Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GRECEȘTI DE COLECȚIE

Piesele prezentate aici au fost realizate de Monetăria statului Grecia pentru a celebra Jocurile Olimpice ce s-au desfășurat în anul 2004 la Atena.

1. Piesa de mai jos celebrează Palatul Knossos din Insula Creta.

Pe aversul monedei, la periferie, sunt marcate două cercuri concentrice continui între care sunt uniform distribuite douăsprezece stele fiecare având cinci colțuri. În centru este reprezentată stilizat o coroană de lauri având în centru aplicat înscrisul ΑΘΗΝΑ 2004 (ATENA 2004) și dedesubt logo-ul Comitetului Olimpic International. Sub coroană, pe profilul cercului inferior este marcată valoarea monedei în grafia greacă – 100 EURO. În dreapta cuvântului EURO se distinge un simbol grafic ce poate fi nomograma designerului monedei sau a monetăriei unde s-a realizat moneda. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentat Palatul Knossos din Insula Creta, iar periferic circular pe partea superioară este aplicată inscripția ΚΡΗΤΗ - ΤΟ ΑΝΑΚΤΟΡΟ ΤΗΣ ΚΝΩΣΟΥ (Creta – Palatul din Knossos). Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

anul emiterii – 2003
valoarea – 1000 euro
diametrul – 25 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 26582 exemplare

Palatul Knossos, denumiri alternative – Cnossos sau Cnosos (în limba greacă - Κνωσός, Knōsós) este un sit arheologic situat la 5 km sud-est de Heraklion, capitala insulei Creta, în care se află ruinele unei importante așezări și ale unui palat minoic, descoperite și restaurate între 1900-1931 de către arheologul englez Sir Arthur Evans. Lucrările de reconstrucție s-au bazat pe vechi imagini ale palatului găsite pe frescele minoice locale. Conform miturilor antice, labirintul minotaurului s-ar fi aflat sub palatul lui Minos. Primele urme de locuire în perimetrul Cnossos datează din anii 7.000 î.e.n., iar primul palat din 1.900 î.e.n. Situl a fos abandonat complet în anii 1.100 î.e.n. ca urmare a unor cutremure succesive si invazii. Palatul din Cnossos a fost de departe cel mai mare al civilizației minoice, acoperind 12.000 mp doar cu clădirea sa principală și 20.000 mp atunci când sunt luate în considerare clădirile separate. Avea o scară monumentală care ducea la camerele de stat la un etaj superior. La parter se afla un centru de cult ritual. Magazinele palatului ocupau șaisprezece camere, principala caracteristică a acestora fiind pithoi-urile care erau borcane mari de depozitare de până la cinci picioare înălțime. Au fost folosite în principal pentru depozitarea uleiului, lânii, vinului și cerealelor. Obiecte mai mici și mai valoroase au fost depozitate în ciste căptușite cu plumb. Palatul avea băi, toalete și un sistem de drenaj. La Cnossos a fost găsit un teatru care ar fi găzduit 400 de spectatori. Zona orchestrală era dreptunghiulară, spre deosebire de modelele ateniene ulterioare, și probabil erau folosite pentru dansuri religioase. Toate piesele originale (fresce, ceramică, obiecte de cult religios, podoabe etc.) se găsesc în prezent la Muzeul Arheologic din Heraklion (muzeu care găzduiește exclusiv piese de pe insula Creta). La Cnossos sunt expuse numai copii ale acestora.
2. Piesa de mai jos celebrează Sanctuarul antic Olimpia.

