Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Languedoc - Rousillon.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers și tot în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii Languedoc – Rousillon, cetatea Carcassonne și apeductul Pont du Gard. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesupt pe centru, pe conturul monedei, este aplicată inscripția LANGUEDOC – ROUSSILLON. În stânga conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 160 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Cetatea („Cité de Carcassonne”), este zona veche a orașului Carcassonne, face parte din patrimoniul mondial UNESCO, și se spune că este cea mai mare fortăreaţă şi unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură medievală din Europa. În prezent, Cité de Carcassonne este o atracţie turistică foarte populară. În mod sigur acest lucru se datorează în primul rând istoriei îndelungate (de vreo 2.500 de ani!) a aşezării, istorie care începe încă din perioada Galiei, când aşezarea se afla într-un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii, continuă cu preluarea controlului asupra acesteia de către romani, pentru a fi apoi cucerită de vizigoţi, care la rândul lor o vor pierde 200 de ani mai târziu în favoarea musulmanilor, după care va ajunge într-un final în mâinile lui Charlemagne şi va fi încorporată în Imperiul Carolingian. În Evul Mediu va fi fortificată şi extinsă de una dintre familiile influente ale perioadei, Trencavel, devenind ulterior fortăreaţa sectei eretice catare, aflată sub protecţia acesteia. Puţină lume ştie însă că în prezent, în interiorul celor circa 3 km de ziduri ale cetăţii, printre cele aproape 50 de turnuri, îşi au casele vreo 120 de localnici şi că, pe lângă multele bistrouri şi magazine de suveniruri, aici veţi da peste servicii întâlnite în mod obişnuit în orice aşezare micuţă: o poştă, o şcoală, un hotel şi altele. Pe lângă aceste clădiri rezidenţiale şi comerciale, Cité de Carcassonne mai cuprinde Bazilica Saint-Nazaire – locul perfect în care să vă detaşaţi o clipă de agitaţia de pe străduţele înguste ale cetăţii, admirând superbele vitralii printre care şi pe cel înfăţişând „pomul vieţii” -, un teatru în aer liber şi, desigur, în centru, aşa-numitul Château Comtal, castelul construit în secolul al XII-lea pentru vicontele Trencavel. Legenda spune că, pe vremuri, oraşul aflat pe atunci sub stăpânirea regelui Ballak al sarazinilor a fost asediat de către armata lui Charlemagne. După moartea regelui Ballak, soţia acestuia, „Dame Carcas”, a preluat conducerea oraşului medieval. Asediul a durat în jur de 5 ani. Către sfârşitul acestei perioade ultimii apărători ai oraşului erau pe cale să piară de foame, astfel încât sus pe metereze mai veghea doar Dame Carcas. Pentru a păstra aparenţele unei armate superioare numeric în stare să salveze oraşul de asediatori, castelana a îmbrăcat păpuşi de paie în oşteni şi le-a plasat pe metereze. Apoi a îndopat singurul porc rămas drept hrană locuitorilor oraşului cu ultimele provizii de grâu şi l-a aruncat peste zidurile cetăţii. Când a atins pământul, porcul a crăpat, din burta acestuia revărsându-se bunătate de grâu. Înspăimântat la ideea că în cetate mai existau încă atâtea provizii încât până şi porcii erau hrăniţi cu grâu, Charlemagne a ridicat asediul, ordonând armatei sale să se retragă. În semn de victorie, Dame Carcas a poruncit să sune toate clopotele din cetate pentru a răspândi vestea cea bună. Se pare că atunci unul dintre vasalii lui Charlemagne i-ar fi spus acestuia: „Sire, Carcas sonne!” (rom. Sire, Carcas sună!). şi uite-aşa „Carcassonne” a rămas numele oraşului. De altfel, lângă una dintre intrările în cetate – Porte Narbonnaise- veţi descoperi o sculptură neogotică reprezentând-o chiar pe Dame Carcas. Că o fi sau nu pusă acolo pentru turiştii iubitori de legende ca mine, nu avem de unde şti exact, dar mai conteaza?!

