, când are loc naţionalizarea întreprinderilor şi mijloacelor de producţie şi difuzare a filmului, se deschide o epocă nouă în istoria cinematografiei româneşti, la început cu realizări mai timide. După anul 1948 se înființează Întreprinderi cinematografice la nivelul fiecărui județ deci și în județul Bacău. Enumăr aici câteva cinematografe băcăuane de dinainte de anul 1989. Pe distanța a nici 200 metri în Bacău existau trei cinematografe: Flamura Roșie, Tineretului și mai apoi Central. Primele două a fost demolate făcând loc construirii noului centru al orașului. Tot în centru se mai află și cinema Muncitorul, transformat în Bingo după 1989 cu holul plin de păcănele și cinematograful Letea. La gară era cinema Progresul, denumit inițial Ion Creangă, iar la Orizont cinematograful cu același nume. Din păcate partea de sud a municipiului (Aviatori) nu a avut niciodată un cinematograf. Azi nu mai există o sală de cinema clasică ci doar la Mall niște tentative de cinematografe de buzunar. La cinematograful Flamura Roșie se făceau cel mai des razii ale Miliției. Se bloca cu un autobuz gangul de ieșire și autobuzul se burdușea cu spectatori care nu aveau buletinul la ei, sau care nu puteau justifica, de ce se află la cinema la ora aia (de obicei la matinal).Cinematografele din județul Bacău ofereau o paletă variată de filme pentru publicul cinefil, de la producții autohtone cu teme istorice și sociale, la pelicule internaționale cunoscute. Iată o privire asupra programului cinematografic băcăuan din acea perioadă: „Tatăl risipitor”, o creație regizată de Adrian Petringenaru după un scenariu semnat de Eugen Barbu, „Asediul”, „Cazul Mattei”, „Izvoare”,„Tunurile din Navarone” - celebră peliculă de război, “Mihai Viteazul” „Al 7-lea cartus”, „În numele poporului italian”, Sfânta Tereza și diavolii”, “Desfășurarea” „Stejar extremă urgență”, „O picătură în mare”, „Fratii Jderi” ,„Porțile albastre ale orașului”, “Preotul”, etc Această selecție de filme reflectă diversitatea tematică specifică cinematografiei anilor ’70, combinând producții locale cu filme internaționale, istorice sau dramatice, toate având menirea de a atrage un public variat și de a îmbina divertismentul cu reflecția asupra istoriei și societății.

Set 3 medalii - Cupa Phoenix - Edița a IV-a 2023

Produsele de mai sus sunt niște medalii sportive realizate de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferite participanților câștigători ai competiției de karate Isshinry Okinawa (arte marțiale) - Cupa Phoenix desfășurată în municipiul Bacău, ediția a IV-a, 2023.

Competiția este organizată de Clubul sportiv Pfoenix care funcționează în cadrul Școlii gimnaziale nr.10 din municipiu (Strada Cornișa Bistriței, nr.28). În cadrul competiției se desfășoară probe de: kata, bunkai, kobudo, kumite full contact, kihon și tehnici și metode de autoapărare.

Karate-dō este o artă marțială japonează (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

31 mai - Ziua rezervistului militar

A.N.C.M.R.R. - Filiala "General Nicolae Șova" jud Bacău

90 de ani * 1925 - 2015

Ziua rezervistului militar este sărbătorită anual în data de 31 mai. Cu această ocazie instituțiile publice din cadrul sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională pot sprijini, în condițiile legii, manifestările prilejuite de acest eveniment. Prin rezervist militar se înțelege orice persoană care deține grad militar în rezervă sau în retragere.

Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” este continuatoarea nobilelor tradiții ale structurilor asociative ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere atestate legal din 1925, precum şi moştenitoarea patrimoniului deţinut de acestea. Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere ( A.N.C.M.R.R.) este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, independentă democratică, apolitică, nonprofit şi deschisă. Deviza Asociaţiei: ,,Patrie, onoare, demnitate”. Sediul central al acesteia este în Palatul Cercului Militar Naţional din strada Constantin Mille, nr.1, Sector 1, Bucureşti. A.N.C.M.R.R. este o structură asociativă, constituită prin liberul consimţămînt al cadrelor militare în rezervă şi în retragere, provenite din Ministerul Apărării Naţionale. A.N.C.M.R.R. are structuri în toate cele 41 judeţe ale ţării şi în sectoarele Capitalei. Asociaţia funcţionează sub înaltul patronaj al preşedintelui României, în calitatea sa de comandant al Forţelor Armate şi sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale, ministrul fiind Preşedinte de Onoare al A.N.C.M.R.R. Asociaţia nu este angajată politic şi nu desfăşoară activităţi în favoarea sau defavoarea vreunui partid sau organizaţie politică. Poate însă solicita sprijinul acestora în iniţierea, susţinerea sau promovarea unor legi şi acte normative ce vizează protecţia socială a cadrelor militare în rezervă şi în retragere. Scopul acestei asociații este următorul; Reprezintă şi apără drepturile cadrelor militare în rezervă şi în retragere, ale familiilor acestora, în relaţiile cu M.Ap.N., cu celelalte autorităţi şi instituţii publice, centrale şi locale, precum şi cu organizaţii similare din ţară şi străinătate. În spiritul devizei asumate, realizează cerinţele cultivării patriotismului, înfăptuirii aspiraţiilor membrilor săi în domeniul militar şi de protecţie socială.