Pe aversul monedei, la periferie, sunt marcate două cercuri concentrice continui între care sunt uniform distribuite douăsprezece stele fiecare având cinci colțuri. În centru este reprezentată stilizat o coroană de lauri având în centru aplicat înscrisul ΑΘΗΝΑ 2004 (ATENA 2004) și dedesubt logo-ul Comitetului Olimpic International. Sub coroană, pe profilul cercului inferior este marcată valoarea monedei în grafia greacă – 100 EURO. În dreapta cuvântului EURO se distinge un simbol grafic ce poate fi nomograma designerului monedei sau a monetăriei unde s-a realizat moneda. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentat Sanctuarul antic Olimpia, iar periferic circular pe partea superioară este aplicată inscripția ΑΡΧΑΙΑ ΟΛΥΜΠΙΑ - Η ΚΡΥΠΤΗ (Olimpia antică - Cripta). Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

anul emiterii – 2003
valoarea – 1000 euro
diametrul – 25 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 18432 exemplare

Celebrul sanctuar al lui Zeus Olimpianul și locul de naștere al Jocurilor Olimpice este situat în nord-vestul Peloponezului, la poalele dealului Cronos, într-o vale verde care se deschide la confluența râurilor Alfeu și Kladeus. Așezări succesive s-au dezvoltat în zonă încă din timpuri preistorice, alături de culte primitive ale zeităților și eroilor, care au format și nucleul miturilor peloponeziene. Astfel, când Zeus a sosit în Olimpia în jurul secolului al X-lea î.Hr., a trebuit să-i înlocuiască pe tatăl său Cronos, Gaia și Pelops, regele mitic al Peloponezului, strămoșul lui Agamemnon și fondatorul competițiilor atletice. Moscheea Alti era destinată să se dezvolte într-unul dintre cele mai mari sanctuare panelenice ale antichității, dăinând până în secolul al IV-lea d.Hr., când a decăzut și a fost definitiv abandonată. Din 776 î.Hr., Olimpiada se ținea la fiecare patru ani, în timp ce intervalele de patru ani dintre jocuri, formau sistemul cronologic de bază al lumii grecești antice. Jocurile Olimpice întruchipează idealul umanismului grec: o competiție pașnică între oameni liberi și egali, într-o competiție de forță și rezistență care recompensează câștigătorul cu o cunună de măslin și laudele patriei sale. Ultimele jocuri din antichitate au avut loc în anul 393 d.Hr., în timp ce primele Jocuri Olimpice moderne au fost reluate în 1896 la Stadionul Panathenaic. Situl arheologic din Olympia conține una dintre cele mai bogate colecții de monumente arhitecturale și opere de artă găsite pe pământ grecesc. Templul arhaic al Herei și templul clasic al lui Zeus sunt două repere în dezvoltarea stilului doric, așa cum îl putem urmări din secolul al VI-lea până în secolul al V-lea î.Hr. Fiecare secol adaugă propriile clădiri magnifice care vor modela treptat pânza complexă a topografiei sanctuarului: în secolele al VI-lea și al V-lea d.Hr., seria Trezoreriei este adăugată lângă cele două mari temple, multe dintre ele fiind ridicate de colonii grecești îndepărtate, în secolul al IV-lea d.Hr. gloriosul Philippium, un tribut al marelui rege macedonean după victoria sa de la Chaeronea în anul 338 î.Hr. Cercul va fi închis de Nimfeul lui Herodes Atticus în 157-160 d.Hr. În afară de moscheea sacră din Alti, clădirile sunt și mai dense într-o zonă care include facilitățile sportive, dar și infrastructura pentru serviciile atleților și vizitatorilor, cum ar fi hostelurile și băile. Zona este delimitată la nord-vest de palestra și gimnaziul din secolul al III-lea î.Hr. și la est de stadion. Olympia ne-a oferit o bogăție neprețuită de descoperiri mobile, printre care două dintre cele mai faimoase statui ale antichității, Hermes cu Pruncul Dionysos (secolul al IV-lea î.Hr.) de Praxiteles și Victoria lui Paeonius (cca. 420 î.Hr.), sculptura care a definit, ca model atemporal, alegoria iconografică a victoriei. Cu toate acestea, cea mai valoroasă și legendară operă a Olympiei s-a pierdut pentru totdeauna: statuia de cult din aur și fildeș a lui Zeus, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Statuia este atribuită lui Phidias, marele sculptor care a creat și Atena din aur și fildeș din Partenon. Statuia lui Zeus, care a atins 13 m înălțime, a fost creată de Phidias într-un atelier special conceput, construit lângă templul lui Zeus și care îl simula. Atelierul lui Phidias a ieșit la iveală în timpul săpăturilor, împreună cu rămășițele de materii prime, matrițe și unelte care ne permit să ne apropiem de unul dintre cei mai mari sculptori ai Greciei antice în timp ce realiza o capodoperă. Aceste descoperiri, precum și reprezentările și descrierile statuii din surse antice, sunt tot ceea ce știm astăzi despre Zeusul din aur și fildeș al lui Phidias. Statuia în sine, conform tradiției predominante, a fost transportată la Constantinopol, unde a fost distrusă într-un incendiu în anul 475 d.Hr. Aproximativ o jumătate de secol mai târziu, la sanctuarul acum decadent al Olimpiei, cutremurele au redus clădirile odinioară impunătoare la ruine; inundațiile râurilor și alunecările de teren care au urmat de pe dealul Kronios au condamnat sanctuarul antic să rămână îngropat timp de secole, până când sapa arheologică l-a readus la lumină.
3. Piesa de mai jos celebrează Stadionul Panathenaic din Atena.

