Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Topliceni (în trecut, Zgârciți) este o comună din județul Buzău care include și satele: Băbeni, Ceairu, Dedulești, Gura Făgetului, Poșta și Răducești. Comuna se află în nordul județului, la nord-est de municipiul Râmnicu sărat, satele ei întinzându-se de-a lungul cursului mediu al râului Râmnicu Sărat, în amonte de oraș. Comuna este traversată de șoseaua națională DJ203H, care o leagă spre sud-vest de Valea Râmnicului (DN2 lângă Râmnicu Sărat), și spre nord-est de Buda și Dumitrești (Vrancea). La recensământul din anul 2021 comuna număra 3987 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (4080 – în anul 2011) dintre care: români – 82,49%, romi – 10,84% și restul – alte etnii. Componența confesională a comunei Topliceni astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,9%, adventiști – 1,98% și restul – alte religii sau nedeclarate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Zgârciți, era reședința plășii Râmnicul de Sus a județului Râmnicu Sărat. În 1925, comuna făcea parte din plasa Orașul și avea în componență satele Sgârciți-Topliceni, Dărmănești, Plevna, Poșta și cătunul Bărăști. În 1950, comunele au fost incluse în raionul Râmnicu Sărat al regiunea Buzău și apoi (după 1952) al regiunii Ploiești. În 1968, comunele au fost comasate, în comuna Topliceni, satul Drăghești fiind desființat și inclus în satul Băbeni.

mănăstirea Dedulești, construită 1620, monument istoric și de arhitectură de interes național, incluzând Biserica Pogorârea Sfântului Duh și Turnul fortificat
monumente de interes local: biserica „Înălțarea Domnului” (secolul al XVIII-lea) din satul Băbeni; biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Nicolae” (1747) din același sat; și ruinele bisericii „Sfântul Ioan Damaschin” (1709) din satul Poșta.

În faţa şcolii din localitatea Băbeni, peste drum, se află monumentul eroilor. Iniţial a fost ridicat prin contribuţia văduvelor de război, în memoria eroilor din Războiul de Independenţă şi Războiul de Reîntregire, fiind de formă piramidală, cu vultur în vârf. Numele eroilor sunt înscrise pe plăci fixate pe monument. Autorul monumentului este un anume Bernadis. În timp, monumentul a suferit deteriorări, iar plăcile de marmură cu numele eroilor au fost furate. Monumentul a fost restaurat, în anul 2000, din iniţiativa preotului Peneoaşu Ghiţă. Inscripţia arată că sunt cinstiţi “Eroii comunei Băbeni din campania 1916-1918, 1941- 1945” şi “Eroii satului Băbeni 1877”, numele tuturor fiind înscrise pe plăci de marmură. În curtea bisericii cu hramul “Înălţarea Domnului”, monument istoric, aflată într-o avansată stare de degradare, se găsesc mai multe cruci de eroi din cele două războaie mondiale.

În curtea bisericii al cărei hram este “Pogorârea Sfântului Duh”, monument istoric din localitatea Dedulești se găseşte o cruce din ciment mozaicat, pe care este fixată o placă de marmură, cu următoarea inscripţie: “Întru pomenirea ostaşilor din satul Deduleşti morţi pe câmpul de luptă. Această sfântă cruce s-a ridicat de către Gheorghe Bodinescu cu soţia sa Elena în amintirea tatălui său Iordache Bodinescu, mort în război, 1917. Ridicată în 1974.”. Lângă biserică se află un cimitir fără oseminte, cu cruci de lemn, pentru pomenirea eroilor satului. Pomelnicul acestora a fost întocmit de preotul Bâsceanu Ion şi se păstrează într-o ramă de lemn în biserică.

În centrul localității Răducești, a fost ridicată o masivă cruce din piatră cioplită în memoria eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, autor fiind meşterul Popescu Ştefan. Numele eroilor au fost săpate în piatră, dar astăzi nu mai sunt lizibile.

În apropiere de şcoala din localitatea Topliceni, la şosea, se înalţă monumentul eroilor, ridicat în anul 1930, de zidarul Frangulea Nae din Topliceni, cu sprijinul văduvelor de război, în memoria eroilor din Războiul Întregirii Neamului. Monumentul este în formă de obelisc, cu o cască militară în vârf, iniţial fiind o cruce, decorat cu elemente florale, aşezat pe un postament în trepte, pe care au fost înscrise numele eroilor satului, fără a se preciza în care război au pierit.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- JANET NICĂ -

OSTROVENI / DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ ȘI

CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Ștefan cel Mare și Sfânt

protector al Poliției de Frontieră

Poliția de frontieră română

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.
(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Trupele de Grăniceri, denumire actualizată – Poliția de frontieră, sunt o veche instituție militarizată a statului românce asigura și asigură paza frontierelor si supraveghează traficul de persoane la punctele de trecere a acestora. Paza frontierelor era una dintre cele mai serioase probleme în regimul comunist și mai înainte. Toți românii, și mai ales cei din localitățile de frontieră, erau obligați (instruiți) să fie vigilenți și să informeze de îndată posturile de miliție și grăniceri din localitate despre prezența unor persoane străine, suspecte aflate pe raza localității lor. Pentru a încuraja această atitudine civică (chipurile) regimul comunist a instituit o serie de medalii și insigne ce se confereau adulilor dar și pionierilor cu merite pe această linie, exact din această categorie face parte și insigna de mai sus. Indiferent de forma de organizare si denumire - plaiesi, potecasi, marginasi, cordonasi, calarasi, martologi, dorobanti, graniceri, politisti de frontiera - intotdeauna continutul misiunilor a fost acelasi, cu anumite particularitati, in functie de caracterul perioadei istorice existente: in timp de pace strajuirea hotarelor, prevenirea activitatilor ilegale la adresa sigurantei interne, pornind de la granita, a intereselor externe ale tarii, iar, in timp de razboi, participarea, alaturi de celelalte forte combatante, la lupta pentru apararea pamantului stramosesc. Dupa aparitia statelor feudale romanesti si inviorarea schimburilor economice cu tarile din jur: Rusia, Polonia, Ungaria, Austria a aparut o preocupare mai constanta pentru asigurarea drumurilor de comert, aplicarea sistemului vamal, apararea punctelor vamale si prevenirea comertului clandestin. Vreme indelungata, sistemul de paza si aparare a hotarelor a revenit cetatilor de la margine. Inca in primii ani de domnie, Mircea cel Batran a construit o cetate la Giurgiu, in care a asezat "straji ca sa vegheze la tot ce se intampla dincolo de apa" si una la Turnu, edificata pe ruinele unei cetati mult mai vechi. Primele trupe regulate (batalioane) de grăniceri s-au constituit pe teritoriul Transilvanie (provincie austro-ungară) pentru paza frontierelor împotriva atacurilor turcilor, tătarilor sau altor invadatori (Orăștie, Caransebeș, Năsăud etc). La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea, in structura organizatorica a slujitorilor de la hotare apar unele mutatii. Astfel, in Tara Romaneasca, Constantin Mavrocordat infiinteaza "Corpul slujitorilor de granita", unii numiti "focsanlai" spre Moldova si altii "martologi" spre Oltenia. Apoi, de-a lungul Dunarii, intre Varciorova si Braila, trei regimente (polcuri) au sarcina atat de semnalare a trecerii unor persoane nedorite in tara, cat si de prevenire a transmiterii unor boli contagioase din Orient spre centrul Europei, in cadrul asa-numitului "cordon de carantina". In anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a infiintat pentru prima data, in Muntenia, Corpul Granicerilor, intocmindu-se "Proectul asupra pazei Dunarei si a granitei dinspre Austria si Moldova". Paza granitei se facea in punctele mai importante de catre Oastea permanenta, iar in punctele secundare, atat pe linia Dunarii cat si pe frontiera muntoasa si spre Moldova de catre Cordonasi (la Dunare), Potecasi sau Pichetasi (la munte) si care se luau din oamenii satelor din apropierea frontierei. Pentru paza unui punct secundar concura 120 de familii. Fiecare sat trebuia sa aiba in permanenta un caprar, patru oameni inarmati si un vaslas, cu imbracamintea si hrana