Epaminonda's Blog.....: DIEPENBEEK

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană DIEPENBEEK, provincia

LIMBURG, regiunea FLANDRA, din vremuri diferite, o veche

trimitere poștală ilustrată și o insignă locală.

Biserica și Primăria

Primăria

Chioșcul

Gara

Castelul Jaghenau

Pescăria

Mănăstirea Ursulinelor

Piața centrală

Biserica Sfântul Servatius

Piața porcilor

Strada Wijk

Castelul Jongenbosch

Grădina japoneză

Școala

Trimitere poștală ilustrată

Insignă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

UN CAREU TEMATIC

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL TULCEA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Farul Sfântu Gheorghe 1968

Piesa de mai sus reprezintă Farul de aterizare din comuna tulceană Sfântu Gheorghe. Ea face parte dintr-un set de medalii care prezintă toate farurile românești de la Marea Neagră. Sistemul de semnalizare maritimă de pe țărmul românesc al Mării Negre asigură desfășurarea navigației în bune condiții și este alcătuit din șapte faruri principale (de aterizare) la Mangalia, Tuzla, Constanța, Midia, Gura Portiței, Sfântu Gheorghe şi Sulina; trei grupuri de lumini portuare la Mangalia, Constanța şi Midia; cinci instalații sonore de semnale de ceață (nautofoane) la Mangalia, Tuzla, Constanța, Midia şi Sulina. Medalia a fost realizată în două variante de metal compoziției și prezintă următoarele caracteristici tehnice:

Material: Argint cu titlu de 999‰ sau aliaj de cupru
Diametru: 37 mm
Greutate: 31,1 grame
Calitate: proof
Tiraj fix: 60 bucăți cea din argint și 40 bucăți cea din aliaj de cupru
Preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 2000 lei cea din argint sau 950 lei cea din aliaj de cupru

Farul de aterizate de la Sfântu Gheorghe a fost dat în folosință în anul 1968. El este instalat pe capul Sf. Gheorghe în punctul φ = 44º53'57"N, λ = 29º36'01"E. Turnul farului este construit din metal, având forma a două prisme triunghiulare uşor torsionate, acoperite pe două laturi cu plăci din tablă inoxidabilă, iar pe celelalte două cu plăci din policarbonat. Farul are o lumină albă cu grup de două sclipiri, perioada - 7,2 secunde, vizibilitate - 19 mile marine, înălţimea luminii - 50 metri și înălţimea construcţiei - 48 metri.

Sfântu Gheorghe este o comună din județul Tulcea formată doar din acest sat. Pe hărțile mai vechi (perioada ocupației turcești) apar alte denumiri ale localității precum Kidrillis, Cadîrlez sau Catarlezi care derivă din denumirea turcă Kadırler însemnând Cadârgele (numele unor mici și speciale ambarcațiuni fluviale turcești) sau Aios Iorgos, denumire de origine greacă. Din anul 2003, localitatea este gazda Festivalului Internațional de Film "Anonimul". Așezarea este situată la vărsarea brațului dunărean Sfântu Gheorghe în Marea Neagră. Aici se formează insulele Sacalin, considerate drept un început de deltă secundară. Rezervația integrală Sacalin-Zatoane - parte din Rezervația naturală de biosferă a Deltei Dunării se întinde la sudul comunei Sfântu Gheorghe pe circa 21000 de hectare limitrofe litoralului. Este o succesiune de grinduri cu lacuri izolate, zone mlăștinoase, ape fluviale și salmastre (ape cu salinitate redusă), bălți nisipoase, traversate de dune paralele, stuf. Lacurile Zatoane, în special, sunt locuri de pasaj, de popas și de clocit pentru lebede, stârcii albi, roșii și galbeni, țigănuși, lopătari. Așezarea este recentă (sec. XVII) deoarece, anterior, zona era încă submersă, grindurile nefiind încă formate. Conform recensământului din anul 2011, comuna Sfântu Gheorghe are o populație de 797 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 91,84%, ucrainieni – 3,76% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Săptămâna sportului la Tulcea 1 - 9 iulie 2023