Pe aversul monedei, la periferie, sunt marcate două cercuri concentrice continui între care sunt uniform distribuite douăsprezece stele fiecare având cinci colțuri. În centru este reprezentată stilizat o coroană de lauri având în centru aplicat înscrisul ΑΘΗΝΑ 2004 (ATENA 2004) și dedesubt logo-ul Comitetului Olimpic International. Sub coroană, pe profilul cercului inferior este marcată valoarea monedei în grafia greacă – 100 EURO. În dreapta cuvântului EURO se distinge un simbol grafic ce poate fi nomograma designerului monedei sau a monetăriei unde s-a realizat moneda. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentat Stadionul Panatinaikos din Atena, iar periferic circular pe partea superioară este aplicată inscripția ΠΑΝΑΘΗΝΑΪΚΟ ΣΤΑΔΙΟ 1896 (Stadionul Panathenaic 1896). A nu se confunda acest stadion cu modernul stadion Panathinaikos situat tot în Atena. Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

anul emiterii – 2003
valoarea – 1000 euro
diametrul – 25 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 17924 exemplare

Stadionul Panathenaic din Atena, cunoscut și sub numele de Kallimarmaro (în greacă „marmură fină”), este situat în vecinătatea Parcului Zappeion. La 30 de minute de Acropole, în apropiere sunt stațiile de metrou Akropolis și Syntagma. Amplasat între două dealuri și înconjurat de pini seculari, este unul dintre cele mai impresionante locuri în aer liber din Atena. Construit inițial pentru a găzdui Jocurile Panatenaice, stadionul a fost renovat de Metaxas și Ziller în 1896 pentru a găzdui primele Jocuri Olimpice moderne care au avut loc la Atena. Când intri pe stadion ești orbit de reflecția orbitoare a luminii de pe treptele din marmură. Plimbându-te printre tribune nu poți să nu te gândești la luptele dintre sportivii greci sau la curajoșii gladiatori romani în luptă cu fiarele sălbatice.Primul stadion a fost construit în secolul VI î.Hr. pentru a găzdui ceremoniile Jocurilor Panatenaice, desfășurate la fiecare patru ani în onoarea zeiței Atena.Tribunele erau doar niște scaune din lemn așezare pe versantul dealului. În anul 329 î.Hr. Arhontul Lycurgus a ordonat ca partea de jos a dealului să fie acoperită cu marmură pantelică.Datorită modernizării stadionului, Lycurgus a devenit celebru în întreaga lume elenă. Datorită importanței sale sociale, romanii au mărit stadionul la o capacitate de 50000 de spectatori. Un record la vremea aia. În cele din urmă, odată cu abolirea luptelor de gladiatori dorite de împăratul Teodosie, stadionul colosal a fost încet încet abandonat. Îngropat de secole, stadionul Panathenaic a fost redescoperit și restaurat abia în anul 1870. Frumusețea stadionului i-a determinat pe filantropii greci Zappas, Metaxas și Averof să investească în campanii de restaurare. Banii investiți au făcut posibilă modernizarea stadionului și construirea unei piste de atletism care urma linia pistei originale. Capacitatea stadionului a ajuns la 90.000 de locuri pe 50 de trepte din marmură, fiind astfel pregătit pentru prima Olimpiadă modernă (1896). Stadionul Panathenaic din