lor. Hrana li se dadea de catre sateni, in bani, socotit 20 de parale pe zi pentru fiecare ostas. Aceasta stare a durat pana in 1850 cand prin "Legea pentru Organizatia Granicerilor" se ia ostirei paza frontierelor si se da satelor. Legea stabilea ca 120 de familii sa aiba de pazit patru pichete. Pichetele de la Dunare aveau cate 22 oameni, cele de la granita cu Austria cate 14, iar cele dinspre Moldova cate 7 oameni. Paza se facea in doua schimburi, a cate o saptamana. Unirea Principatelor Romane din 1859 a adus modificari si in ceea ce priveste structura granicerilor, in sensul contopirii celor doua administratii intr-una singura. Prin Decretul nr. 485 din 10 iulie 1862 a fost desfiintata granita de pe Milcov dintre cele doua state romanesti. Inaltul Decret Domnesc numarul 893/24 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza prevedea organizarea granicerilor din Moldova dupa modelul celui din Tara Romaneasca si unirea celor doua corpuri graniceresti. Corpul granicerilor, de dincoace si de dincolo de Milcov, unificat, facea parte integranta din armata, aflandu-se sub autoritatea nemijlocita a Ministerului de Razboi. El era organizat pe patru Inspectorii: Bucuresti, Iasi, Piatra-Neamt si Pitesti, structurate pe cate zece batalioane, fiecare cu cate trei-patru companii. Mentionam ca in scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trimisa la 1 octombrie 1865 lui Napoleon al III-lea, imparatul Frantei, vorbind despre progresele pe care le facuse Romania in domeniul militar, preciza ca aceasta dispunea de 12.000 de graniceri. In perioada 1869 - 1872, institutia granicerilor cunoaste alte transformari, ca urmare a evolutiei sistemului militar din Romania, crescand si mai mult influenta elementului militar, atunci cand rezervistii sunt inlocuiti cu militari activi. Abia în 26 februarie 1915 a fost promulgata Legea Granicerilor, o lege modernă cu prevederi clare și concrete pentru acele vremuri. La 12 iulie 1940 a fost infiintata Directia Generala a Politiei si Securitatii Statului (incluzand si Politia de Frontiera, conform Legii 2370). In timpul celei de-a doua conflagratii mondiale, fortele graniceresti au indeplinit misiuni caracteristice razboiului, iar pentru modul in care ele au fost indeplinite au fost citate prin Ordin de Zi pe Unitate, inclusiv prin Ordin de Zi pe Intreaga Armata. La 1 ianuarie 1946 a luat fiinta Comandamentul Trupelor de Graniceri, organizat pe trei Brigazi de Graniceri, un Centru de Instructie al Granicerilor si un Grup de Nave. Brigada avea in compunere doua regimente, iar regimentul doua batalioane si un batalion de instructie. La 21 iunie 1947, prin Legea nr. 208, Comandamentul Trupelor de Graniceri a fost scos din subordinea Ministerului Apararii Nationale si trecut in cea a Ministerului de Interne, avand aceeasi misiune - paza si apararea frontierelor. In 1948 a fost infiintat Serviciul de Pasapoarte si Politie de Frontiera din subordinea Ministerului de Interne, iar, un an mai tarziu, Trupele de Graniceri aveau ca sarcina si controlul punctelor de trecere a frontierei. Prin H.C.M. nr. 1361/11.07.1956 structura M.I. era constituita din Departamentul Securitatii si Departamentul Internelor. La Directia Securitatii se aflau Trupele de Securitate, Trupele de Graniceri si Trupele de Paza. Prin Decretul nr. 68/20.02.1960 Trupele de Graniceri au fost trecute la Ministerul Fortelor Armate iar punctele de frontiera au ramas in structura Comandamentului Trupelor de Graniceri. In 1964, prin H.C.M. nr. 258/26 mai, punctele de control pentru trecerea frontierei de stat au trecut de la M.F.A. la M.A.I. Prin Hotararea C.S.A.T. nr. 113 din 16 decembrie 1998 s-a dispus ca sa se constituie Politia de Frontiera Romana, condusa de Inspectoratul General al Politiei de Frontiera, pentru indeplinirea misiunilor de paza, supraveghere si controlul frontierei de stat, iar prin O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999 s-a infiintat Politia de Frontiera Romana, prin preluarea structurilor si efectivelor C.N.Gr. si D.P.F. din cadrul Directiei Generale de Politie de Frontiera, Straini, Probleme de Migrari si Pasapoarte. La data intrarii in vigoare a ordonantei s-a infiintat si Garda de Coasta, in structura I.G.P.F., prin preluarea unitatilor de marina granicereasca maritima si fluviala din cadrul C.N.Gr. si a unor posturi ale Politiei T.N. din cadrul I.G.P., stabilite prin Ordin al ministrului de interne.