Aegyssus Sportfest 23

Citius, Altius, Fortius

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la festivalul sportiv “Săptămâna sportului la Tulcea 1 – 9 iulie 2023”. Festivalul s-a organizat de Primăria municipiului Tulcea sub genericul AEGYSSUS SPORT FEST 2023. Participarea a fost liberă, iar înscrierile s-au făcut prin intermediul cluburilor și asociațiilor sportive partenere: BikeRehab Racing Team (mountainbike), Aqua Vita Delta Tulcea - Triatlon, Asociatia Judeteana de Atletism Tulcea (semimaraton), CSM Danubiu (box, kaiac-canoe, lupte), Clubul Sportiv Logic Delta (șah), SakuraDojo Tulcea (kempo), Șoimii Dobrogeni-Arte Martiale Tulcea (kempo), Nippon Budo Sport Romania (karate), Sever Marc Tennis Club (tenis de câmp), Victoria Delta Tulcea (fotbal), Asociația Județeană de Baschet (streetball), ACS Tenis de Masă ,,Delta Dunării”. În perioada 1 – 9 iulie 2023 competiții pasionante în următoarele raluri sportive: mountain bike, kaiac-canoe, triatlon, semimaraton, streetball, tenis de masă, tenis de câmp, șah, fotbal, lupte, kempo, karate, box. Evenimentul Aegyssus Sport Fest a avut și are ca scop îndrumarea tulcenilor către practicarea sportului în cadrul oficial oferit de cluburile sportive și asociațiile de profil. Mediul competițional, asumarea regulilor jocului, promovarea fair-play-ului, spiritul de echipă, toate aceste elemente creează condițiile propice pentru o dezvoltare armonioasă a individului, atât din punct de vedere a sănătății fizice cât și pe plan social.

Citius, Altius, Fortius este deviza Jocurilor Olimpice moderne. Este o expresie în limba latină, o figură de stil care înseamnă “Mai rapid, mai înalt, mai puternic”. A fost propusă, în 1894, de Pierre de Coubertin, istoric şi pedagog francez, fondatorul Comitetului Olimpic Internaţional şi “părintele” Jocurilor Olimpice moderne. După cum el însuşi mărturisea, a “împrumutat” această expresie de la prietenul său, Henri Didon, un preot dominican, pasionat de atletism. Deviza “Citius, Altius, Fortius” a fost utilizată pentru prima dată la Jocurile Olimpice din 1924, de la Paris, concentrând idealurile olimpice ale lui Pierre de Coubertin, pe care le-a exprimat într-un fel de “jurământ”: “Important, la olimpiade, este să participi şi mai puţin să câştigi. Să ne amintim că ceea ce este important în viaţă nu este triumful, ci lupta. Esențial nu este să cucerești, ci să lupți”.

Maraton Delta Dunării - Sulina, ediția a VIII-a - 26 octombrie 2019

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, cu o distanță oficială de 42,195 km, care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Phidippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfășoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratoanele mai mari pot avea zeci de mii de participanți.

Farul observator din orașul Sulina, județul Tulcea, cunoscut ca și Farul vechi sau Farul Comisiei Europene a Dunării este un important monument istoric al orașului. Construirea acestui far a inceput in anul 1838 dupa planurile arhitectului Charles Ackroyd, arhitect sef al Departamentului Marii Negre, aflat sub conducerea amiralului rus Mihail Petrovici Lazarev. Lucrarile de constructie au fost terminate in anul 1841, acest lucru fiind mentionat in ziarul de limba franceza Journal d'Odessa nr.92 din data de18/30.11.1841. La 25 octombrie 1841 au fost aprinse cele 13 lampi cu petrol refractoare, producand o raza de lumina foarte intensa de rangul lll care indica intrarea pe Gura Sulinei, distanta de bataie a luminii albe fiind de 15 mile marine iar inaltimea farului de 17,80 metri. Scopul farului era avertizarea și ghidarea pe vizibilitate scăzută sau pe timp de noapte a navelor care intenționau să intre pe brațul Sulina, venind dinspre Marea Neagră. Fundatia acestui far se sprijina pe piloti din lemn de pit-pai (pych-pine lemn de esenta tare asemanator arborelui teck) batuti cu sonetele, temelia este facuta din piatra, iar turnul este zidit din caramida in interior avand ca baza un cilindru de otel in jurul caruia este montata scara de acces sub forma de spirala avand 92 de trepte. Pentru constructia acestui far, s-a folosit lemn adus din lndia cu corabiile, piatra din Malta si Grecia, bronz si cupru din Franta, cristale din Anglia. Pana in anul 1854 (cand Sulina a fost bombardata de flota britanica), farul a fost administrat de lmperiul Tarist. Din 1856 cand Gurile Dunarii revin lmperiului Otoman, acest far este administrat de Administratia Farurilor Otomane din Marea Neagra pana in 1879, cand este predat Comisiunii Europene a Dunarii (C.E.D.) în anul 1939 farul a fost predat de CED catre Directia Dunarii Maritime (Statului Roman), iar din anul 1954 a apartinut Administratiei Fluviale a Dunarii de Jos, acesta functionand pana la data de 6 ianuarie 1986 cand a fost declarat far stins. La inceputul secolului al XX-lea sistemul de iluminare s-a modificat, trecandu-se de la lampi cu petrol la lampi cu oxiacetilena iar din anul 1970 s-a trecut la iluminatul electric. Din anul 2003, farul a devenit muzeu, fiind principalul obiectiv turistic din localitate. Muzeul actual adăpostește la parter o sală dedicată Comisiunii Europene a Dunării, precum și cabinetul de lucru al scriitorului Eugeniu P. Botez, cunoscut sub pseudonimul literar Jean Bart. Inițial farul era situat în apropierea punctului de vărsare a fluviului Dunărea în Marea Neagră, dar astăzi în urma expansiunii uscatului și a modificării liniei litoralului, farul este situat la circa 1,5 km de țărmul mării.