Atena este folosit pentru a găzdui evenimente mari. Ieri, ca și astăzi, aici au loc mari competiții sportive. La intrare în stadion se află statuia marelui filantrop Georgios Averof, un omagiu adus finanțatorului renovărilor efectuate pentru a găzdui primele jocuri olimpice din 1896. Inițial, Londra a fost aleasă ca loc de desfășurare al olimpiadei. Dar, Atena fiind locul de naștere al Jocurilor Olimpice, Baronul Pierre de Coubertin a considerat-o mai potrivită. Voința baronului s-a ciocnit cu criza economică greacă din acea perioadă. Datorită sprijinului economic al lui Averof, lucrările de restaurare au fost începute și stadionul a fost terminat. Pe 6 Aprilie 1869, Stadionul Panathenaic a fost inaugurat în fața a 90.000 de spectatori, fiind singurul stadion din lume construit în întregime din marmură. Stadionul este situat în cartierul Pangrati din centrul Atenei, la est de Grădinile Naționale și de Sala de Expoziții Zappeion, la vest de cartierul rezidențial Pangrati și între dealurile gemene acoperite de pini Ardettos și Agra.

Jocurile Olimpice din 2004 s-au desfășurat la Atena, Grecia între 13 august și 29 august 2004. În această competiție au participat 10625 de sportivi și 5500 de oficiali din 201 țări, în cadrul a 301 evenimente cu medalii și 28 de sporturi diferite. Jocurile Olimpice au fost vizitate de 3.875.479 de oameni. Clasamentul general pe medalii la Jocurile Olimpice de vară de la Atena din anul 2004 se prezintă astfel:

locul 1 – SUA cu 100 medalii (34 aur, 39 argint și 27 bronz)
locul 2 – China cu 63 de medalii (32 aur, 17 argint și 14 bronz)
locul 3 – Rusia cu 28 medalii de aur, 26 argint și 38 bronz)
locul 14 – România cu 19 medalii (8 medalii de aur, 5 argint și 6 bronz)
locul 15 – Grecia cu 16 medalii (6 medalii de aur, 6 de argint și 4 bronz).

Medalii de aur ale Românie s-au obținut în următoarele probe sportive:

Înot – 200 m liber - Camelia Alina Potec
Canotaj – dublu vâsle categorie ușoară - Angela Alupei, Constanța Burcica
Canotaj – opt rame cu cârmaci - Liliana Gafencu, Elisabeta Lipă, Elena Georgescu, Rodica Maria Florea, Aurica Barascu, Ioana Cristina Rotaru, Georgeta Andrunache, Doina Ignat și Viorica Susanu
Canotaj dublu rame - Georgeta Andrunache și Viorica Susanu
Gimnastică artistică – sărituri – Monica Roșu
Gimnastică artistică – bârnă – Cătălina Ponor
Gimnastică artistică – sol – Cătălina Ponor
Gimnastică artistică echipe - Cătălina Ponor, Monica Roșu, Nicoleta Daniela Sofronie, Oana Mihaela Ban, Alexandra Georgiana Mariana Eremia și Silvia Stroescu.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O ZICERE DIN POPOR

- JANET NICĂ -

OSTROVENI / DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

MEDALII ȚI INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARAD

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Memorialul Aurel Vlaicu Arad

Aurel Vlaicu (născut la data de 19 noiembrie 1882 în localitatea Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara şi decedat la data de 13 septembrie 1913 în localitatea Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu.

