Epaminonda's Blog.....: GRONINGEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză GRONINGEN, provincia

GRONINGEN și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri

diferite, dar și un jeton, o bancnotă, o monedă, o medalie și o

insignă locale.

Academia

Forumul

Strada Pieței

Gara

Biserica Sfântu Martin

Aeroportul

Gimnaziul

Muzeul vechi

Biserica Sfântul Iosif

Piața Visch

Muzeul nou

Biserica Ooster

Trimiteri poștale ilustrate

Panoramă

O bancnotă locală

O insignă locală

O monedă locală

O medalie locală

Un jeton local

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

NICĂ JANET - OSTROVENI, DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Istoria României - Bătălia de la Vaslui 1475

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de o companie privată străină care are meritul că ne reamintește o filă glorioasă din istoria națională – Bătălia împotriva turcilor, Vaslui, 1475, în care moldovenii conduși de viteazul domn Ștefan cel Mare au obținut o glorioasă victorie. Reversul ne prezintă stemele principalelor regiuni istorice ale României, pe când în centrul este reprezentată o pajură stilizată cu aripile desfăcute ce seamănă mai mult cu pajura din stema statului german, observație care a făcut mare vâlvă în cercurile politice de la București și doar atât. Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, , între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății. Conflictul dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi Imperiul Otoman a izbucnit după intervenţia voievodului moldovean în Ţara Românească şi încercarea de a scoate de sub sfera de influenţă otomană, principatul vecin. ”Cel dintâi lucru care se impunea era scoaterea Munteniei din sfera de influenţă turcească, asigurarea, printr-un domn devotat lui Ştefan, că armata acestei ţări nu se mai aliază armatei sultanului. Aşadar, îndepărtarea din scaun a lui Radu cel Frumos, sluga prea plecată a turcilor. Este cea ce va urmări Ştefan timp de patru ani de zile, din 1470 până în 1474”, preciza Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”. Se vorbeşte inclusiv de tendinţele expansioniste ale lui Ştefan cel Mare care dorea să-şi extindă dominaţia şi la sud de Carpaţi şi inevitabil s-a ciocnit cu interesele otomane în Ţara Românească. La toate acestea s-a adăugat şi sistarea plăţii tributului Moldovei către Înalta Poartă. Mai precis Ştefan trebuia să plătească anual 2000 de ducaţi Porţi Otomane, conform înţelegerii încheiate între marele imperiu al osmalâilor şi Petru Aron, unchiul voievodului Ştefan cel Mare. În 1473 Ştefan cel Mare, refuză plata tributului. Mahomed al II lea îi dă un ultimatum lui Ştefan în 1474 să renunţe la cetatea Chilia, să dea tributul restant şi mai ales să înceteze intervenţiile în Ţara Românească. Ştefan cel Mare refuză orice compromis. Mai mult decât atât continuă intervenţiile în Ţara Românească. În aceste condiţii sultanul renunţă la orice mediere şi pregăteşte invazia Moldovei. În iarna dintre anii 1474 – 1475 armata otomană, care aduna 100000 de turci și tătari, 20000 de bulgari, alături de 17000 de munteni din Țara Românească (după Cronica moldo-polonă) soldați bine pregătiți și înarmați, setoși de sânge și de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei și în interiorul acestei hotărâtă să dea o lecție domnitorului Ștefan. Ștefan cel Mare cere ajutor Principelui Poloniei – Cazimir, regelui Ungariei – Matei Corvin și Papei pentru a ridica oaste puternică împotriva năvălitorilor, pentru salvarea creștinătății europene. Nimeni nu a trimis ajutor cu excepția a aproximativ 5000 de secui și 1800 de unguri – de la Matei Corvin și 2000 poloni – de la Cazimir. Într-o cronică lituaninană se vorbește și de un contingent de 10000 de lituanieni dar cifra nu se verifică și din alte surse. Oastea moldoveană de 40000 de luptători neluând în calcul și ajutoarele, beneficiind de sprijinul a 20 de tunuri își fixează tabăra lîngă Vaslui, pregătită pentru o ripostă hotărâtă. Mai ales în perioada comunistă a fost popularizată ideea că o armată foarte mică de moldoveni, majoritatea ţărani luaţi de la coarnele plugului dar ”animaţi de spiritul de sacrificiu şi patriotism” au reuşit să dovedească o forţă uriaşă otomană. În realitate Ştefan cel Mare dispunea de o armată bine organizată şi călită în lupte, inclusiv cu războinici profesionişti şi în mare parte călare.Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite proviziile. Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oștii otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată. În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească. Deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă. Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oștii lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.