Sulina, în limba greacă - Σουλινάς-Soulinás, este un oraș în județul Tulcea. Orașul nu este legat direct de rețeaua de drumuri din România și poate fi vizitat numai pe calea apelor, fie pe Dunăra, fie pe Marea Neagră. Sulina este orașul din România situat la cea mai mică altitudine medie, de numai 4 m deasupra nivelului mării și în extremitatea estică a țării. Orașul se întinde de-a lungul Dunării, cu cea mai mare parte a habitatului pe malul drept. Spre deosebire de restul Deltei Dunării, împrejurimile orașului sunt formate din soluri nisipoase și sărate, parțial umede, brăzdate de canale. În zonele uscate și sărate vegetația este cea specifică dunelor, ca de exemplu cătina roșie (Tamarix ramosissima). În zonele mlăștinoase predomină stuful (genul Phragmites), papura (genul Typha), izma broaștei (Mentha aquatica), cucuta de apă (Cicuta virosa), cornaciul (Trapa natans) și mai rar nufărul alb (Nymphaea alba). Zona extravilană se remarcă prin absența copacilor de mari dimensiuni, existând un singur pâlc de salcâmi (Robini pseudacacia) la intrarea în oraș. Altfel, în oraș se pot întâlni sălcii (Salix babylonica), plopi, frasini (Fraxinus excelsior) și corcoduși (Prunus cerasifera), pomii fructiferi consacrați fiind mai rari. La capitolul legendar există presupunerea că Sulina ar fi existat încă din secolele VI - VII î.Hr., ca „meleag al vestiților traci cimerieni”. La capitolul istoriei verosimile, se știe că Grecii și Romanii antici traversau Delta Dunării în expedițiile lor pe Dunăre și mare, fără ca vreun port să fie semnalat sau să fi lăsat vreo urmă arheologică în actualul areal al Sulinei, și fără ca să fie cert că navigația era atunci posibilă pe brațul ulterior denumit Sulina, pe atunci mai întortocheat de meandre și mai neînsemnat ca debit decât azi. La capitolul „istoriei dovedite și scrise”, documentele prezintă Sulina începând cu perioada bizantină, prima mențiune datorându-i-se lui Constantin Porfirogenetul, care, în lucrarea sa De Administrando Imperii, îl pomenește cu numele de Solina. Tot cronicile bizantine menționează că flota grecească a trecut pe aici în cadrul expedițiilor de apărare împotriva bulgarilor, premergătoare bătăliei de la Ongal (anul 680). Apoi, Sulina poate fi întâlnită în mai multe portulane și hărți italiene din secolele XIV și XV, printre care se numără harta întocmită de Pietro Visconti în anul 1327 și portulanul genovez din secolul al XIV-lea, tipărit de către cărturarul Dimitrios Tagias. Cele mai multe informații despre localitatea Sulina încep să apară din secolul al XVIII-lea, când turcii aleg drumul apei până la Constantinopol, trecând pe brațul Sulina, devenit la acea vreme cel mai ușor navigabil. La 1800, Sulina număra 8722 de suflete fiind formată cosmopolit din români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni în egală măsură și numită de scriitorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez), fost căpitan al portului Sulina, „Europolis”. Sulina a căpătat statut de oraș în secolul al XIX-lea, odată cu stabilirea Comisiei Europene a Dunării, care a transformat localitatea dintr-un sat de pescari într-un oraș important pentru traficul fluvial european. Palatul Comisiei Europene a Dunării și Farul din Sulina sunt două din monumentele importante ale orașului, datând din anii 1860 și 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, conform informațiilor oferite de Muzeul Farului Comisiei Europene a Dunării, Sulina a fost distrusă în proporție de peste 80% de bombardamentele sovietice.