Nicolae Șova a fost un politician și general român care s-a născut la data de 8 noiembrie 1885 în localitatea Poduri, județul Bacău și a decedat la data de 12 martie 1966 la București. A absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie, București (1907) și Școala Superioară de Război (1926). Cariera sa militară se prezintă astfel: sublocotenent (1909), urmează avansări la excepțional pentru bravură în luptă: căpitan și maior (1916, 1917), comandant al Școlii de Mitraliere (1917), ofițer de Stat major (Divizia 7 și Corpul 6 Armată) (1919), șef la biroul 2 operații și Instrucție la Comandamentul Diviziei 7 Vânători (1921), subșef de Stat Major – Comandamentul 6 Armată (1924-1927), locotenent – colonel (1925); propus să comande Statul Major al unei divizii (1926), comandant al Regimentului 23 Infanterie „Tribunul Simeon Balint” (1930), colonel (1932) – este considerat un ofițer model al Armatei Române (1932), atașat militar la Viena (1938 ianuarie 1 – 1939), comandor (1938), general de brigadă (1938), comandant al Brigăzii 20 Infanterie din A. Iulia (1939-1940), director al Personalului în Ministerul Apărării naționale, 1941 (ian.), comandant al Diviziei 1 gardă din Corpul 3 Armată – zona de operații pe Prut, în Basarabia, Odesa (1941 iunie – 1942), subsecretar de Stat pentru Marină în Ministerul de Război (februarie 1943 – august 1944), general de corp de armată (1944, ianuarie – august); demitere din guvern; comandant (la solicitare expresă, personală) al Corpului 7 din Armata Română încadrat în Frontul 2 Ucrainean (1944 septembrie 22 – 1945 martie 24), erou în Operațiunea militară „Budapesta” (ianuarie 1945). La 31 martie 1938 a fost înaintat 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. A condus Corpul VII al Armatei Române, în ofensiva sovietică asupra Ungariei. Participă la Bătălia de la Budapesta din 1944, dar forțele române sunt obligate să se retragă din ordinul Mareșalului Rodion Malinovsky pentru ca rușii să aibă toată gloria cuceririi capitalei Ungariei. Pentru că refuză greu, Nicolae Șova va fi condamnat după instaurarea comunismului în Romania. După instalarea guvernului Petru Groza a fost trecut în rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.A fost deținut politic la penitenciarul Aiud. A decedat în 12 martie 1966, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Ghencea. Este învinuit pentru crime de război, condamnat la 10 ani de închisoare. Această pedeapsă a fost executată între ianuarie 1946 – ianuarie 1956, dobândind reabilitare politică. A fost considerat un ofițer model al Armatei Române, apreciat pentru calitățile sale de comandant, pentru bravură în luptă, primind înaintări în grad la excepțional. "Ferm și neplecat, disciplinat, cu cunoștințe militare și generale dezvoltate, hotărât și cu curajul opiniei sale, minuțios în lucrările sale și pe ale cărui servicii și cunoștințe se poate conta în orice împrejurare", "ca brav și priceput ofițer de război". Pentru meritele sale a fost multiplu distins:

Medalia jubiliară „Carol I” (1908), Ordinul „Onoarea României”, clasa V (1913)
Medalia „Avântul Țării” (1913)
Ordinul „Steaua României”, grad de cavaler cu panglică de Virtute militară
Ordinul „Coroana României” cu spade, în grad de ofițer, cu panglică, de Virtute militară
Medalia „Victoria în Marele Război pentru civilizație (1916-1918)
Ordinul „Steaua României”, clasa I (1922), în grad de ofițer (1930)
„Furajera Mihai Viteazul” (1931)
Ordinul austriac „Pentru merit”, în grad de mare comandor (1938)
Medalia Centenarului Regelui Carol I (1939)
Ordinul militar Mihai Viteazul clasa a III-a (7 noiembrie 1941)
Ordinul „Virtutea maritimă”, clasa I (1944)
Ordinul 23 August clasa a III-a (10 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană
Barchau şi în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură băcăuane, din vremuri diferite.

Camera de Comerț și Industrie

Biserica Precista

Fațada Manea

Biblioteca județeană

Casa de cultură

Biserica catolică

Casa memorială George Bacovia

Cazarma Infanteriei

Cazarma Regimentului 12 Aretilerie

Biserica Armeană

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate.