Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI - – JUDEȚUL SĂLAJ: ALMAȘU – CETATEA, CEHU SILVANIEI – BISERICA ORTODOXĂ, JUDECĂTORIA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ, SINAGOGA ȘI ZALĂU

1. Cetatea Almașului de lângă satul Almașu, județul Sălaj, a fost construită între anii 1247-1278, ca una dintre cele mai vechi și mai puternice cetăți medievale din Transilvania.

Cetatea este amintită prima dată în anul 1370, când regele Ludovic cel Mare o donează magistrului Bebek György și fiilor acestuia Imre și Detre, respectiv nepoților György, László și Ferenc. De-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea cetatea a fost supusă unor asedii rezultate din conflictele dintre nobilimea din Transilvania și regele Ungariei.

În timpul Războiului de 15 ani, generalul Basta a asediat cetatea și a oferit apărătorilor ei libertatea în schimbul predării cetății, dar soldații lui Basta au măcelărit în cele din urmă locuitorii cetății. Între anii 1545-1546 cetatea a aparținut domnului Moldovei – Petru Rareș. Căzută în ruine, cetatea fost refăcută abia în 1627, de către familia nobiliară Csaky, dar în 1662 a fost din nou asediată și distrusă. În anul 1658 cetatea a suferit ultimul mare asediu și a fost ocupată de tătarii care veneau din direcția Clujului și mergeau spre Poarta Meseșană. Asediatorii au înrobit localnicii și au incendiat cetatea, de data aceasta rămânând în ruină. Ruinelele rămase sunt înscrise în Lista monumentelor istorice 2004 din județul Sălaj.

Accesul la cetate se face din centrul satului Almasu (exista indicator). Drumul este accesibil si cu auto pana la 100 metri de cetate. Cetatea a fost o construcție impunătoare, având 4 etaje, astfel că ruinele existente și azi sunt înalte de 20 metri. Ruinele sunt urmele unui turn cu suprafața de 5 x 5 metri și grosimea peretelui de 2 metri. Pe interiorul zidului se văd lăcașurile grinzilor, iar la nivelul etajului 2 hornul șemineului. Accesul în cetate se asigura printr-un pod peste șanțul cu apă, ce înconjura cetatea. Din documente se știe că cetatea avea două sectoare, cetatea de sus, unde s-a constituit nucleul iniţial şi o cetatea de la nord. Cetatea îngloba un palat, casa doamnelor, casa pentru oaspeţi, casa dorobanţilor şi o bucătărie. Din cetatea inferioară în cea superioară se putea ajunge printr-o poartă. Partea superioară a cetăţii proteja palatul şi casa domnilor. Cetatea mai avea o parohie, o capelă, o închisoare şi o cameră de spălat. Sub cetate era grădina de zarzavaturi, viile, stupii de albine şi livada.

2. Biserica ortodoxă din orașul Cehu Silvaniei, județul Sălaj, este un mândru și semeț lăcaș de cult al orașului, ce are hramul Sfinților Arhangheli Mihai și Gavriil și este situată în centrul orașului, Piața Trandafirilor, nr.4 și 5.

Parohia Cehu Silvaniei a fost înființată în 1922, odată cu numirea preotului Ilie Călăuz, care a slujit această comunitate timp de treizeci de ani (1922 - 1952). Lucrările la biserică au fost începute în 1935, de primul paroh al Cehului Silvaniei, preotul Ilie Călăuz. Sfinţirea bisericii s-a făcut în anul 1959 de Preasfinţitul Valerian Zaharia, Episcopul Oradiei. Alte lucrări au fost făcute de-a lungul timpului sub păstorirea preoţilor Mihai Tostogan şi Ştefan Vădeanu şi binecuvântate de Preasfinţitul Vasile Coman, Episcopul Oradiei, la 14 octombrie 1984.

Lucrările ulterioare, efectuate sub păstorirea actualului paroh, au fost binecuvântate de Preasfinţitul Petroniu, pe atunci Arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi, în 18 septembrie 2005.

3. Clădirea Judecătoriei, destinație actuală Școala gimnazială “Andrei Mureșanu” este un impunător monument de arhitectură al orașului Cehu Silvaniei din județul Sălaj, fiind situată în Piața Trandafirilor la nr. 39. Această clădire a fost construită în anul 1888 fiind încă de atunci mândria arhitectonică a orașului.

După naționalizare a devenit sediul consiliului popular raional până la înființarea județelor în 1968. Curtea interioară era folosită ca loc de plimbare a deținuților care veneau din clădirea alăturată a închisorii. În 1968 clădirea a fost preluată de Ministerul Învățământului și transformată în școală generală. Aceasta este și destinația actuală a clădirii frumos renovate. Școala gimnazială a orașului a fost înființată în anul 1898. Corpul A inițial a avut destinația de Tribunal și apoi de Consiliu Popular. Corpul B a fost dat în folosință în același an, cu destinația inițială de loc de detenție.