Aici se găsește un cimitir maritim, unic în țară și chiar în Europa. Cimitirul din Sulina este o „rezervație istorică”, în care își au locul de veci înalți funcționari ai Comisiei Europene a Dunării, danezul Magnusen - inginer-șef al lucrărilor din Sulina, inginerul Carl Kühl un cuplu tânăr îndrăgostit – o prințesă și-un prinț grec de demult, dar și mulți oameni ai apelor. Sunt și nume exotice, cu povești amplificate în legendă. Caz unic, în perimetrul lui sunt înmormântați cetățeni de 21 de naționalități, aparținând cultelor creștin, musulman și iudaic. Unele monumente funerare sunt adevărate opere de artă, iar poveștile unora dintre cei înhumați aici sunt tulburătoare. Un alt obiectiv turistic este Farul Vechi din Sulina - astăzi muzeu - a fost construit între anii 1869 - 1870. Având o înălțime de 17,34 metri și o formă tronconică, farul găzduiește cabinetul de lucru al lui Eugeniu Botez, cunoscut sub pseudonimul literar Jean Bart. Tot la parterul farului se află o altă sală dedicată Comisiunii Europene a Dunării, organism internațional constituit în urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856. Sulina mai are și kilometri de plajă la Marea Neagră, însă aceasta nu atrage un număr mare de turiști. Mai nou acestă plajă este folosită pentru nudism, în locurile ei izolate. Plaja, în mare parte nu este amenajată, ceea ce îi oferă un aspect virgin. Plaja este cea mai lată porțiune de acest fel de pe litoralul Mării Negre și are o granulație asemănătoare cu cea din Mamaia. Este o alternativă la stațiunea Vama Veche. La recensământul din anul 2011 orașul număra 3663 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4601 locuitori) dintre care: români – 81,92%, ucrainieni – 1,22%, ruși lipoveni – 9,88%, greci – 1,69% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului tulcean Sulina astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,48% , ortodocși de rit vechi – 3,82% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Măcin - Mountain Fun - Finisher

New Edge - Colours in The Box

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția contracost de Mountain de la Măcin, județul Tulcea. În cadrul competiției alternează probe de cros și mers pe bicicletă în condiții de teren variat și pe distanțe diferite.