În anul 1975, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la victoria moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare, s-a dezvelit pe locul bătăliei statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare. Statuia este amplasată pe un soclu înalt de 8 metri, îmbrăcat în marmură, la capătul unui lung șir de trepte, de asemenea învelite în marmură. Realizată din bronz, operă a sculptorului Mircea Ștefănescu statuia are înălțimea de 6,90 metri, și o greutate de 19 tone.

La baza ansamblului monumental se află o frescă, realizată de asemenea din bronz, prezentând o scenă în care voievodul primește solia turcilor și o scenă în care Ștefan se află în mijlocul oamenilor de rând - pozele de mai sus.

Rulmenți Bârlad - 40 de ani * 1953 - 1993

Fabrica de rulmenți din municipiul Bârlad, județul Vaslui este unul din cei mai mari producători de rulmenți din România. Compania produce o gamă largă de rulmenți, în peste 13.000 de variante constructive, atât pe piața internă, cât și pe piața externă, exporturile de rulmenți reprezentând peste 85% din volumul total al vânzărilor. Din anul 2001 compania este deținută de holdingul turc Kombassan Insaat Tarim Ve Sanayii Isletm, care controlează 90,7% din capital. În anul 2008 unitatea a produs 11500 de tone de rulmenți, din care 57% au avut ca destinație clienți din Europa, în special Belgia și Germania. Compania a fost înființată în anul 1951, sub numele de „Intreprinderea de Rulmenți Bârlad”, având planificată o capacitate de 2500000 rulmenți/an. Construcția și echiparea primei capacităti de producție (1000000 rulmenți/an) s-a realizat în perioada 1951 – 1953. Intrarea efectivă în funcțiune a capacităților de producție a avut loc în mai 1953, când s-a obținut primul rulment bârlădean. În anul 1954 intreprinderea producea 4 tipuri de rulmenți (3 tipuri rulmenți radiali cu bile si 1 tip de rulment axial cu bile) destinați beneficiarilor de pe piața internă. Capacitatea finală (conform primului program investițional) a fost realizată în anul 1965, când s-au produs 204 tipuri de rulmenți. În februarie 2007, compania a achiziționat 49% din capitalul societății maghiare New MGM Company contra sumei de 3,43 milioane euro.