În anii ’70 clădirea a fost transformată în local de învățământ și tot atunci corpul B a fost și el reabilitat devenind spațiu administrativ, la parter, și modern centru de documentare și informare, la etaj. Pe data de 16 noiembrie 1995 unitatea școlară primește numele poetului originar din zona Bistriței, Andrei Mureșanu, în concordanță cu spiritul inovator și revoluționar al celui care devine patronul spiritual al școlii.

4. Școala gimnazială din municipiul Cehu Silvaniei, județul Sălaj, denumire actuală Şcoala Gimnazială ,,Gyulaffy László", este cea mai veche școală din oraș, situată pe strada Unirii, la nr 4.

Primele şcoli din localitate au funcționat pe lângă lângă cele două biserici (reformată şi catolică). Prima menţiune documentară a şcolii datează din anul 1632. La începutul secolului al XIX - lea s-a ivit necesitatea construirii unei noi şcoli. În 1890 s-a înfiinţat şcoala primară de stat, pentru care în 1892 s-a construit o nouă clădire, la început cu 8 săli de clase, la care în 1902 s-au adăugat încă 2 săli, iar în 1960 s-a lărgit cu alte 2 săli de clase; astfel clădirea şi-a dobândit forma actuală. În 1965 a devenit necesar lărgirea şcolii, astfel s-a construit clădirea nr. 3, cu 4 săli de clasă. Din data de 1 septembrie 2007, secţia maghiară de la Şcoala Gimnazială „Ady-Şincai” din Cehu Silvaniei devine şcoală cu personalitate juridică (Şcoala Gimnazială cu Predare în Limba Maghiară) cu un efectiv de 328 de elevi, din care 117 elevi în clasele primare repartizaţi în 8 clase şi 211 elevi în clasele gimnaziale repartizaţi în 9 clase. În data de 28.08.2008. Consiliul local al oraşului Cehu Silvaniei aprobă atribuirea denumirii „Gyulaffy László” Şcolii Gimnaziale cu Predare în Limba Maghiară. Gyulaffy László a fost o căpetenie militară ce a trăit între anii 1520 – 1579. Astăzi școala dispune de 18 săli de clasă, din care 1 laborator de biologie, 1 laborator de chimie-fizică, 1 cabinet de l. română, 1 cabinet de l. maghiară, 1 cabinet de l. străine,1 cabinet de matematică, 1 cabinet de geografie, 1 cabinet de istorie, 1 cabinet de religie, 1 cabinet de muzică. Sălile poartă numele unor distinşi oameni de ştiinţă.

5. Sinagoga din municipiul Cehu Silvaniei, județul Sălaj a fost lăcașul de cult al populației evreiești din această parte de țară.

Caracterul multiconfesional și multietnic al județului Sălaj, rezidă din faptul că de-a lungul istoriei pe acest teritoriu au conviețuit diferite etnii. Alături de români au trăit maghiari, evrei, slovaci, romi, fiecare având cultura și religia proprie. Cu unele excepții, etniile de aici au conviețuit pașnic, destinul lor împletindu-se în mod armonios. Una dintre minoritățile Sălajului, importantă din punct de vedere numeric până înainte de cel de-al doilea război mondial, a fost comunitatea evreiască. Totul s-a transformat în calvar odată cu cedarea Ardealului de Nord și implicit a Sălajului istoric, Ungariei Hortyste în august 1940. În acei ani, comunitatea evreilor aproape a dispărut, odată cu deportările în lagărele de exterminare nazistă. Actualul județ Sălaj, reînființat în 1968 după 18 ani în care nu a existat pe hartă, cuprinde teritorii din fostele județe Sălaj și Someș. Conform recensământului din 1930, în Sălajul istoric (ce se întindea până la granița cu Ungaria) trăiau peste 343347 de locuitori dintre care 3,9% erau evrei. În mediul urban, dintre cei peste 318300 de locuitori 13,4% erau evrei. Conform aceluiași recensământ în fostul județ Someș (a cărui teritoriu se regăsește azi în județele Sălaj, Maramureș, Cluj și Bistrița Năsăud) trăiau 219335 locuitori dintre care 20,1% se declarau evrei. Ca o dovadă a numărului mare de evrei înainte de primul război mondial, este numărul lăcașurilor de cult, a sinagogilor şi a caselor de rugăciune. Unul dintre aceste lăcașuri de cult a fost Sinagoga din orașul Cehu Silvaniei. Conform tradiției iudaice, pentru existența unei case de rugăciune sau a unei sinagogi trebuiau să existe în acea comunitate cel puțin 10 bărbați evrei (pe linie maternă), ceea ce se numea un “minian”.

Dintre toate sinagogile, doar una mai stă azi în picioare. Este vorba despre sinagoga din Șimleu Silvaniei, transformată în Muzeul memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, singurul de acest fel din țară. În anul 1987 existau pe actualul teritoriu al județului Sălaj 28 de cimitire. Toate aceste date spun multe despre o comunitate care practic nu mai exista. În primul rând, de vină au fost cele trei valuri de deportări din lunile mai-iunie 1944. În total, din întreg Ardealul de Nord, au fost trimiși spre exterminare aproximativ 166000 de evrei. Foarte puțini dintre aceștia au supraviețuit.