Pont du Gard este un vechi pod apeduct romaN construit în secolul I d.Hr. pentru a transporta apa pe o distanță de peste 50 km până la colonia romană Nemausus (Nîmes). Acesta traversează râul Gardon în apropierea orașului Vers-Pont de Grand din sudul Franței. Pont du Gard este unul dintre cele mai bine conservate construcții de acest fel fiind introdus pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 1985 datorită conservării sale excepționale, importanței istorice și ingeniozității arhitecturale. Podul are trei niveluri de arcade realizate din calcat Shelly și are înălțimea maximă de 48,8 m. Apeductul transporta inițial aproximativ 40.000 m³ ^de apă pe zi, având o pantă medie de 1 centimetru pe o lungime de 182,4 m. După prăbușirea Imperiului Roman și dezafectarea apeductului, Pont du Gard a rămas în mare parte intact, cu o funcție secundară de pod cu taxă. Timp de secole, lorzii și episcopii locali au fost responsabili de întreținerea sa, având dreptul de a percepe taxe călătorilor care îl foloseau pentru a traversa râul. De-a lungul timpului, unele dintre blocurile sale de piatră au fost jefuite, iar în secolul al XVII-lea au fost provocate daune grave. Apeductul necesita o întreținere constantă din partea circitores , muncitori responsabili de întreținerea apeductului, care se târau de-a lungul conductei, frecând pereții și îndepărtând orice vegetație. O mare parte din apeductul din Nîmes a fost construit subteran, așa cum era tipic pentru apeductele romane. Acesta a fost construit prin săparea unui șanț în care a fost construit un canal de piatră și închis de un acoperiș arcuit din lespezi de piatră, care a fost apoi acoperit cu pământ. Unele secțiuni ale canalului sunt săpate în rocă solidă. În total, 35 km (22 mile) din apeduct au fost construite sub pământ.Construit pe trei niveluri, Pontul are o lungime de 274 metri iar lățimea variază de la 9 m în partea de jos la 3 m în partea de sus. Cele trei niveluri de arcade sunt încastrate, cu pilonii principali aliniați unul deasupra celuilalt. Deschiderea arcadelor variază ușor, deoarece fiecare a fost construit independent pentru a oferi flexibilitate în vederea protejării împotriva tasării. Fiecare nivel are un număr diferit de arcade:

nivelul inferior - lungime 142 metri, 6 arcade, înălțime 22 metri și grosimea pilonilor 6 metri
nivelul mijlociu – lungime 242 metri, 11 arcade, înălțime 20 metri și grosimea pilonilor 4 metri
nivelul superior – lungime 275 metri, 35 arcade (inițial 47), înălțime 7 metri și grosimea pilonilor 3 metri

