Epaminonda's Blog.....: FABRICI ȘI SORTIMENTE DE BERE DIN ROMANIA

Berea în România este cea mai populară băutură alcoolică, fiind produsă pe teritoriul țării cel puțin din secolul al XIV-lea. În anul 2020, în România erau 68 de berării active, iar consumul de bere pe cap de locuitor era de 86 de litri pe an. Cele mai mari companii producătoare de bere din România sunt Ursus Breweries, deținută de Asahi Group Holdings Ltd – cu trei fabrici de bere (Brașov, Buzău, Timișoara), și Heineken România (denumită anterior Brau Union România), care deține patru fabrici de bere în Constanța, Craiova, Miercurea Ciuc și Târgu Mureș. Alte companii importante sunt Bergenbier, deținută de Molson Coors, care are locații la Blaj și Ploiești și Tuborg România (denumită oficial United Romanian Breweries), parte a Grupului Carlsberg, care are o fabrică de bere în Pantelimon. Alte companii naționale sunt European Drinks, care deține o fabrică de bere în Sudrigiu, Romaqua Group, care deține o fabrică de bere în apropiere de Alba Iulia, Albrau, cu sediul în Onești, care produce propriile mărci de bere, precum și mărci pentru lanțurile de supermarketuri sau hipermarketuri din țară, și Martens (fosta fabrică de bere Robbere) Galași, deținută de Bierbrouwerij Martens din Belgia din 1998, care produce, de asemenea, atât mărci de bere dedicate, cât și mărci proprii. Alte două companii mai mici care operează preponderent regional sunt Bermas, cu sediul în Suceava și Imex, cu sediul în Satu Mare.În această serie de articole voi prezenta câteva fabrici românești și sortimenete de bere produse la noi în țară.

Județul Argeș și implicit municipiul Pitești are o bogată și veche tradiție în fabricarea și consumarea berii de calitate.

Prima fabrică de bere piteșteană datează din jurul anului 1905. Primele documente oficiale, aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului, arată că, în 1917, fabrica de bere din Piteşti funcţiona sub numele de „Schwartz”.

Fabrica producea peste 55000 de litri de bere anual, mare parte din această cantitate fiind destinată militarilor, restul ajungând în berăriile din oraş.

O parte din producţie era „tain”, adică rezervă. Conform jurnalului de producţie al fabricii, berea Schwartz de la Piteşti era produsă din slad – adică malţ – şi hamei.

Potrivit înregistrărilor contabile, la data de 24 aprilie 1917 soldul producţiei – cantitatea de bere din depozit – era de 12.941 de litri, iar la sfârşitul lunii iulie, la rubrica „băuturi fabricate” este trecută cantitatea de 9.350 de litri, obţinuţi din 2.600 de kilograme de malţ şi 43 de kilograme de hamei.

La data respectivă, fabrica avea şi un stoc de 15.500 de litri. În ce priveşte armata, în luna martie 1918, spre exemplu, cantitatea livrată era de 9.325 de litri.

Pe ultima filă a dosarului Fabricii de Bere Schwartz din Piteşti este trecut şi un proces- verbal al unui control efectuat pe 31 martie 1918 de un reprezentant al Administraţiei Financiare, din care reiese că, cercetând contabilitatea, depozitele de materiale şi producţia, s-a constatat că socotelile se potrivesc şi că fabrica şi-a achitat toate datoriile.

Astfel, potrivit raportului, între 24 aprilie 1917 şi 31 martie 1918, respectiva fabrică a produs 55.750 de litri de bere, din care a fost vândută şi taxată o cantitate de 3.000 de litri, iar tainul, adică rezerva, a fost de 2.100 de litri. Pentru cei 3.000 de litri vânduţi s-au plătit şi taxe către stat, în valoare de 523 de lei, dintre care 150 reprezenta un aşa – numit „fond comercial”.