Măcin, în limba turcă – Maçin, este un oraș din județul Tulcea. Orașul este situat la confluența unităților morfologice fluviul Dunărea cu Munții Măcinului, la altitudinea medie de 40 metri, în vecinătatea Dunării Vechi la vest și a Munților Măcinului (Culmea Pricopanului) la est și nord-est. Relieful orașului Măcin se compune din trei forme de relief principale: Munții Măcinului, câmpia marginală și Lunca Dunării. Are acces rutier dinspre Brăila (punctul de trecere cu bacul de la Smârdan), Galați (punctul de trecere cu bacul de la I.C.Brătianu), Tulcea (șoseaua E87) și Constanța. Conform izvoarelor istorice, posibila localizare a "Vicinei" era la Măcin, de unde provenea primul mitropolit al Țării Românești (1359), Iachint de Vicina. O dată cu cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman, Măcinul devine sediu al unei garnizoane otomane, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului. La recensământul din anul 2011 orașul număra 8245 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 - 10625 locuitori), dintre care: români – 84,54%, romi – 3,89%, turci – 2,35% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului tulcean Măcin astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,42%, musulmani – 2,51% și restul – nedeclarată sau altă religie.Orașul Măcin s-a constituit în apropiere de castrul roman Arrubium, ridicat de romani în vecinătatea unei așezări daco-getice cu nume de origine celtică (de la care a preluat numele). În antichitate, aici a existat un cult al zeului Jupiter Arrubianus, de unde provine numele. Cetatea era cuprinsă în uniunea tribală condusă de Rhemaxos, sau, poate a celei a lui Zyraxes, incluzând și Delta Dunării. După cucerirea Dobrogei de către romani (46 e.n.), Arrubium devine reședința unei unități romane de cavalerie. În Evul Mediu, orașul poartă numele de Măcin și joacă un rol important în viața economică și administrativă a Dobrogei. În anul 1388, în timpul voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), odată cu cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman, Măcinul a avut un important rol comercial – ca sediu al unei garnizoane otomane, port la Dunăre, punct de vamă și stație pe drumul ce ducea către capitala Imperiului Otoman. În iarna anilor 1461-1462, Vlad Țepeș conduce o campanie militară împotriva armatei turce peste Dunăre, restabilind controlul românesc asupra Dobrogei. În toamna anului 1594 și primăvara anului 1595, are loc o incursiune armată a domnitorilor aron Vodă și Mihai Viteazu, în contextul răscoalei antiotomane a Țărilor Române, în urma căreia fortărețele de la Măcin, Isaccea, Cernavodă, Silistra, Nicopole și Vidin au fost cucerite. Odată cu declanșarea războaielor ruso-turce, Măcinul a fost în mai multe rânduri implicat în acestea. La 11 octombrie 1771, generalul rus Miloradovici, alungă din Măcin oastea otomană condusă de Abdi Pașa, al carui efectiv se ridica la 7 000 de oameni. La 9 iunie 1877, trupele corpului 14 ale armatei ruse comandat de generalul Zimmerman au început traversarea Dunării în Dobrogea pe la Galați și Reni. Măcinul a fost ocupat la 11 iunie 1877. În timpul acestui război, au avut loc scufundarea cuirasatului turc “Lufti-Djelil”, o importantă navă de război a flotei otomane, de către artileria rusă din Brăila, și atacul din 13-14 mai 1877, când șalupa “Rândunica” comandată de maiorul roman Murgescu, a scufundat pe canalul Măcin canoniera cuirasată ”Hivzi-Rahman”. În anul 1878, în urma Tratatului de la Berlin care aloca Dobrogea României, la 14 noiembrie 1878 o coloană a armatei române și înalte oficialități ale guvernului de la București treceau pe sub un arc de triumf ridicat la Măcin, marcând un moment al întregirii naționale. Obiectivele turistice, ușor accesibile, sunt formate din elemente ale potențialului turistic natural (peisaj geografic, rezervații naturale, monumente ale naturii), precum și de elemente ale potențialului turistic antropic (monumente istorice și de arhitectură, obiective culturale și de artă populară). Ca atracții turistice ale orașului enumăr totuși: Parcul național Munții Măcinului; Locul fosilifer Dealul Bujoarele – rezervație naturală ecologică; Pădurea Valea fagilor – rezervație naturală botanică; Popina Blasova – rezervație naturală în Balta Brăilei; Locul numit Piatra fetii (o stâncă aflată pe șoseaua șerpuitoare Măcin-Smârdan, o zonă a luncii Dunării și o baltă de sine stătătoare); Izvorul de leac din Munții Măcinului; Castrul roman Arrubium – Măcin, secolul I Î.E.N, altitudine 467 metri; Hanul vechi și Geamia din Măcin; Monumentul eroilor și Mănăstirea cu interior de lemn.