Primul nivel al Pont du Gard se învecinează cu un pod rutier adăugat în secolul al XVIII-lea. Conducta de apă sau specusul , care are aproximativ 1,8 m înălțime și 1,2 m lățime, se află în partea superioară a celui de-al treilea nivel. Nivelurile superioare ale podului sunt ușor curbate în direcția amonte. Pont du Gard a fost construit în mare parte fără utilizarea mortarului sau a clemelor. Conține aproximativ 50.400 de tone de calcar, cu un volum de aproximativ 21.000 m³, unele dintre blocurile individuale cântăresc până la 6 tone. Cea mai mare parte a pietrei a fost extrasă din cariera locală Estel, situată la aproximativ 700 de metri în aval, pe malurile râului Gardon. Blocurile au fost tăiate cu precizie pentru a se potrivi perfect între ele prin frecare și gravitație, eliminând necesitatea mortarului. Constructorii au lăsat, de asemenea, inscripții pe zidărie, transmițând diverse mesaje și instrucțiuni. Multe blocuri au fost numerotate și inscripționate cu locațiile necesare, cum ar fi fronte dextra sau fronte sinistra (față dreapta sau față stânga), pentru a-i ghida pe constructori. Construcția apeductului a fost mult timp atribuită ginerelui și asistentului împăratului roman Augustus Marcus Vipsanius Agrippa, în jurul anului 19 î.Hr. La acea vreme, el era edil , magistratul superior responsabil cu gestionarea alimentării cu apă a Romei și a coloniilor sale. Pontul Gard este astăzi una dintre cele mai importante cinci atracții turistice ale Franței, cu 1,4 milioane de vizitatori raportați în 2001.
2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Limousin.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers și tot în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii Limousin, gara benedictinilor din orașul Limoges, castelul Jouillat și o barcă. Peste conturul regiunii puțin spre stânga sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesubt centru-stânga, pe conturul monedei, este aplicată inscripția LIMOUSIN. În dreapta conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Gara benedictinilor din Limoge (în franceză: Gare de Limoges-Bénédictins) este principala gară din orașul francez Limoges. Ea este situată pe linia ferată Orléans-Montauban și a fost numită a benedicitinor datorită prezenței unei mănăstiri benedictine închise în timpul Revoluției Franceze. Calea ferată care trece prin oraș a fost inaugurată în anul 1850, fiind deservită inițial de o gara din lemn (anul 1856) și apoi una din piatră (anul 1860). Pe 21 noiembrie 1918, consiliul orașului Limoges și-a dat semnătura pe un acord privind construcția unei noi gări mari și moderne. Lucrările au durat între 1924 și 1929, iar gara a fost inaugurată pe 2 iulie 1929, ea fiind opera arhitectului Roger Gonthier. Gara a fost inclusă pe lista monumentelor istorice pe 15 ianuarie 1975, iar lucrările de restaurare a Sălii Mari s-au încheiat în 1979. În jurul orei 13:20, pe 5 februarie 1998, un incendiu a izbucnit sub cupola gării. Populația orașului a fost profund afectată, iar cupola a fost reconstruită conform designului său original. Gara din Limoges a găzduit, de asemenea, pe 20 mai 2008, filmarea unui clip publicitar pentru parfumul Chanel nr. 5, „Un train de nuit”, regizat de Jean-Pierre Jeunet și cu actrița Audrey Tautou în rol principal. O particularitate a acestei gării este faptul că a fost construită peste cele zece linii de cale ferată, nu lângă acestea pe niște stâlpi de beton înalți de 7 metri. Un peron mare de 90 pe 78 de metri a fost construit deasupra liniei pentru a susține clădirea gării. Clădirea este realizată dintr-o structură osoasă din beton, umplută cu calcar. Domul care acoperă zona de pasageri este realizat dintr-o structură metalică, acoperită cu cupru. Domul și copertinele sale de sticlă au fost proiectate de Francis Chigot. Sub cupola sălii de spectacole, fiecare colț de perete prezintă o sculptură alegorică care simbolizează una dintre cele patru provincii franceze deservite de compania feroviară Paris-Orléans: Limousin, Bretania, Touraine și Gascogne. Fiecare este ilustrat cu propriile embleme. Limousinul este reprezentat de o femeie care poartă o vază de porțelan, spice de grâu, castane și frunze de castan. În colțul de sud-vest se află un turn cu ceas înalt de 67 de metri, compus din treisprezece niveluri. Acesta este montat de o cupolă, la rândul ei montată pe o vază înaltă de cinci metri. Sub acestea se află patru ceasuri de 4 metri lățime. Ceasurile sunt numerotate cu simbolurile I, II, III și IIII și sunt reglate cu două minute înainte de ora oficială pentru a asigura punctualitatea călătorilor! Primele etaje sunt ocupate de birouri. Priveliștea de la etajele superioare este uimitoare asupra orașului Limoges, parte a aglomerării și a văii Vienne. La fel ca și Turnul Eiffel, monumentul a fost criticat de cârcotași, primind diverse porecle: „uriașul cu o mie de picioare”, „bloc de untură de porc” și chiar „cocoașă de cămilă”. Realizarea acestei construcții a necesitat peste 10.000 m3 de beton, 1.800 tone de oțel, 2800 metri cubi de piatră și 200 de muncitori.