Dată fiind influenţa germană în acest domeniu începând cu numele fabricii piteştene, „Schwartz”, s-au adoptat repede şi celelalte denumiri nemţeşti. Celebrul „ţap” îşi trage numele de la renumitul berar german Bock – „ţap” în germană – iar „halba”, măsura comună până atunci în vânzarea berii, îşi trage numele din nemţescul „haber liter” adică jumătate de litru.

Dacă după naţionalizarea din 1948 fabrica îşi schimbă denumirea în „Fabrica de Bere Piteşti”, iar numele de „Schwartz” este înlocuit cu „Bere de Piteşti”, după 1990 se trage cortina peste o tradiţie veche de 100 de ani.

O altă fabrică de bere care a funcționat la Pitești este Fabrica de bere Pitber. Nici fosta Fabrică de Bere Pitber Pitești, devenită ulterior Ursus, unitate în care lucrau în vremea comunismului câteva sute de oameni, nu a scăpat de demolare. Construită în 1969, fabrica a fost retehnologizată și modernizată de două ori după 1989, o dată de cei de la Ursus, dar în 2005 aceștia au renunțat ulterior la ea închizând-o, iar în 2005 a fost preluată de omul de afaceri Gigi Văsâi. În 2008 a fost demolată iar după mai mulți ani în care fostul ei amplasament a fost teren viran, în 2013, aici a fost construit un magazin Dedeman (aproximativ 150 de angajați). Astăzi județul Argeș și municipiul Pitești nu au fabrică de bere dar aici încă se consumă din greu bere.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- JANET NICĂ -

OSTROVENI / DOLJ

UN CAREU DE DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx________

DOUĂ

MEDALII ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Emil Cioran 1911 - 1995

100 de ani de la naștere

Fundația națională pentru știință și artă 2011

"Singurătatea-i o exasperare ontologică

a ființei noastre" - Emil Cioran

Emil Cioran a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte ca apatrid fără să ceară cetățenia franceză, ce s-a născut la data de 8 aprilie 1911 la Rășinari – Sibiu și a decedat la data de 20 iunie 1995 la Paris. Tatăl său, Emilian Cioran a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Bunicul din partea mamei – Elvira a fost notar ridicat de autoritățile austro ungare la rangul de baron. A studiat la Liceul Gh. Lazăr – Sibiu, apoi Universitatea București, fiind coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. cunoscând limba germană a studiat în original pe Kant, Schopenhauer și Nietzsche. Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români, fiind urmate imediat și de altele. După o ieșire la Berlin, revenit în țară ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Șaguna – Brașov. În 1937 a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940 a început să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid Cioran a fost urmărit de Securitate până în anul 1990. A dispus prin testament ca fondurile ce provin de pe urma publicării cărților sale în limba română să se adune într-un fond separat și, prin alocare de burse, să vină în sprijinul tinerilor studioși. Așa a luat naștere Fundația E.Cioran din București. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni. Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Se știe că o vreme a cochetat cu mișcarea legionară dar ulterior s-a dezis total de aceasta. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. Din opera sa în limba română amintesc:

Pe culmile disperării 1934
Cartea amăgirilor 1936
Schimbarea la față a României 1936
Lacrimi și sfinți 1937
Amurgul gândurilor 1940
Îndreptar pătimaș 1991
Scrisori către cei de-acasă 1995

Din opera sa în limba franceză amintesc:

Précis de décomposition 1949
Syllogismes de l'amertume 1952
La Tentation d'exister 1956
Histoire et utopie 1960
La Chute dans le Temps 1964
Le Mauvais Démiurge 1973
De l'inconvénient d'être né 1973
Écartèlement 1979
Aveux et anathèmes 1986
L'âge d'or 1995