Bârlad este un municipiu din județul Vaslui. Până la instaurarea regimului comunist Bârladul a fost reședința județului Tutova. În anii 1950, Bârladul devine reședința regiunii Bârlad, una din cele 15 regiuni care formau Republica Populară Română. La acea dată doar Suceava, Iași, Bacău și Galați beneficiau în Moldova – alături de Bârlad – de statutul de oraș regional. Ulterior, Bârladul pierde statutul de reședință de regiune, devenind centrul unui raion din regiunea Iași. Reîmpărțirea administrativă a țării din anii 1968 în județe situează orașul în județul Vaslui. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică, în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Orașul este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 metri, iar cea minimă de 89 metri. Cercetările arheologice de pe raza orașului au scos la lumină urmele unor activități meșteșugărești cum ar fi reducerea minereului de fier și obținerea fierului din solurile feruginoase locale, fier din care se realizau în ateliere specializate diferite obiecte și unele unelte agricole, datând din secolele al XI-lea – al XII-lea. Însă tot pe raza orașului au fost surprinse și urmele unor activități de obținere și prelucrare a fierului, mult mai vechi, încă din secolele al IV-lea – al V-lea. În aceeași așezare a fost descoperit cel mai mare centru meșteșugăresc de prelucrare a cornului de cerb din sud-estul Europei, datând din aceeași perioadă. De altfel urme ale unor străvechi civilizații au fost identificate pe raza orașului atestând un înalt nivel de dezvoltare încă de acum 7000 de ani. Dimitrie Cantemir crede că Paloda din Geografia lui Ptolemeu ar putea fi actualul Bârlad. Intensa activitate meșteșugărească a dus la dezvoltarea economico-socială timpurie a localității care a devenit centrul politico-administrativ acelui stat medieval cunoscut în izvoarele vremii sub numele de Țara Berladnicilor („Terra Berladensis”, cum apare în unele izvoare bizantine și în unele acte emise de cancelaria papală). Un document important ce menționează orașul este cel emis de către domnitorul Alexandru cel Bun (1400–1432), care atestă existența unui târg la Bârlad și prin care dăruie vama târgului Mănăstirii Bistrița, pentru întreținere. Apariția timpurie a târgului se datorează așezării sale la răscrucea dintre drumurile comerciale care legau centrul și nordul Moldovei cu lumea bizanțului și cea orientală. Faptul că aici se desfășura o puternică activitate economică și comercială explică prezența delegației de negustori bârladeni la marele Congres bisericesc de la anul 1418 ținut în Elveția, așa cum menționează documentul acestui Congres cunoscut sub numele de "Contizilium Buch". Orașul Bârlad, fiind așezat în mijlocul Țării de Jos a Moldovei, pe axul invaziei tătarilor, a fost prădat și ars de aceștia în anii 1440, 1444 și 1450. În perioada medievală, ca urmare a condițiilor istorice vitrege și asezării geografice, Bârladul a cunoscut când perioade de progres, când perioade de decădere și regres datorită deselor incursiuni militare ale tătarilor, turcilor, cazacilor, polonilor, etc. În anul 1802, după cutremurul cel mare, consemnat de documente, au fost dărâmate cele mai vechi monumente din oraș, unele dintre ele trebuind să fie reclădite din temelii. Calamitățile s-au repetat de mai multe ori în decursul anilor, culminând cu marele cutremur din 1940 care a distrus jumătate din clădirile orașului. În anul 1822, Bârladul a fost ars și jefuit de turci după înăbușirea răscoalei eteriștilor (luptători pentru independența Greciei), cu care moldovenii au simpatizat, iar în anul 1826 o parte a târgului este mistuită de un puternic indendiu. Cu toate aceste vicisitudini, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, orașul se reclădește și se repopulează, reluându-și locul de centru comercial și creându-și premizele viitoarei sale dezvoltări economico-sociale. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 55837 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 69066 locuitori), dintre care: români – 86,73%, romi – 1,66% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului vasluian Bârlad astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,94% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt: Colegiul național “Gheorghe Roșca Codreanu”, Muzeul “Vasile Pârvan”, Cetatea de pământ (1476 – ctitor Ștefan cel Mare), Teatrul “Victor Ion Popa”, Parcul Teatrului, Palnetariul, Grădina zoologică, Liceul teoretic “Mihai Eminescu”, Liceul tehnologic “Petru Rareș”, Sinagoga, Pavilionul expozițional “Marcel Guguianu”, casele: Sturdza, Tuduri, Bulbuc, Silvian, Șuțu, Roșie și Gheorghe Gheorghiu-Dej, bisericile: Sf. Gheorghe”, „Sfinții Voievozi”, „Sfântu Dumitru”, „Sfântul Spiridon si Buna Vestire”, „Vovidenia si Sfânta Paraschiva”. În oraș sunt un număr de 43 de unități de învățământː 23 grădinițe; 12 școli și 5 licee. Mai jos enumăr câteva personalități care s-au născut sau au trăit o vreme pe aceste meelaguri:

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite și a statului național România
Elena Farago, poetă (1878 - 1954)
Nicolae Tonitza, pictor (1886 - 1940)
Ion Dimitriu-Bârlad, sculptor (1890 – 1964)
Ștefan Procopiu, fizician, profesor universitar, inventator (1890 - 1972)
Grigore Gafencu, om politic, diplomat, ziarist (1892 - 1957)
Victor Ion Popa, om de teatru și litere (1895 – 1946)
Gheorghe Gheorghiu-Dej, om politic comunist (1901 - 1965)
Valeriu Lazarov, producător de televiziune (1935 - 2009)
Constantin Aur, pilot de raliuri (născut 1963)
Andreea Răducan, gimnastă, jurnalistă sportivă (născută 1983)

Cupa juniorilor - Huși 2012

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită câștigătorilor competiției sportive de fotbal Cupa jniorilor – Huși 2012, organizate de asociația sportivă locală A.C.S.Hușana (Asociația Club Sportiv), în parteneriat cu Primăria și Consiliul Local Huși, respectiv CSM Hușana Huși. Competiția se desfășoară la Baza sportivă locală Dric 3 și la ea participă juniori cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. La competiție participă echipe din țară dar și din străinătate. Formatul Huși Juniors Cup este conceput astfel încât fiecare echipă să aibă parte de un parcurs competițional echilibrat. După prima fază a turneului, echipele vor fi redistribuite în trei grupe valorice:

GOLD, formată din echipele clasate pe locul 1;
SILVER, formată din echipele clasate pe locul 2;
BRONZE, formată din echipele clasate pe locul 3;

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?!

Huși, în limba idiș - חוש‎ Khush, în limba maghiară - Huszváros, în limba germană – Hussburg, este un municipiu (din anul 1995) din județul Vaslui, situat la frontiera de est a țării, fiind format dintr-o singură localitate de rang III. Municipiul Huși se situează în depresiunea omonimă, la o altitudine de 70–120 metri, la 45 kilometri est-nord-est de municipiul Vaslui, este străbătut de pârâul Huși, fiind înconjurat de dealuri cu întinse podgorii. La recensământul populației din anul 2011 municipiul număra 26266 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 29510 locuitori), dintre care: români – 90,95%, evrei - 0,54% și restul – necunoscută. Componența confesională a municipiului Huși astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,91%, romano catolici – 17,19%, evrei – 0,35% și restul – nedeclarată sau altă religie. Până în al doilea război mondial, evreii alcătuiau aproximativ 30% din populația orașului Huși. În secolele al XV-lea – al XVII-lea a existat o important comunitate maghiară (ceangăi). În anul 1648 erau 682 de ceangăi, puțin mai mult decât români la acel moment. Localitatea Huși este atestată documentar pentru prima dată în anul 1494, într-un document care amintește drumul „ce merge de la Vaslui la Huși”. Un alt document din 1497 amintește de Huși „ce iaste pe Drâslivțe”. Acestea sunt doar două documente ce amintesc de Huși, însă au mai existat și altele. În anul 1495, Ștefan cel Mare a construit aici o biserică cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Un secol mai târziu, în anul 1598, domnitorul Ieremia Movilă a înființat Episcopia Hușilor, iar Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” a devenit catedrală episcopală. În jurul anilor 1590 – 1600 au ajuns la Huși negustori evrei sefarzi veniți din Imperiul Otoman, care îi primise după ce fuseseră evacuați din Spania, prin anii 1452 – 1457. De la ei au rămas un cimitir și o sinagogă. Alt val de evrei, de data asta askenazi, veniți din Galiția și din Podolia, s-a stabilit la Huși în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Hușiul este numit uneori „orașul dintre vii”, fiind înconjurat în vechime din toate părțile de podgorii; în „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir a plasat vinul de Huși pe locul al doilea după cel de Cotnari. După ocuparea sovietică a Basarabiei din iunie 1940, cea mai mare parte a materialelor de rezervă, personalul și arhiva postului Radio Basarabia au fost retrase de la Chișinău la Huși. Localizarea municipiului în centrul unei zone viticole face din Huși un important centru de vinificație. Industriile principale dezvoltate în Huși sunt cea constructoare de mașini-unelte și de utilaje pentru industria alimentară, industria pielăriei și încălțămintei, industria alimentară (băuturi alcoolice, conserve de legume și fructe, preparate din lapte, băuturi răcoritoare, preparate de panificație etc.), industria prelucrătoare a lemnului (fabrici de mobilă), jucării din lemn, materiale de construcții (cărămizi, teracotă) etc. În afară de Catedrala episcopală în Huși există un Palat episcopal ce a fost construit între anii 1782-1792 și un muzeu episcopal reconstruit în perioada 1998 - 2003. Alte obiective turistice importante în municipiul Huși mai sunt: Muzeul Municipal, înființat în anul 1957, Muzeul Viticulturii, precum și Muzeul memorial „Dimitrie Cantemir”. Alte biserici cunoscute din Huși sunt:

Biserica Sfinții Voievozi - construită între anii 1849-1855 de către breasla negustorilor bogasieri, situată pe strada Eroilor nr. 10
Biserica Sfântul Dumitru - construită între anii 1834 -1836, situată pe strada Ștefan cel Mare nr. 143

Dintre clădirile istorice ale orașului amintesc:

Banca Raiffeisen Bank - clădire construită în perioada 1938 -1940, situată pe strada General Teleman nr. 1
Casa Adam Mitache, azi Muzeul municipal - clădire construită la începutul secolul al XIX-lea, situată pe strada General Teleman, la nr. 8
Tribunalul fostului județ Fălciu, azi Casa de cultură "Alexandru Giugaru" - clădire construită în anul 1892, reparată capital în anii 1988 - 1999 pe strada Alexandru Giugaru nr. 1
Liceul Teoretic "Cuza Vodă” - clădire construită în 1913, situată pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 15

Iată și câteva monumente din municipiul Huși:

Statuia lui Ștefan cel Mare - realizată din bronz de către sculptorul Gheorghe Alupoaie și amplasată în anul 1995 în curtea Episcopiei
Grupul statuar „Slavă eroilor români” - ridicat în memoria Eroilor din primul război mondial - realizat de sculptor Mihai Onofrei și amplasat în anul 1928 în Parcul Rodina
Bustul lui Dimitrie Cantemir - realizat din piatră albă de sculptorul Iftimie Bârleanu și amplasat în centrul civic al orașului
Bustul lui Alexandru Ioan Cuza - realizat din piatră albă de sculptorul Vasile Aciobăniței și dezvelit în anul 1959 în parcul din fața Liceului „Cuza Vodă”
Bustul lui Mihail Kogălniceanu - realizat din piatră albă de sculptorul Vasile Aciobăniței și dezvelit în anul 1959 în fața Colegiului agricol “Dimitrie Cantemir”, pe strada Mihail Kogălniceanu
Bustul generalului Gheorghe Teleman - realizat din bronz și dezvelit în anul 1914 în Parcul Cuza Vodă
Bustul pictorului Ștefan Dimitrescu - dezvelit în secolul al XX-lea în incinta Muzeului municipal de pe strada General Teleman nr. 8

Aici s-au născut sau au trăit personalități renumite ale României:

Victor Anastasiu – medic și psihofiziolog
Anton Holban – scriitor
Octavian Cotescu – actor
Ștefan Dimitrescu – pictor
Constantin Codrescu – actor
Nicolae Malaxa – mare industriaș
Mihai Ralea – critic literar
Corneliu Zelea Codreanu – politician

Ultimate Frisbee - Negrești

Catch it if You Can (Prinde-l dacă poți)

Spirit of The Game (spiritul jocului)

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea Ultimate Frisbee de la Negrești – Vaslui.

Ultimate frisbee (numit oficial pur și simplu ultimate) este un sport de echipă fără contact, jucat cu un disc (175 grame) aruncat cu mâna. Acest sport a fost dezvolat în anul 1968 de Joel Silver, Buzzy Hellring și Jonny Hines din statul american New Jersey. Punctele se marchează prin pasarea discului către un coechipier din zona adversă. Câteva dintre regulile acestui sport sunt:

jucătorii nu trebuie să facă pași în timp ce țin discul interceptările, pasele incomplete
pasele în afara terenului se sancționează cu oferirea discului echipei adverse.