Castelul Jouillat este situat în comuna cu același nume, în departamentul Creuse, la 14 km nord-est de orașul Gueret. A fost construit în secolul al XIV-lea. Este un turn de apărare pătrat, cu laturi destul de late, cu vocație militară, care protejează alte cetăți feudale. Acest turn are o scară în spirală inversată, ceea ce atestă caracterul său defensiv. Primii proprietari menționați sunt lorzii de Chamborand, apoi, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, prin căsătorie, Turnul a trecut la Etienne Faure și Guillaume D'Aubusson, care îl moștenesc. În 1733, François De Madot, episcop și conte de Chalon-sur-Saône, confident al doamnei de Maintenon, a dobândit moșia. Clădirea a fost cruțată în timpul Revoluției, iar în secolul al XIX-lea, mai mulți proprietari (medici, negustori etc.) au continuat unul după altul. În această perioadă, Turnul, care se degradase (pietrele fuseseră folosite pentru construirea caselor din sat), a fost reabilitat. Clădirea de formă pătrată este transformată într-un mic castel. Fiecare nivel al ceea ce pare a fi o temniță masivă este împărțit în camere de zi, iar ansamblul are patru turnuri rotunde la colțuri. Urmând moda vremii, care ne invită să revizităm stilurile medievale, au fost create și o alee și mașinuieli. Acest nou castel este accesibil printr-o poartă ai cărei piloni sunt fiecare acoperiți cu o statuie reprezentând un leu mâncând un om: acestea sunt sculpturi transferate de la castelul Bretouilly, situat în aceeași comună cu Jouillat. Azi castelul este proprietate privată găzduind diverse evenimente culturale.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Lorraine.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers și tot în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii Lorraine, piața Stanislas din orașul Nancy și Catedrala din orașul Metz.Peste conturul regiunii și puțin stânga sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesubt pe centru, pe conturul monedei, este aplicată inscripția LORRAINE. În dreapta conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 100 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Piața Stanislas este o mare piață pietonală din orașul francez Nancy. Construită între 1752 și 1756 la ordinul lui Stanislau I, fost rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, pe atunci Duce de Lorena, piața este unul dintre cele mai vechi exemple de piață publică monumentală cu o consistență arhitecturală consistentă și este un exemplu excelent de arhitectură urbană din secolul al XVIII-lea. Din 1983, ansamblul arhitectural care cuprinde Piața Stanislas, prelungirea axei sale, Piața Carrière și Piața Alliance, este inclus în patrimoniul mondial UNESCO. După războiul polonez de secesiune (1737), Ducatul Lorenei Superioare, a cărui capitală era Nancy, a fost dat lui Stanislaus I, fost rege aș Poloniei și socru al regelui Ludovic al XV-lea al Franței. Piața a fost un proiect major în domeniul planificării urbane, conceput de Stanislaus I al Poloniei ca o modalitate de a lega orașul vechi medieval Nancy de orașul „nou” construit în secolul al XVII-lea sub Carol al III-lea, dduce de Lorena. Proiectul a creat o piață sau un loc urban mare care lega două clădiri existente frumoase: Hotel de Ville (primăria) și Hôtel du Gouvernement, sediul ducatului. Sediul guvernului orașului și sediul guvernului ducal de aflau astfel faă în față ca complemente printr-o serie de spații urbane raționale, simetrice, dar variate , fără egal în Europa la acea vreme. Piața și clădirile din jur, unificate prin ordinele lor colosale, au fost proiectate de arhitectul regal Emmanuel Here de Corny (1705–1763). Construcția a început în martie 1752, și s-a încheiat în noiembrie 1755. Barthélémy Guibal și Paul-Louis Cyfflé au creat o statuie de bronz a lui Ludovic al XV-lea, care a fost ridicată în centrul pieței. Aceasta a fost îndepărtată în timpul iconoclasmului Revoluției, când a fost înlocuită cu o simplă figură înaripată. Piața a fost redenumită „ Place du Peuple ”, iar mai târziu „ Place Napoléon ”. În 1831, o statuie de bronz a lui Stanislaus a fost amplasată în mijlocul pieței; de atunci este cunoscută sub numele de „Piața Stanislas”. Piața a fost întotdeauna folosită pentru adunări publice și festivități. A trecut prin mai multe renovări de-a lungul istoriei sale și, într-o perioadă de apreciere scăzută, a servit drept parcare timp de aproape un sfert de secol, între 1958 și 1983. De atunci, orașul a rezervat-o pentru uz pietonal. În 2004 și 2005, orașul a întreprins o restaurare masivă a pieței, pe baza planurilor originale din secolul al XVIII-lea. Proiectul de zece luni a costat aproximativ 9 milioane de euro. Piața Stanislas are 125 de metri lungime și 106 metri lățime. Este pavată cu pietre de culoare ocru deschis, cu două rânduri de pietre mai închise la culoare formând un motiv diagonal de cruce. Piața este înconjurată de un ansamblu armonios din punct de vedere arhitectural de clădiri, cele mai notabile fiind acestea:

Primăria ( Hôtel de Ville ) din Nancy, care ocupă întreaga latură de sud a pieței
Prefectura din Meurthe et Moselle, în colțul de sud-est;
Opera (fostul Palat Episcopal)
Marele Hôtel (inițial Hôtel de la Reine
La vest, Muzeul de Arte Frumoase (inițial Colegiul de Medicină)
Pavilionul Jacquet (inițial o clădire comercială/rezidențială, acum în mare parte birouri);

Cele patru colțuri și laturile de vest și de est ale pieței prezintă porți și felinare din fier forjat aurit, create de Jean Lamour (1698-1771). Colțurile de nord-vest și nord-est prezintă, de asemenea, fântâni ornamentate proiectate de Barthélémy Guibal (1699–1757). Datorită acestor porți, Nancy este supranumită Orașul cu Porți de Aur ( Ville aux Portes d'Or ). Statuia din centrul Pieței Stanislas, creată de Georges Jacquot, îl reprezintă pe Stanislas în picioare, îmbrăcat în robe lungi, ținând o sabie în mâna stângă și arătând spre nord cu mâna dreaptă.