Fundatia nationala pentru stiinta si arta (F.N.S.A.) a luat fiinta in ianuarie 1998 si isi desfăsoara activitatea sub egida Academiei Romane. Sediul central al FNSA se află în Bucureşti, Str. Dem. Dobrescu, nr. 11, sector 1. Fundaţia poate înfiinţa filiale ca structuri teritoriale (regionale, zonale, locale ) sau orice alte organisme proprii adecvate promovării iniţiativelor, scopurilor şi obiectivelor sale pe întreg teritoriul României pe baza hotărârii consiliului director. De asemenea, fundaţia îşi poate deschide Fundaţia naţională pentru Ştiinţă şi artă 25 reprezentanţe externe sau poate conveni angajarea de reprezentanţi externi în condiţiile respectării legislaţiei româneşti sau internaţionale, după caz de

asemenea în baza hotărârii consiliului director. Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de fundaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama fundaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director FNSA. Fundaţia are ca scop de bază promovarea şi sprijinirea activităţilor din domeniul ştiinţei şi artei.Fundaţia îşi propune să fie un factor activ în societatea civilă, sprijinind procesul de integrare culturală europeană prin oferirea de soluţii practice în domeniul ştiinţei şi artei. Organizarea de dezbateri contribuie la sensibilizarea societăţii româneşti în legătură cu păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional dar şi la identificarea de soluţii practice cu efect imediat. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă infiinţată sub auspiciile Academiei Române are de asemenea scopul de a încuraja şi stimula creaţia originală în toate domeniile culturii (cercetarea ştiinţifică şi creaţia

artistică), de a sprijini tinerele talente şi de a le proteja pe cele consacrate. În vederea realizării scopului său de bază, fundaţia urmăreşte realizarea

următoarelor obiective principale:

organizarea de colocvii, seminarii ştiinţifice naţionale şi internaţionale;
gestionarea publicaţiilor pe care le va edita;
programe de studii conjucturale;
programe de relaţii;
editarea de cărţi, reviste şi alte publicaţii ştiinţifice şi artistice în editura proprie sau în colaborare cu alte edituri acreditate în condiţiile legii;
organizarea de conferinţe ale unor personalităţi din ţară şi străinătate;
înfiinţarea de burse de specializare pentru cercetători, specialişti în domeniu şi studenţi, acordate de fundaţie. Bursele vor fi obţinute prin concurs pe baza unui regulament elaborat de Colegiul Director al FNSA;
sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale prin grant-uri competitive individuale sau de grup, deschise oricăriu solicitant; iniţierea de proiecte şi realizarea lor; participarea la proiecte oferite de instituţii ştiinţifice şi unanistice din ţară şi străinătate;
consultanţă pentru concursuri educaţionale, activităţi de ordin ştiinţific sau artistic, organizate de instituţii publice, organizaţii neguvernamentale sau MASS-MEDIA.
efectuarea de studii de analiză a activităţii ştiinţifice din ţară şi publicarea, anual, a rezultatelor acestei analize; sprijinirea proiectelor de cercetare prioritare.
sprijinirea procesului de integrare culturală europeană şi oferirea de soluţii practice în domeniul ştiinţei şi artei.
organizarea de activităţi economice nonprofit pentru asigurarea fondurilor necesare pentru desfăşurarea activităţii Fundaţiei.

Regele Carol II

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege al României. Părinții său au fost, de asemenea, conducători ai țării - Ferdinand I și Maria de Edinburgh - astfel că tânărul Carol avea dreptul să urce pe tron după moartea tatălui său. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1927. Deși după moartea tatălui său era îndreptățit să devină următorul rege al României, Carol fusese anterior dezmoștenit (decizie încurajată și de Ionel Brătianu, unul dintre liderii politici ai secolului al XX-lea) din pricina a două motive:

a dezertat, îmbrăcat în uniformă de ofițer rus, din unitatea militară pe care o conducea la Târgu Neamț, pe 27 august 1918 (în timpul Primului Război Mondial);
4 zile mai târziu, pe 31 august a fugit din țară și s-a căsătorit la Odesa (oraș aflat astăzi pe teritoriul Ucrainei), cu o persoană ce nu aparținea unei familii regale. Ioana Lambrino, cunoscută drept Zizi, era fiica unor boieri moldoveni.