Transelectrica

D.E.N. - Dispecerul Energetic Național

60 ani - 1955 - 2015

Transelectrica (Compania Nationala de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.) este operatorul național de transport de energie electrică în România. Compania a fost înființată în iulie 2000 prin reorganizarea CONEL, având ca obiect de activitate transportul energiei electrice, operator de sistem și dispecer. Compania gestionează, operează, întreține, modernizează și dezvoltă o rețea de transport formată din 79 de stații electrice de transformare, cu o capacitate de circa 35506 MVA, și 9028 kilometri de linii electrice aeriene de 110/220 kV, 400 kV și 750 kV, aflate în gestiunea a opt sucursale de transport.
Este operatorul de transport si de sistem din Romania, cu un rol cheie pe piata de energie electrica din Romania. Transelectrica administreaza si opereaza sistemul electric de transport si asigura schimburile de electricitate intre tarile Europei Centrale si de Rasarit, ca membru al ENTSO-E (Reteaua Europeana a Operatorilor de Transport si Sistem pentru Energie Electrica). Este responsabila pentru transportul energiei electrice, functionarea sistemului si a pietei, asigurarea sigurantei Sistemului Electroenergetic National (SEN). De asemenea reprezinta principala legatura dintre cererea si oferta de electricitate, echilibrind permanent productia de energie cu cererea.

La data de 13 iunie 1955 a intrat in functiune operativa Dispecerul Energetic National (D.E.N.), care prin ordin al MEE fusese initial infiintat sub forma de "Serviciul dispecer national", in cadrul Directiei energiei electrice din MEE. Denumit de mai mulţi specialişti "creierul sistemului energetic national", acesta a avut o evoluţie impresionantă de-a lungul timpului. Principala functie a Dispecerului National era coordonarea activitatii de producere, transport si distributie a energiei electrice din Sistemul Energetic National interconectat, care cuprindea Muntenia si partea centrala si de est a Transilvaniei. Prin treapta imediat subordonata - dispecerii energotrusturilor Bucuresti, Sibiu si ai energocombinatelor Constanta, Galati, Bacau, Timisoara si IRE Oradea - se realizeaza coordonarea activitatii sistemelor din zonele respective. Principalele sarcini ale Dispecerului National erau legate de asigurarea alimentarii continue a consumatorilor, repartitia optima a sarcinii intre centralele electrice, reglarea frecventei si a tensiunii. In autoritatea sa de decizie se afla intreaga retea de 110 kV. Cresterea consumului de enerrgie electrica, datorita in principal dezvoltarii industriale, a impus realizarea de noi legaturi intre sursele si consumatorii de energie electrica sau intre sistemele zonale, atat pentru asigurarea consumatorilor din zonele deficitare ca surse, cat si pentru realizarea unei sigurante sporite in functionare. Astfel sistemul energetic national s-a dezvoltat impetuos, in anul 1960 fiind interconectate practic toate instalatiile electrice din tara. Rolul şi sarcinile DEN au crescut foarte mult în ultima perioadă şi tendinţa e ascendentă ţinând cont de evoluţiile în plan european și de integrarea prin cuplarea pieţelor de energie internaţionale. În calitate de Operator de Transport şi de Sistem (OTS), Transelectrica asigură siguranţa în funcţionare a Sistemului Electroenergetic Naţional (SEN) şi îmbunătăţirea permanentă a performanţei tehnologice a sistemului şi a adecvanţei Reţelei Electrice de Transport (RET), îndeplinind standardele impuse de calitate ridicată.