În 2012, în SUA existau 5,1 milioane de jucători de ultimate grupați în echipe recreative, școlare, de club, profesioniste și naționale la diferite niveluri de vârstă și cu divizii deschise, feminine și mixte. Alte state unde acest sport a devenit popular sunt: Canada, Japonia, Australia și multe țări europene. Popularitatea acestui sport s-a răspândit rapid, devenind o alternativă liberă la sporturile tradiționale organizate. În ultimii ani, ultimate universitar a atras un număr mai mare de sportivi tradiționali, ridicând nivelul de competiție și atletism și reprezentând o provocare pentru rădăcinile sale relaxate și libere. Primul turneu Campionat European pentru echipe naționale a avut loc în 1980 la Paris. Finlanda a câștigat, Anglia și Suedia terminând pe locurile doi și trei. În 1981, a fost formată Federația Europeană a Discurilor Zburătoare (EFDF)., iar în 1984 – Federația Mondială a Disucrilor Zburătoare. Jocul se practică pe un teren în formă de dreptunghi în capătul căreia sunt delimitate două suprafețe de țintă (similare cu cele din rugby. Un teren tipic are o lungime totală de 98 m și o lățime de 37 m (cu terenul de țintă reprezentat de o bandă de 18x37 metri în cele două extreme). Cunoscută ca o distracţie lejeră de iarbă verde, manevrarea discului din plastic a ajuns să aibă competiţii oficiale în România, precum şi turnee internaţionale. În ţara noastră sunt peste 400 de practicanţi legitimaţi. Pentru cei care încă nu ştiu, este nevoie să spunem că frisbee este acel sport lejer practicat de mulţi la iarbă verde, pentru amuzament, care constă în aruncatul discurilor multicolore şi alergarea după ele. Deşi impresia generală este că frisbee este doar un hobby, el a devenit de câţiva ani sport în toată regula şi se practică şi la modul semioficial în România. Aşadar, este e mai mult decât o distracţie, este nevoie de coordonare, trebuie antrenamente. „Ultimate Frisbee”, numele corect al acestui sport, are de altfel reguli foarte clare. Deşi în România nu există încă o federaţie - şi nici un campionat oficial - sunt câteva echipe prin ţară care se întâlnesc în diverse turnee. Cea mai titrată echipă este „Azvârlirea” din Timişoara, cea care a reprezentat România şi în câteva turneele din străinătate. Ultimate Frisbee se joacă şapte la şapte, pe un teren de 137 de metri lungime şi pe 35 de metri lăţime. „Frisbee a venit din America. Încă de prin anii 60 se juca acolo, acum e un sport în toată regula. Nu ne trebuie decât o tarla, un disc de plastic şi 14 oameni. Aceştia pasează în scopul de ajunge în zona de punctaj. După ce se înscrie, se rotesc echipele şi se reia jocul. În câteva mari orașe din țară sunt cluburi și se practică organizat acest sport. Nu se știe pe ce căi a ajuns acest sport și în târgul vasluian – Negrești, unde a prins foarte mult la public.

Negrești este un oraș din județul Vaslui care include și localitățile: Căzănești, Cioatele, Glodeni, Parpanița, Poiana și Valea Mare fiind așezat în partea de nord - vest a județului, în lungul căii ferate și a drumului național DN15D Vaslui – Roman. La recensământul din anul 2021 orașul număra 7530 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 8380 locuitori) dintre care: români – 86,72%, romi – 1,65% și restul – alte etnii. Componența confesională actuală a orașului vasluian Negrești se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,74% și restul – nedeclarată sau altă religie. Aici s-a născut