Aceste două aspecte i-au adus, așadar, dezmoștenirea, iar tronul a trecut în mâinile fiului lui Carol al II-lea, principele Mihai. Cel din urmă era doar un băiețel de 6 ani când a murit bunicul său, astfel că țara trebuia condusă de o regență (o guvernare temporară, exercitată de una sau mai multe persoane/instituții în timpul absenței, a bolii sau a minoratului unui monarh). În spatele acestei conduceri se aflau trei persoane: Patriarhul Bisericii, principele Nicolae - fratele mai mic al lui Carol al II-lea - și Președintele Curții de Casație. Era evident că se crease un haos pe scena politică românească, mai ales că mai trebuia să treacă multă vreme până Mihai va urca pe tron, la 18 ani. Poporul și chiar partidele începuseră să zvonească ideea de a-l chema pe Carol la cârma României. Fără vreo propunere, pe 6 iunie 1930, Carol al II-lea vine în România; prim-ministrul de la acea vreme, Iuliu Maniu, demisionează (pentru doar câteva zile) și Parlamentul îl recunoaște pe Carol al II-lea drept rege al țării, pe 8 iunie 1930. Căsătoria lui Carol al II-lea cu Ioana Lambrino, care a dus la nașterea unui băiat pe 8 ianuarie 1920, a fost ulterior anulată. Tatăl său, regele Ferdinand a încercat prin diverse mijloace să-l țină departe de femeia care îi era soție. Acest lucru i-a displăcut lui Carol al II-lea, care a renunțat pentru a doua oară la tron și își continua relația cu Zizi. Pe 1 august 1919 a trimis o scrisoare familiei cu această hotărâre a sa, care i-a adus interdicția de a mai sta în București, stabilindu-se la Bistrița. Următorul an, după ce s-a născut copilul lui Carol și al lui Zizi Lambrino, în februarie 1920, Carol al II-lea le-a scris din nou membrilor familiei regale în sensul de conciliere, vrând să se întoarcă la datoria pentru țară. Consecințele acestei scrisori au fost imediate; tânărul Carol fusese trimis în Europa pentru o excursie la studii, dar de fapt i se pregătise o întâlnire cu principesa Elena a Greciei, cu care se și căsătorise pe 10 martie 1921. Câteva luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921 s-a născut fiul lor, principele Mihai. Aventurile amoroase ale lui Carol nu s-au încheiat odată cu căsnicia pe care o avea cu o tânără dintr-o familie domnitoare. Începuse o relație cu Elena Lupescu, soția unui căpitan, pentru care ajunge să renunțe din nou la tron. În 1925, Carol, care fusese trimis la Londra în numele familiei sale pentru a participa la înmormântarea reginei Alexandra a Marii Britanii, a plecat la Paris, iar de acolo la Veneția împreună cu Elena Lupescu. De aici, o altă scrisoare avea să fie trimisă familiei sale, în România, în care era enunțată o altă renunțare la tron, Carol nevrând să fie numit moștenitor al tronului. Pe 4 ianuarie 1926, printr-un act al Parlamentului, principele Mihai devine moștenitor. Apoi, regele Ferdinand a stabilit ca fiului său să îi fie retras numele său real, primind numele Carol Caraiman. S-a mutat la Paris, de unde era încă întreținut din banii Casei Regale Române. Următorul an, pe 20 iulie 1927, regele Ferdinand s-a stins din viață. Așa a ajuns Mihai, la vârsta fragedă de 6 ani, pe tron în 1927, după moartea bunicului său. Conform legii, o regență trebuia să se ocupe de prerogativele regale și să domnească până când tânărul rege ar fi ajuns la maturitate. Având în vedere efectele negative (în ceea ce privește stabilitatea politică) ale unei lungi regențe, anumiți politicieni au început să facă planuri, încercând să-l readucă pe tron pe prințul exilat. Planul a devenit realitate în iunie 1930, când Carol s-a întors în România, fiind proclamat rege, pe 8 iunie. Spre deosebire de tatăl său, regele Carol al II-lea nu a avut intenția de a guverna ca un monarh constituțional, acționând doar ca un factor de echilibrare în politica internă. Carol a vrut să fie un rege implicat activ, cu prerogative mai solide. Ca atare, domnia sa a fost caracterizată de:

dezvoltare economică semnificativă;
instabilitate politică acută, cauzată de o creștere a autorității monarhice;
de o slăbire a partidelor politice;
de un avans al partidelor extremiste.

Campania agresivă a regelui Carol al II-lea împotriva sistemului democratic s-a încheiat în 1938, când a fost instaurat un nou tip de regim, ca monarh autoritar, urmând modelul multor state din Europa. Constituția din 1923 a fost înlocuită cu una care i-a conferit regelui mai multă putere. Astfel Carol al II-lea a reușit în planurile sale de a deveni un rege care guvernează, acționând împotriva intereselor țării sale. Prestigiul său a scăzut dramatic, iar acest fapt a avut consecințe grave în 1939-1940, când România va cădea pradă presiunilor internaționale. Destrămarea României Mari, în vara anului 1940, prin capitularea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei și sudului Dobrogei a pus capăt domniei lui Carol al II-lea. Pe plan național, regele Carol a văzut în generalul Ion Antonescu un om capabil să aducă echilibrul în țară și să refacă ordinea, iar pe 4 septembrie 1940 l-a numit Președinte al Consiliului de miniștri, având apoi puteri depline în stat. Revoltele populației l-au determinat pe Ion Antonescu, două zile mai târziu, să-l forțeze pe regele Carol al II-lea să abdice, iar tronul a revenit pentru a doua oară la Mihai. După aceste evenimente, pe 7 septembrie 1940, Carol a plecat din nou în exil, însoțit de Elena Lupescu, dar nu s-a mai întors niciodată. A murit în exil, în Portugalia, în 1953, din pricina unui infarct.

Asociația internațională a poliției

Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor (I.P.A.) are în rândurile sale oameni de pretutindeni, neangajaţi politic. Cei mai mulţi dintre ei sunt poliţişti, dar sunt şi jandarmi, poliţişti de frontieră sau pompieri. Tineri, maturi sau vârstnici, bărbaţi sau femei, aşa cum le-a dictat conştiinţa, au optat să facă parte din această organizaţie. Cu toate că, uneori, îi separă mii de kilometri, că au o cultură diferită sau că vorbesc, în marea lor majoritate, o altă limbă, au aderat fără echivoc la ideea de prietenie şi eforturile britanicului Arthur Troop, fondatorul organizaţiei. Deasupra admiri logo-ul Asociației Internaționale a Polițiștilor. Nimeni nu le-a impus să intre în Asociaţia Internaţională a Poluițiștilor. Prietenia a fost cea care, încă de la început, a reprezentat, pentru organizaţie, temelia pe care au fost construite, cu timpul, toate mecanismele de funcţionare. În afara acestui sentiment durabil, Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor n-ar fi existat. Ea este cea care a dat viaţă ideilor lui Arthur Troop şi a întreţinut permanent speranţa întăririi şi lărgiri organizaţiei. Prietenia a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna emblema sub care se vor desfăşura toate acţiunile şi activităţile Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor. Eforturile de constituire şi de dezvoltare a Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor au fost încununate de succes şi datorită faptului că, în sufletul oamenilor care apăra legea şi societatea, prietenia are rădăcini adânci şi solide. La aceşti oameni se va găsi întotdeauna, din belşug, spirit de echitate şi dreptate, susţinere morală, respect şi apreciere faţă de valorile umane şi ale statului de drept. Implicarea Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor în acţiuni de caritate demonstrează sensibilitatea şi generozitatea membrilor ei. Răspunzând întotdeauna la solicitările celor din jur, membri I.P.A. oferă societăţii un model de comportament demn de urmat. De aceea, cine nu manifestă solicitudine şi iubire faţă de oameni nu-şi va găsi niciodată locul în această organizaţie. Se va simţi stingher şi va pleca de bunăvoie, pentru că în Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor rămân numai acele caractere pentru care dragostea, cinstea, onoarea şi condescendenţa faţă de semeni reprezintă valori la care nu vor renunţa, indiferent de contextul pe care realitatea îl oferă fiecăruia. Prietenia i-a unit pe toţi şi tot prietenia este cea care i-a făcut pe membri I.P.A. să fie mai buni şi mai mărinimoşi.

Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor va rezista atâta timp cât prietenia va găsi în oameni acele resurse prin intermediul cărora iubirea, binele şi speranţa se perpetuează. I.P.A. este o stare de spirit, deschisă tuturor poliţistior, dincolo de barierele discriminării de orice fel, indiferent de rang, rasă, culoare, sex, religie sau limbă. I.P.A. Secţia Română a fost fondată la data de 31 august 1992 şi afiliată la International Police Association in data de 25 octombrie 1996. Asociaţia este organizată pe principiul teritorialităţii, cu sediul oficial în municipiul Bucureşti, fiind formată din regiuni (filiale), constituite pe lângă structurile profesionale ale M.A.I.. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor - Secţia Română (I.P.A. Secţia Română) este o organizaţie nonguvernamentală, nonprofit şi functionează conform prevederilor legislaţiei româneşti şi ale Statutului Internaţional I.P.A.. Are la bază libera asociere şi este formată din poliţişti şi alte cadre ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. La finele anului 2010, în I.P.A. - Secţia Română funcţionau 150 de filiale, însumând peste 58500 de membri. Deasupra admiri Certificatul de afiliere al României la I.P.A.. I.P.A. - cea mai mare organizaţie de prietenie a poliţiştilor din întreaga lume - a fost creată la 1 ianuarie 1950. De atunci, motto-ul său "Servo per amikeco" (“Servicii prin prietenie” - în limba esperanto) a câştigat în peste cinci decenii de existenţă mai mulţi aderenţi decât şi-ar fi putut cineva imagina. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor a fost înfiinţată din iniţiativa unui ofiţer de poliţie din Lincolnshire - Anglia, Arthur Troop, care a dorit să creeze astfel un canal pentru prietenia între poliţiştii de pretutindeni şi cooperarea internaţională. Născut la 15 decembrie 1914, el s-a angajat în iunie 1936 la Poliţia din Lincolnshire, unde s-a specializat în probleme de trafic rutier. După cel de-al doilea Război Mondial, Arthur s-a dedicat proiectului înfiinţării unei organizaţii mondiale a poliţiştilor, dând dovadă de mare încredere în oameni şi în virtuţile prieteniei adevărate. Opţiunea le-a aparţinut în totalitate, după cum şi renunţarea la statutul de membru nu este condiţionată în vreun fel. Ce-i atrage şi, mai ales, ce-i ţine într-o astfel de organizaţie? Cu siguranţă, nu un interes material, pentru că Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor nu satisface o asemenea dorinţă. Poate că este greu de crezut, dar cei mai mulţi membrii ai I.P.A., şi este vorba, în primul rând, de cei care au contribuit în mod substanţial la consolidarea şi extinderea organizaţiei, au o mare capacitate de comunicare şi relaţionare. Dublată de puternice sentimente de omenie, întrajutorare, toleranţă şi bună-cuviinţă, aceşti oameni au făcut din prietenie un mod de a fi. Pentru ei, prietenia generează ocazii şi prilejuri de a se cunoaşte, de a se apropia şi este principala sursă care le alimentează dorinţa de a stabili relaţii noi.