Transilvania 80 K ultra

Produsul medalisitic de mai sus s-a realizat de către compania privată orădeană Alex Sztankovits, fiind destinat pentru a fi conferit participanților și / sau câștigătorilor competiție Transylvania 80 k ultra. Această competiție constă în marș pe distanțe medii cu denivelare de maxim 1000 metri în teren relativ denivelat.Este o competiție foarte bine organizată de către organismul sportiv Asociația Transilvania 100, în colaborare cu trei co-organizatori - Andy Heading din Marea Britanie, Marius și Vlad Cornea din România care propun un set de cinci curse pentru a-i întâlni pe cei care doresc să combine plăcerea de a călători cu vizitarea unor peisaje deosebite. Obiectivele competiție sunt dezvoltarea fizică a participanților dar și totală siguranță pe timpul competiție. Traseul competiției trece prin păduri străvechi, podișuri montane și creste bătute de vânt. Competiția cuprinde și trasee și mai scurte dar și mai lungi. Participanților la competiție li se percepe o taxă de participare de 105 euro.Redau mai jos câteva din materialele și serviciiile oferite la înscriere, în contul acestor taxe:

tricou tehnic al cursei imprimat cu logo-ul cursei
medalie pentru toți finisheri in timpul limita;
harta traseu imprimata in punga resigilabila;
număr de concurs cu CHIP;
asistenta Ambulanta;
transport pentru drop-bag (alegere personala de mâncare/ băutură - 1,5 kg maximum) la jumătatea traseului;
puncte principale de realimentare cu mâncare/ băutură, inclusiv supa calda/ pizza;
puncte de realimentare cu gustări/ băutură;
băuturi calde (cafea, ceai) la punctele de realimentare;
pizza/ gustări la sosire;
combinație de marcaje ale cursei si marcaje existente ale traseului;
marcaj cu banda reflectorizanta si lampi cu lumina intermitenta pentru secțiunile de traseu parcurse noaptea;
trasee GPS pentru toate cursele;
cronometrare live;
clasament online;
transport pentru repatrieri la sosire;
puncte de control si de prim ajutor pe parcurs
premii la toate categoriile (primele trei locuri);
trofeu si inscriere gratuita la urmatoarea editie Transylvania pentru toti castigatorii de categorie (locul I);

Centrul de acțiuni psihologice - 27 decembrie 1989 - 1994

Centrul de operații psihologice „Samoilă Mârza” este o structură specializată a Armatei Române, care este patronată de Sfântul Ștefan și este dislocată în garnizoana București, cazarma UM 02487, pe Șoseaua de Centură, nr.7, Fort Domnești, sector 6. Dacă existența sa se datorează necesității Armatei României de a integra această specialitate militară indispensabilă unei armate moderne, Centrul își datorează continuitatea și dezvoltarea oamenilor care au crezut și care cred în importanța misiunii sale și care au ales să-și dedice parcursul profesional și mai mult decât atât, resursele personale, în vederea îndeplinirii acesteia.

Samoilă Mârza a fost un fotograf român, cunoscut mai ales pentru realizarea singurelor clișee fotografice care surprind aspecte de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. El s-a născut la data de 18 septembrie 1886 în localitatea Galtiu, Alba și a decedat la data de 19 decembrie 1967.

Campion R.P.R. 1963 (Republica Populară Română)

Federația Română de Tenis

Federaţia română de tenis (de câmp), fosta Federaţie sportivă română de tenis este forul tutelar românesc care se ocupă de organizarea competiţiilor sportive specifice jocului de tenis de câmp. Sus am postat logo-ul Federaţiei române de tenis.

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa, tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet, in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale, indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874, maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore.

Campion - Campionatele universitare 1962

Campionatele Universitare au fost și încă sunt competiții sportive dedicate numai și numai studenților. Ele pot fi organizate pe plan național și internațional (europene dar și mondiale) în majoritatea disciplinelor sportive. Produsul de mai sus este o insignă robustă oferită câștigătorilor competiției din anul 1962, spun 1962 deoarece se cunosc insigne pe care nu s-a marcat anul desfășurării competiției.

__________ooOoo__________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