Expoziția numismatică Bârlad -15 mai 1987

110 ani de la Proclamarea

Independenței de Stat a României

Societatea Numismatică Română a fost înființată pe data de 28 decembrie 1903 la inițiativa unui grup de entuziaști și pasionați ai numismaticii. Spre a putea izbuti, inițiatorii au făcut apel mai întâi la cei trei învățați care se ocupau atunci în România de știința numismatică: D. A. Sturdza, supranumit „părintele numismaticei românești”; M.C.Sutzu, specialist în numismatica și metrologia antică și Gr. Tocilescu directorul Muzeului Național de Antichități. Obținând adeziunea acestora, inițiatorii s-au adresat apoi tuturor colecționarilor și amatorilor din țară, reușind să înscrie în total 17 de membri. În ședința inaugurală, Adunarea Generală a votat Statutele Societății și a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A.Strudza - președinte de onoare; M.C.Șutzu - președinte activ; Grigore Tocilescu - vicepreședinte; Alexandru Cantacuzino - secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. George Severeanu - subsecretar și Dimitrie Panku, C. Alessandrescu, Frederick Stork și E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor s-a fixat și țelul principal al Societății, care își propunea „să dezvolte știința și arta numismatică” în România." În anul 1904 Comitetul de conducere al Societății de numismatică a editat primul număr al revistei Buletinul Societății Numismatice Române. Pentru început, Buletinul Societății Numismatice Române apărea regulat, de două ori pe an. Pentru România, abonamentul costa 3 lei anual, pentru Austro-Ungaria 3 coroane. Membrii Societății Numismatice Române primeau Buletinul în mod gratuit. Cu apariții trimestriale până în 1947, revista a fost suspendată până în 1974, când a reapărut, sub formă de volum, la intervale neregulate. Din 1991, revista este patronată de Academia Română și, pe lângă numismatică, tratează și teme de metrologie, medalistică și sigilografie. Din anul 1920 și până în 1945 Societatea a publicat revista Cronica Numismatică și Arheologică.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite în războiul ruso-turc din 1877 – 1888 . În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121000 kilometri pătrați cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de stat vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfășurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale. Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanent, teritorială și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66000 de soldați, 12300 de cai și 190 de tunuri. Pe data de 9 / 21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de către români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. Sus am postat o poză cu o parte a tabloului Atacului de Smârdan, operă a pictorului român Nicolae Grigorescu.

Regimentul 52 Artilerie Mixtă "General Alexandru Tell"