Set trei insigne - Federația română de kaiac canoe

Kaiacul și canoea sunt sporturi nautice fascinante și practice, cu origini ce ne duc în inima Groenlandei, unde eschimoșii foloseau kaiacul pentru vânătoare, pescuit și transport. Pe de altă parte, canoea a fost utilizată în întreaga lume. Primele competiții de sprint la kaiac-canoe au avut loc la Londra, în 1866, iar în 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, au fost incluse oficial în programul olimpic. La următoarea ediție a JO, în 1948, la Londra, s-a introdus și prima probă feminină, la kaiac simplu pe 500 m (K1-500 m). La Jocurile Olimpice, la kaiac-canoe sprint, la masculin se concurează în următoarele probe: canoe simplu pe 1000 m (C1-1000 m), canoe dublu pe 500 m (C2-500 m), kaiac simplu pe 1000 m (K1-1000 m), kaiac dublu 500 m (K2-500 m), kaiac patru pe 500 m (K4-500 m); iar la feminin, la JO canoe simplu pe 200 m (C1-200 m), kaiac simplu pe distanțele de 500 m (K1-500 m), la kaiac dublu pe 500 m (K2-500 m), și la kaiac patru pe 500 m (K4-500 m). În 1972, la München, în programul olimpic au fost incluse probele de slalom, în prezent concursurile desfășurându-se în trei probe masculine și trei probe feminine – canoe simplu (C-1), kaiac simplu (K-1) și kaiac extrem (CX-1). Federatia Română de Kaiac-Canoe este un pilon al acestei comunități pasionate, promovând dezvoltarea sportului, organizând competiții de calitate și susținând sportivii români în competițiile internaționale.

Istoria canotajului romanesc a inceput in secolul XIX, in anul 1864 cand un grup de tineri studenti din Timisoara, intorsi din strainatate de la studii au infiintat pentru placerea lor, "Societatea de luntrisoare". In anul 1925 se infiinteaza la Arad, Comisia de Sporturi Nautice din Romania. Aceasta depune, in anul 1927, cererea de afiliere la Federatia Internationala de Canotaj. Congresul din 19 august 1927 aproba afilierea Federatiei Societatilor Sportive din Romania ca membru extraordinar al FISA. Prima participare romaneasca la o competitie oficiala internationala este semnalata in anul 1932 la Campionatul European de la Belgrad, ca apoi in 1933 la Campionatul European de la Budapesta, Romania a fost prezenta prima data la Jocurile Olimpice de la Helsinki 1952. Sus am postat logo-ul Federaţiei române de canotaj.

Caiacul este o ambarcațiune de sport pentru o persoană sau mai multe,ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri. Sportivii stau pe fund în ambarcațiune, pe care o propulsează cu una sau două padele (vâsle).

Canoea este o ambarcațiune sportivă ușoară, fără cârmă, cu prora și pupa ascuțite și înălțate, condusă cu ajutorul pagaielor. În canoe pot fi unul sau mai mulți sportivi stând în genunchi. Disciplina sportivă care cumulează cele două sporturi se numește caiac-canoe.

Insigna - L.A.R.

LAR (Liniile Aeriene Române) a fost a doua companie aeriană națională din țara noastră, recreată în principal ca o companie aeriană charter și turistică, pe lângă compania aeriană națională românească, TAROM. Predecesoarea sa a fost LAR (Liniile Aeriene Române), înființată în 1924. Compania recreată – LAR, a funcționat între 1975 și 1997 și a folosit o flotă de avioane BAC One-Eleven. Zborurile companiei aeriene transportau în principal turiști către și dinspre stațiunile românești de pe aeroporturi situate în toată Europa.

Insigna - M

Nu am gasit nici un fel de informații cu referire la insigna de mai sus, sau ce ar putea însemna majuscula M. Pentru că mi s-a părut interesantă am postat-o aici sperând că voi primi de la cititori vreo informație. Presupun totuși că această insignă s-a realizat la comanda întreprinderii brasovene METROM, dar rămâne o simplă presupunere.

_____________ooOoo_____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