6. Catedrala “Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Zalău, a fost ridicată de comunitatea greco-catolică în perioada interbelică cu sprijin atât din partea credincioşilor, dar şi din partea statului și sfințită la data de 8 septembrie 1934 de către episcopul Valeriu Traian Frențiu.

Un rol important în ridicarea bisericii l-a avut Iuliu Maniu, primul ministru al României la acea vreme. În prezent lăcașul de cult disputat de ortodocsi si de greco-catolici. Terenul pentru biserică a fost donat de către Banca Silvania din Șimleul Silvaniei, iar fondurile necesare pentru construirea Bisericii au fost obținute de la Statul Roman, Prefectura judetului Salaj, Primăria orașului Zalău și din donații ale credincioșilor.

Clopotul cel mare a fost donat de către învățătorii din Sălaj. Biserica a fost resfințită de către Preasfintitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Biserica este situată în centrul municipiului Zalău, Piața 1 decembrie 1918, nr. 12.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- JANET NICĂ -

OSTROVENI / DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATICA

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Regele Carol I al României 1839 - 1914

2 denar - Dacia

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti. În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Avram Iancu - Crăișorul munților

Avram Iancu a fost un avocat transilvănean și revoluționar pașoptist, care s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa.

Insigna - A.R.P.I.A.

A.R.P.I.A. - Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii - (inițial A.R.P.A. -Asociația Română pentru Propaganda Aviației) este un vector de promovarea valorilor şi tradiţiilor Aviaţiei Române, este un susţinător a imagini şi contribuţiei românilor la dezvoltarea aeronauticii naţionale şi europene, un promotor al culturii aeronautice. În scopul şi obiectivele A.R.P.I.A. sunt prevăzute, printre altele, preocupări privind orientarea profesională aviatică a tinerilor şi susţinerea ocupaţiilor conexe în proiectare, construcţie, testare, zbor, supraveghere şi siguranţă aeriană, în logistică şi asigurare aeroportuară. A.R.P.I.A. urmăreşte, realizarea în societate a unei stări de spririt, atitudini şi mentalităţi favorabile aviaţiei construcţiilor aeronautice naţionale, a aeroporturilor şi aerodromurilor, a învăţământului de aviaţie şi istoriei acesteia. A.R.P.I.A. reuneşte în rândurile sale, tineri şi vârstnici care sunt legaţi de activităţile aeronautice şi cosmonautice/astronautice prin pasiune, tradiţie şi atracţie profesională. A.R.P.I.A. promovează istoria şi interesele aeronautice ale României în Europa şi în lume. A.R.P.A. a fost o asociație a aviației române în perioada dintre cele două războaie mondiale. Încă de la înființare (anul 1926) asociația deținea o formație de 3 avioane de acrobație, pilotate de mari nume ale timpului precum; Mihail Pantazi, Petre Ivanovici și Max Manolescu, ulterior formația extinzându-se. Formația a folosit inițial avioane ICAR M23b, apoi avioane ICAR Universal Acrobatic, iar în final avioane Klemm KL 35b, adaptat. A.R.P.A. și-a finanțat activitățile și prin veniturile obținute prin organizarea unor mitinguri aeriene, doar între anii 1934 -1937 peste 150 de acțiuni în diferite orașe ale țării – București, Ploiesti, Brăila, Mizil etc, și zboruri de agrement cu pasageri.

Insigna - 1500 - aviație

Aviația este ramura aeronauticii care se ocupă de construcția, funcționarea și utilizarea aeronavelor mai grele decât aerul. Tot prin „aviație” se înțelege totalitatea avioanelor și a personalului de care dispune o țară. După scop și destinație, aviația se împarte în:

Aviația civilă, cu ramurile ei: aviația de transport, aviația sportivă, aviația utilitară (sanitară și de agrement)
Aviația militară destinată ducerii acțiunilor de luptă în cooperare cu trupele de uscat, marina militară, și alte forțe militare precum și pentru misiuni independente. Aviația militară efectuează și activități de transport aeriana (trupe, tehnică) în scopuri proprii.

Insigna - C.C.F.S. - R.P.R. (Republica Populară Română) - atletism

Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național rezultat din transformarea O.S.R. (Organizația Sportului Românesc) care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfasurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele. CCFS a funcționat pe lângă Consiliul de Miniștri și în data de 2 iulie 1957 este transformat în Uniunea pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.) - organizatie obsteasca, de masă pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Jetonul - Berăria Academică - Bene Bibenti - 25

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Piesa de mai sus s-a folosit ca mijloc de garanție pentru halbele și țapii de bere folosiți de clienți. În momentul în care clientul comanda o halbă sau un țap de bere el plătea suplimentar bănuții marcați pe jeton. După ce golea conținutul dacă dorea să-și reprimească bănuții oferiți suplimentar el preda halba (țapul) și își primea banii. Astfel se manifesta mai multă grijă pentru halbele și țapii berăriei, acestea nu mai erau abandonate pe oriunde, sparte sau sustrase și toată lumea era mulțumită.

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