Catedrala din Metz este catedrala Diecezei Catolice de Metz, sediul episcopilor de Metz. Dieceza datează cel puțin din secolul al IV-lea, iar clădirea actuală a catedralei a fost începută la începutul secolului al XIV-lea. La mijlocul secolului al XIV-lea, a fost alăturată bisericii colegiate Notre-Dame și i s-a atribuit un nou transept și o capelă gotică târzie, terminate între 1486 și 1520. Catedrala Metz are a treia cea mai înaltă navă dintre catedralele Franței (41,41 metri), după catedralele din Amines și Berauvais. Este supranumită „La Lanterne du Bon Dieu” („felinarul Bunului Dumnezeu”), datorită faptului că expune cea mai mare suprafață de vitralii din lume, totalizând 6.496 m² ^. Vitraliile includ lucrări ale maeștrilor sticlari gotici și renascentiști: Hermann von Munster, Theobald de Lixheim și Valentin Bousch. Catedrala a fost construită pe un amplasament antic, datând din secolul al V-lea și dedicată Sfântului Ștefan.În anii dinaintea Revoluției Franceze din 1789, multe dintre mormintele și monumentele gotice ale catedralei au fost îndepărtate sau plasate în culoare inferioare pentru a se adapta noului gust clasic. Revoluția a accelerat considerabil distrugerea. Capitolul catedralei a fost desființat oficial în 1790, iar catedrala a fost declarată o simplă biserică parohială și episcopală. Din 1793 până în 1794, catedrala a fost numită oficial „Templul Rațiunii”. A fost transformată într-o biserică legală în 1795, iar slujbele au fost reluate, dar nu a fost returnată oficial Bisericii Catolice decât în 1802. Catedrala se afla într-o stare deplorabilă la începutul secolului al XIX-lea. În urma victoriei prusace în rtazboiului franco prusac (1870) Lorena și Metz au fost luate din Franța în 1871 și anexate noului Imperiu German. În 1877, catedrala a fost grav avariată de un incendiu major cauzat de artificii. Regele Prusiei și împăratul William I au manifestat un interes deosebit pentru reconstrucția Catedralei din Metz, pentru a câștiga sprijinul populației. Un tânăr arhitect din München, Paul Tornow, a devenit maestru de lucrări al catedralei în 1874 și a deținut funcția timp de treizeci și doi de ani, până în 1906. Mai întâi a construit un acoperiș nou, construit pe o structură metalică, care i-a ridicat înălțimea cu 3,5 metri. Apoi a îndepărtat ansamblul de structuri care fuseseră construite lângă pereți și a restaurat Capela Notre-Dame-de-Mont-Carmel, care aparținuse anterior bisericii alăturate Notre-Dame-la-Rond. A redeschis ferestrele care fuseseră blocate de construcția din secolul al XIX-lea. De asemenea, a curățat cripta catedralei, care fusese transformată într-un depozit pentru magazinele vecine din galerie. Între 1874 și 1877 a restaurat bolțile și contraforturile care fuseseră slăbite de vechime și de incendiu. În 1914, războiul a întrerupt lucrările. În 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Lorena și catedrala au fost returnate Franței. Cele patruzeci și patru de strane de cor noi, realizate la Colmar în 1914, au fost instalate în cele din urmă în 1922. Între Primul și al Doilea Război Mondial, au fost disponibile puține fonduri pentru restaurarea sau îmbunătățirea catedralei; singura adăugare semnificativă a fost un nou scaun episcopal, instalat în 1932. Cu toate acestea, după al Doilea Război Mondial, arhitectul șef Robert Renaud a început o campanie de restaurare și reînnoire a operei de artă. El a ordonat realizarea și instalarea unei copii a statuii îngerului-muzician care decorase acoperișul – aceasta fusese doborâtă de o furtună în 1952. Până în 1960, toate piesele de mobilier ale catedralei erau fie gotice originale, fie reconstituiri ale stilului gotic. În acel an, catedrala a început să achiziționeze opere de mobilier și artă moderne, inclusiv ferestre. Până să ajungă ceea ce este astăzi acest mareț monument arhitectonic a cunoscut mai multe etape:

984 – cca. 1040 Construirea unei bazilici ottoniene peste un altar antic antic dedicat Sf. Ștefan
cca. 1180 – 1207 Construcția unei capele în stil gotic timpuri pe latura de vest a bazilicii
1220 Începutul construcției catedralei gotice în cadrul fundațiilor bazilicii ottoniene, construcția navelor laterale
1265–1285 Construcția triforiei și a celor două turnuri cu clopotniță
1290 Construcția bolților navei și a contraforturilor de susținere
cca. 1300–1330 Construcția Capelei Doamnei
1384 Crearea timpanului cu vitralii al fațadei de vest și a rozetei de către maestrul sticlar Hermann von Munster
cca. 1490–1500 Construcția corului gotic și a capătului estic
1504 – 1520 Construcția transeptului sudic
1761–1764 Renovare neoclasică realizată de Jacques Francois Blondel.
1889–1903 Construcția unui portal neogotic pe fațada de vest
1965 – 1967 Crearea de vitralii – Marc Chagal.