105 ani - 1915 - 2020

Atitudinea determină altitudinea

Regimentul 52 Artilerie Mixtă “General Alexandru Tell” este o unitate militară cu vechi tradiții de luptă (în anul 2025 a împlinit 110 de existență) dislocată în garnizoana Bârlad. Este o unitate cu o puternică forță de lovire a inamicului. Regimentul 52 Artilerie Mixtă „General Alexandru Tell” a luat ființă la 1 noiembrie 1915, sub denumirea de Regimentul 3 Artilerie Grea, cu reședința la fortul Chitila. Decretul prin care s-a înființat a fost semnat de regele Ferdinand I și de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul de război, Ion I. C. Brătianu. Primul comandant al Regimentului 3 Artilerie Grea a fost numit lt. col. Gheorghe Filiti, iar regimentul avea în dotare tunuri de 87, 105 și 150 mm. La 4 noiembrie 1950, a primit ordin de dislocare în Garnizoana Bârlad, în cazarma fostului Regiment 23 Artilerie, având în compunere două divizioane: unul de tunuri calibru 105 mm și altul de obuziere calibru 150 mm. După ce, timp de 11 ani, în care suferă transformări majore și își schimbă denumirea de mai multe ori, devine Brigada 17 Artilerie Rupere, cea mai mare unitate de artilerie terestră din Armata Română. Și astfel, la 1 mai 1961, ia naștere Unitatea Militară 01458 Bârlad, iar pe 9 octombrie 1961 primește de la Muzeul Militar Central Drapelul de Luptă. Pentru rezultatele obținute, la 21 octombrie 1974, prin decretul prezidențial nr. 217 se conferă Drapelului de Luptă al Brigăzii 17 Artilerie Rupere, ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa a III-a. Prin ordin al Marelui Stat Major, la 16 ianuarie 1976, Brigada 17 Artilerie Rupere își schimbă denumirea în Brigada 17 Artilerie și devine una dintre marile unități reprezentative ale artileriei române. Fiind mare unitate din rezerva general strategică, Brigada 17 Artilerie a primit misiuni pentru organizarea și desfășurarea unor activități de interes național, deosebit de importante pentru întărirea capacității de apărare a țării. A participat cu succes la trageri demonstrative, a efectuat experimentarea cu muniție de război a unor noi procedee de tragere și a unor categorii de tehnică de luptă ce au intrat în dotarea unităților de artilerie. După alte transformări structurale succesive, dictate de nevoile Armatei României, Brigada 17 Artilerie „General Alexandru Tell” devine, pas cu pas, Regimentul 82 Artilerie Antitanc, Divizionul 82 Artilerie Antitanc, Batalionul 82 Artilerie Antitanc, iar începând cu 1 octombrie 2010 Regimentul 52 Artilerie Mixtă „General Alexandru Tell”. În data de 23 aprilie 2014, pentru îndeplinirea ireproșabilă a misiunilor și obținerea de rezultate meritorii în procesul instruirii, Regimentului 52 Artilerie Mixtă i s-a conferit „Emblema de onoare a Forțelor Terestre”, iar pe 20 octombrie 2015, președintele României a conferit Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, Drapelului de Luptă al Regimentului, în semn de apreciere a înaltului profesionalism și a rezultatelor remarcabile obținute de personalul unității în îndeplinirea cu succes a misiunilor încredințate, a activităților de pregătire desfășurate în comun cu militarii altor state, precum și pe timpul executării misiunilor în teatrele de operații. Militarii regimentului au participat la exerciții tactice cu trageri de luptă și exerciții de instruire în comun cu militarii Armatei Naționale a Republicii Moldova.

De asemenea, regimentul a organizat instruirea detașamentului Army Institutional Advisory Team (AIAT) rotația a II-a, pentru Teatrul de Operații Afganistan. Militari din unitate au participat la misiuni în afara teritoriului național, în Teatrul de Operații Afganistan, precum și sub egida ONU, în cadrul misiunii ONUCI din Coasta de Fildeș, în cadrul misiunii UNMISS din Sudanul de Sud și în cadrul misiunii MONUSCO din Republica Democrată Congo.

Alexandru Tell a fost un general de divizie, pedagog și publicist militar român, directorul Revistei Armatei și Revistei Artileriei, care s-a născut la 18 noiembrie 1846 la București și a decedat în ianuarie 1925 tot la București, fiind înhumat în Cimitirul Bellu. A participat efectiv la Războiul de Independență al României, ca și comandant al Divizionului 2 din Regimentul 2 Artilerie, în luptele de la Plevna, Opanez și bombardarea Vidinului de la Calafat. În 1907, la vârsta de 61 de ani, generalul a demisionat intrând la pensie, convins că într-o armată mică limita maximă de vârstă nu trebuia să treacă de 60 de ani, dar a continuat să activeze mulți ani în fruntea Societății "Virtutea Militară" a ofițerilor veterani și să conducă „Revista Armatei” și „Revista Artileriei”. După trecerea în rezerva a fost ales senator de Gorj și vicepreședinte al Senatului. Pentru meritele sale a fost multiplu decorat. Tatăl său a fost tot general și om politic ce a trăit între anii 1808 – 1884 cu Tarșița având în total un număr de 13 copii.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema interbelică și actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice specifice orașului. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sus am postat stema actuală iar mai jos pozele câtorva interesante monumente de cultură și arhitectură din Vaslui.

Palatul Mavrocordat

Spitalul Bârlad și Elena Beldiman

Prefectura

Liceul Mihail Kogălniceanu

Muzeul Ștefan cel Mare

Palatul administrativ și de justiție

Mausoleul Peneș Curcanul

Primăria

Casa de cultură "Constantin Tănase"

Gara

Școala normală "Ștefan cel Mare"

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euro-regiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva frumoase monumente de cultură și arhitectură din județ dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.