Centrul ecoturistic Delta Dunării

Situat în apropierea falezei orașului, Muzeul Deltei Dunării, denumire completă actuală Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării formează, alături de alte două muzee, moscheea musulmană și alte clădiri de patrimoniu aflate în vecinătatea sa, centrul cultural al orașului Tulcea. Conceput ca o instituție de cultură complexă – muzeu și acvariu public – Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării a fost realizat prin efortul comun al Consiliului Județean Tulcea și al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea, în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006. Este secție componentă a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea și a fost inaugurat oficial la 14 aprilie 2009, pentru vizitare fiind deschis din 25 februarie 2009. Centrul cuprinde o expoziție permanentă, ce prezintă în principal elemente caracteristice patrimoniului natural existent în Rezervația Biosferei Delta Dunării, un acvariu public și diverse expoziții temporare. Într-un decor ce redă cu fidelitate habitate specifice Deltei Dunării și Complexului Lagunar Razim-Sinoie, precum și altor arii protejate de importanță națională din Podișul Dobrogei, cum ar fi Parcul Național Munții Măcinului, expoziția permanentă permite descoperirea diversității biologice ridicate a celor două unități geografice prin expunerea a 46 specii de plante, 3 specii de reptile, 44 specii de păsări și 12 specii de mamifere prezentate în diverse ipostaze și relații ecologice. Tot aici aveți posibilitatea de a cunoaște păsările declarate monumente ale naturii, speciile de animale rare protejate la nivel național și european, speciile dispărute din spațiul deltaic și dobrogean, speciile nou pătrunse în fauna deltei, dar și aspecte din viața lor prin intermediul filmelor dispuse de-a lungul traseului de vizitare. Acvariul este dotat cu instalații moderne și are o capacitate de stocare a apei de 150 tone. Prezintă o colecție formată din 24 specii de pești indigeni întâlniți în Delta Dunării și Marea Neagră, 23 specii de pești de recif, opt specii de nevertebrate marine și șase specii de corali aduse din Indonezia. Acvariile cu specii de pești si nevertebrate întâlnite in recifele de corali constituie o noutate pentru Tulcea, și chiar pentru acvariile din România, amenajate într-un spațiu public. Printr-un sistem de două acvarii cilindrice, dispuse concentric, aveți posibilitatea de a experimenta, aflându-vă pentru câteva minute in mijlocul unui recif, înconjurați de pești și corali, cu forme și culori impresionante, ce vă vor încânta privirile. Aceleași senzații le puteți trăi și parcurgând tunelul aferent celui mai mare bazin din acvariu, însoțiți de sturioni, considerați a fi printre cei mai primitivi pești ce mai trăiesc azi pe glob, și anghile, cunoscute datorită particularității reproducerii lor biologice. Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării este un loc preferat de localnici și turiști pentru recreere și socializare, atât datorită activităților pe care le desfășoară cât și pentru facilitățile create vizitatorilor: spațiul de joacă destinat copiilor, infotecă cu computere conectate la internet și programe interactive, wireless, iar pentru persoanele cu dizabilități locomotorii sunt special amenajate rampa de acces, liftul interior și un grup sanitar adecvat. La ieșirea din Centru, vizitatorii au posibilitatea să achiziționeze diverse suveniruri.

Tulcea (în turcă Tulça) este municipiul de reședință și cel mai mare oraș al județului Tulcea, Dobrogea, România. Este situat pe 7 coline din Dealurile Tulcei, pe o vatră populată continuu începând din perioada culturii Gumelnița (2900 - 2200 î.C.), continuând cu așezarea greacă Aegyssus (secolul VIII î.C.), cu portul și orașul roman din secolele I - II d.C., cu orașul numit Tulcea din vremea lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânirea otomană orașul decade, un reviriment înregistrându-se odată cu deschiderea canalului Sulina. Prima atestare documentară a orașului este din anul 1506. Între anii 1420 – 1877 a fost sub stăpânire otomană. Orașul de la gurile Deltei Dunării numără în prezent aproximativ 73700 de locuitori. Sus am postat stema actuală și o poză cu Gara feroviară din Tulcea. Dacă dorești să îți faci o părere și mai completă despre orașul Tulcea dă o căutare pe google la....epaminonda's blog Trei zile nu-s de-ajuns…și nu vei regreta. Lectură plăcută! Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură tulceană, din vremuri diferite, dar și o trimitere poștală ilustrată.

Liceul Principele Ferdinand

Casa Avramidi

Agenția austriacă "Danubiana"

Catedrala Sfântul Nicolae

Biserica bulgară Sfântul Gheorghe

Bustul lui Spiru Haret

Biserica greacă

Biserica armeană

Banca Națională a României

Biserica Sfinții Împărați

Stema județului Tulcea RSR

Tulcea este un județ situat în nordul provinciei istorice Dobrogea, România și are reședința în municipiul Tulcea. Ca subunități administrative județul are în componența sa un municipiu - Tulcea, 4 orașe – Măcin, Babadag, Isaccea și Sulina precum și 46 de comune. Județul Tulcea se întinde pe o suprafață de 8499 kilometri pătrați și în anul 2011 număra 201462 locuitori. Sus am postat stema și harta județului Tulcea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, câteva trimiteri poștale și vederi generale din vremuri diferite.