Catedrala din Metz este un edificiu în stil gotic rayonant, construit din calcar galben local, de tip Jaumont. Ca și în arhitectura gotică franceză, clădirea este compactă, cu o ușoară proiecție a transeptului și a capelelor secundare. Cu toate acestea, prezintă caracteristici singulare și distinctive atât în planul său, cât și în arhitectură, în comparație cu majoritatea celorlalte catedrale. Actualul clopot important al orașului din turn se numește „La Mutte” și a fost turnat în 1605. Cântărește 11.000 de kilograme (24.250 de livre). Un al doilea clopot, numit Tocsin, fabricat în 1501, cântărește 1500 de kilograme și este tras pentru a semnala sfârșitul zilei; împreună cu un al treilea clopot mic, numit Mademoiselle de Tourmel, fabricat în 1802 și refăcut în 1875. Cântărește doar 45 de kilograme. Vitraliile catedralei datează din secolul al XIII-lea până în secolul al XX-lea și acoperă o suprafață de 6500 de metri pătrați; catedrala are cele mai multe vitralii dintre toate monumentele religioase medievale. Ferestrele timpurii seamănă cu mozaicuri, realizate din bucăți foarte mici de sticlă groasă, de culoare intensă, legate între ele prin benzi subțiri de plumb. Ferestrele ulterioare au devenit mult mai mari și mai subțiri, pe măsură ce tehnologia de fabricare a sticlei s-a îmbunătățit, cu sprijin pe bare de fier și traforaje din piatră. Acestea erau adesea colorate cu bîtaie de argint și vopsele emailate care puteau fi gravate pentru a da diferite nuanțe și trei dimensiuni, asemănându-se mai mult cu picturile renascentiste. Catedrala din Metz are două orgi. Orga modernă și mai mare este situată în transeptul bisericii. Instrumentul mai mic și mai vechi, numit „Renaștere”, este situat pe triforiul ultimei traverse a navei, cel mai aproape de cor. A fost plasată acolo, deasupra fostului paravan, pentru a acompania ceremoniile clerului care aveau loc în cor. A fost construită în 1537 și, deși instrumentul a fost modificat și modernizat în mod regulat, bufetul sau dulapul din lemn este original.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- JANET NICĂ -

OSTROVENI / DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Colecția Caraman Gheorghe

A.C.I.R. (Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Orice colecţie spune o poveste, iar istoria acestui hobby cultural datează de foarte mulţi ani. Colecţiile au avut un puternic impact cultural asupra societăţii înca din antichitate.Se spune că dinastia Ptolemeică, cea care a condus Egiptul între anii 305-30 Î.Hr, a deţinut o impresionantă colecţie de cărţi din întreaga lume, colecţie cunoscută sub numele de “Biblioteca din Alexandria”. O alta colecţie impresionantă care aparţine de această dată perioadei renascentiste a fost cea a familiei De Medici, una dintre cele mai influente familii din Italia secolelelor XV-XVI. Membrii familiei De Medici au fost primii care au încercat să colecţioneze cât mai multe obiecte de artă. Exemplul lor a continuat şi în secolele care au urmat, fapt pentru care foarte multe dintre colecţiile deosebite care se găsesc astăzi în muzeele din întreaga lume reprezintă, de fapt, donaţiile unor astfel de colecţionari. Pe lângă obiectele deosebit de importante, au existat încă din cele mai vechi timpuri şi colecţii de piese cu o mai mică valoare materială. Aceste colecţii purtau numele de “curiosité”. Şi în prezent există asemena colecţii, acestea fiind chiar cele care domină, foarte multe persoane colecţionând fel de fel de marunţişuri. Fiecare colecţie are o poveste care descrie locurile şi evenimentele din trecut şi totodată îl defineşte pe cel care a pus bazele colecţiei. Deşi multi colecţionari adună aceste obiecte din pură pasiune şi pentru valoare sentimentală, de multe ori aceste obiecte capătă în timp valoare bănească. Fiecare colecţie este unică, la fel şi colecţionarul care o deţine, acesta fiind influenţat de factori precum pasiunea pentru obiectele respective, interesul şi situaţia financiară, precum şi suma alocată acestui hobby, care poate deveni una foarte mare. Specialiştii în psihologia colecţiilor şi a colecţionarilor sunt de părere că în momentul în care o persoană începe o anumită colecţie, indiferent de tipul acesteia, un pas foarte important îl reprezintă ţinerea unei evidenţe foarte clare a pieselor din colecţie. Colecţionarii fotografiază fiecare element al colecţiei, grupează elementele colecţiei şi întocmesc un dosar în care înregistrează toate piesle. Mai mult decât atât, cei care colecţionează obiecte de valoare îşi asigură neapărat colecţia. Colecţionarii sunt conştienţi de aspectele cele mai importante: asigurarea, întreţinerea şi dezvoltarea colecţiei lor. Colecţionarii de artă tratează orice obiect artistic cu foarte mare responsabilitate şi sunt de foarte multe ori chiar specialişti, având în vedere legătura dintre artă şi istorie. Colecţionarii de cărţi consideră că pasiunea lor este una nobilă în adevăratul sens al cuvântului, atâta timp cât colecţionează operele literare cu o mare însemnătate pentru propria persoană şi nu pentru a le comercializa. Pe lângă colecţionarii de obiecte cu valoare culturală însemnată, există şi colecţionari care prezintă un interes aparte pentru obiecte care nu au mare însemnatate. Se presupune că această “pasiune” dusă la extrem poarta numele de “colecţionare compulsivă de obiecte” şi este considerată o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ziare sau articole, cutii, doze de suc şi bere, sticle şi ambalaje precum şi alte obiecte de acest gen reprezintă punctul de interes al acestor “colecţionari”. De cele mai multe ori este nevoie de un consult de specialitate şi de un tratament adecvat, iar persoanele în cauză nu mai trateaza colecţia ca pe o pasiune, ele devenind din pasionati pacienţi. Iată unele caracteristici ale colecţionarului de rând:

Este foarte ataşat de colecţia lui, se “zburleşte” la cunoştiinţe dacă acestea îndrăznesc să îi deranjeze piesele din colecţie.
Deşi foarte grijuliu, nu ratează nici un moment să se laude, sau să îşi expună ât mai la vedere colecţia sau colecţiile.
Poate cheltui sume foarte mari pentru a cumpăra exact acel obiect care “lipsea” colecţiei şi o “împiedica” să fie întreagă.

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009.

La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Asociația municipiilor din România

Asociaţia Municipiilor din România (AMR), înfiinţată în anul 1990, este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, neguvernamentală şi apolitică, constituită în vederea promovării şi protejării intereselor comune ale autorităţilor administraţiei publice locale, pentru soluţionarea şi gestionarea nevoilor publice în numele şi pentru interesul colectivităţilor locale. În prezent, AMR include toate cele 103 municipii din România, precum şi cele 6 sectoare ale Municipiului Bucureşti, însumând 109 membri, care reprezintă aproximativ 10,5 milioane de locuitori. AMR are un birou de reprezentare pe lângă instituţiile Uniunii Europene (UE), la Bruxelles, care sprijină implicarea municipiilor în dialogul cu acestea în vederea promovării interesului general al AMR în procesul de elaborare şi implementare a politicilor UE. Serviciile oferite membrilor de biroul AMR Bruxelles sunt: informarea cu privire la priorităţile politice ale UE, în special cele care au implicaţii la nivel local; sprijin în vederea dezvoltării parteneriatelor durabile cu autorităţi locale din Statele Membre UE; organizarea de misiuni şi evenimente de promovare la Bruxelles, în colaborare cu municipiile membre interesate; furnizarea de asistenţă membrilor AMR din delegaţia României la CoR (Comitetul Regiunilor). AMR este membru fondator al Federaţiei Autorităţilor Locale din România (FALR). AMR este reprezentată în Comitetul Regiunilor (CoR), Consiliul European al Municipalităţilor şi Regiunilor (CEMR) şi Congresul Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei (CPLRE). AMR este membru al Asociaţiei Oraşelor şi Regiunilor Europene pentru Cultură “Les Rencontres” şi al Asociaţiei Agenţiilor pentru Democraţie Locală (ALDA). Organele de conducere ale Asociaţiei sunt: Adunarea Generală AMR și Comitetul Director AMR.

Cerc tehnico aplicativ aviație

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.

Barcelona - 92 atletism

În orașul spaniol Barcelona a avut loc a XXV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară între 25 iulie și 9 august 1992. La această ediție a JO au participat 9956 sportivi din 169 de state ale lumii, în cadrul a 32 sporturi olimpice (în total 286 probe sportive). Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel:

Echipa unificată a statelor membre C.S.I. (foste republici din compunerea URSS) – 112 medalii (45 de aur, 38 de argint și 29 de bronz)
SUA – 108 medalii (37 de aur, 34 argint și 37 de bronz)
Germania – 82 de medalii (33 de aur, 21 de argint și 28 de bronz)

România s-a clasat pe locul 14 cu 18 medalii (4 de aur, 6 de argint și 8 de bronz).

Probele sportive de atletism la Jocurile Olimpice de vară din anul 1992 s-au desfășurat în perioada 31 iulie - 9 august 1992 la Barcelona - Spania. Au fost în total 43 de probe sportive, în care au concurat 1725 de sportivi (1104 bărbați și 621 femei), din 156 de țări. S-au desfășurat: 22 probe masculin individual, 17 probe feminin individual și câte 2 probe echipe atât la masculin cât și la feminin. Probele au avut loc pe Stadionul Olympic din Montjuic. Acesta a fost inaugurat în anul 1929 și renovat în anul 1989. Clasamentul final în probele de atletism se prezintă astfel:

locul 1 – SUA cu 30 medalii (12 aur, 8 argint și 10 bronz)
locul 2 – Echipa unificată a fostelor state membre ale URSS cu 21 medalii (7 aur, 11 argint și 3 bronz)
locul 2 – Germania cu 10 medalii (4 aur, 1 argint și 5 bronz)

8 Martie

Ziua Internaţională a Femeii, sărbătorită în vremurile noastre la date de 8 martie, a avut de-a lungul istoriei diferite denumiri, femeia fiind sărbătorită încă din Antichitate. Ziua Femeii sau Ziua Mamei (în unele ţări) se serbează încă din Antichitate. Evenimentul avea loc primăvara când era sărbătorită zeiţa Rhea, mama tuturor zeilor. La începutul secolului XIX, în Anglia a fost menţionată “Duminca mamei”. În anul 1909, la 28 februarie, în Statele Unite, s-a serbat femeia în urma unei iniţiative a Partidului Socialist American. Zece ani mai târziu, mai precis după Primul Război Mondial, în cadrul unei Adunări Generale a ONU a fost stabiliză ziua de 8 martie pentru a marca acest eveniment. În anul 1908 peste 15.000 de femei din Statele Unite ale Americii au protestat pentru a obţine mai multe drepturi. Ziua Internaţională a Femeii, marcată pe 8 martie, a fost la începuturi o expresie a luptei femeilor pentru drepturi egale cu bărbaţii, pentru condiţii de muncă mai bune, dar şi pentru salarii mai mari şi dreptul la vot. Am putea spune fără să greşim că ceea ce cunoaştem astăzi ca sărbătoare de 8 martie îşi are rădăcinile tocmai în acest protest desfăşurat la New York cu mai bine de o sută de ani în urmă. Acesta mai explică faptul că în SUA acelor vremuri existau mai multe nedreptăţi şi discriminări care făceau ca femeia să fie pusă la un nivel inferior. În anul 1909, în urma unei declaraţii a Partidului Socialist din America, prima Zi Naţională a Femeii a fost sărbătorită pe 28 februarie. Anul 1975 a fost declarat "Anul Internaţional al Femeii" de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Începând cu acest an, Ziua Internaţională a Femeilor a fost adoptată de multe dintre Guvernele ţărilor care până atunci nici nu aflaseră de existenţa ei. În ţara noastră s-au menţinut obiceiurile de dinainte de 1989, când copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor. În România, înainte de 1989 – dar şi în primii ani de după Revoluţie-Ziua Mamei, cum era numită, se sărbătorea în special în şcoli şi grădiniţe. Copiii şi elevii susţineau în sălile de clasă mici serbări, la care erau chemate să participe mămicile. Se spuneau poezii, se cântau melodii specifice evenimentului. Când aceste serbări se încheiau copiii duceau o mică atenţie mămicilor şi bunicilor care se aflau în sală. De asemenea, la fel ca şi pe vremea comunismului copiii confecţionează în şcoli tot felul de felicitări pe care lipesc şi poza lor, iar mai apoi le duc acasă pentru a le oferi persoanelor de sex feminin, în special mamei. În România, Ziua Mamei a fost în schimb declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.

U.T.S. (Uniunea Tineretului Socialist)

Pieasa de mai sus este o insignă document istoric care amintește despre existența primei organizații a tineretului din România. Organizația s-a numit Uniunea Tineretului Socialist, prescurtat UTS, fondată de Partidul comunistilor în anul 1920 și scoasă în afara legii la 23 august 1944 fiind înlocuită de Uniunea Tineretului Muncitor (UTM), devenită mai târziu Uniunea Tineretului Comunist. Ideea înființării unei organizații a tineretului a venit de la alte organizații europene cu rol similar, printre care amintesc grupările fasciste: Avanguardiștii sau Giovanni Fascisti, diferit fiind faptul că românii nu purtau uniformă distinctă.

_________ooOoo_________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