A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902. Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Ludwig Maximilians Universitat din Munchen, Germania, obţinând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel din Russelsheim. În 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi, cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord. Sus este postat brevetul de aviator, cu poza lui Aurel Vlaicu, emis de către autoritățile austro-ungare la data de 22 iunie 1912, la Viena, iar mai jos primul aparat cu care s-a ridicat de la sol inginerul Vlaicu.

În luna mai a anului 1910 Aurel Vlaicu a terminat construcția primului său aeroplan, denumit Vlaicu 1. Duminică 30 mai și-a scos pentru prima dată aeroplanul în câmp deschis. În ziua de 4 iunie Aurel Vlaicu a reușit să se ridice de la pământ cu aeroplanul său. În scurt timp Aurel Vlaicu reușeste să întreacă alte aeroplane construite în străinătate, demonstrând că istețimea românească era pe un loc de cinste. Toate gazetele din acea vreme au scris despre zborul extraordinar al lui Aurel Vlaicu sub titluri dintre cele mai răsunătoare.

Gura satului Macea '83

În urmă cu mai bine de patruzeci de ani, a luat ființă în comuna Macea, județul Arad (așezare geografică la granița de vest cu Ungaria) un festival de umor sătesc intitulat „Gura Satului” (nume preluat după foaia culturală de la Budapesta, 1868-1871, condusă de avocatul Iosif Vulcan și mai apoi de Mircea Stănescu). Este bine știut faptul că la Macea existau, zeci de brigăzi artistice de satiră și umor, care aveau menirea de a scoate în evidență, la rampa scenei, defecte sau nereguli din lumea satului. Astfel, în anul 1983 se înființează acest unic festival (poate chiar în lume, după Valentin Silvestru) ca o replică a Festivalului „Constantin Tănase” de la Vaslui. Mentorul spiritual (textier și instructor) al acestui festival a fost profesorul Traian Lăpăduș. La fiecare ediție a festivalului participă concurenți individuali și grupuri din diverse județe ale țării. În cadrul festivalului sunt secțiuni de caricatură, grafică, umoriști individuali și grupuri satirice (denumite altă dată – brigăzi artistice).

Macea (în maghiară - Mácsa, în germană - Matscha) este o comună din județul Arad care include și localitatea Sânmartin. La recensământul din anul 2021 comuna număra 5722 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 5762 locuitori), dintre care: români – 82,56%, romi – 4,98%, maghiari – 1,75%, germani – 1,17% și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența etnică a comunei arădene Macea astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 71,86%, penticostali – 5,64%, adventiști – 5,17%, romano catolici – 4,07%, baptiști – 2,46% și restul – nedeclarată sau alte religii. Principalele obiective de vizitat pe raza comunei sunt:

Castelul Csernovics – Macea, construit secolul al XIX-lea
Rezervația naturală "Arboretul de la Macea" (20,50 ha.)
Grădina botanică din Macea

Cărări deschise către natură, locuiri și oameni

Cărări deschise către natură, locuri și oameni este o acțiune turistică și de ecologizare desfășurată în cadrul Parcului Natural Lunca Mureşului, care are ca obiectiv protejarea peisajului, a habitatelor şi a speciilor specifice zonei de luncă printr-un management durabil al activităţilor umane, astfel încât să reprezinte și un spaţiu ideal pentru activităţi de educaţie ecologică și ecoturism. Unul dintre cele 22 parcuri naționale și naturale administrate de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Parcul Natural Lunca Mureșului este gestionat de R.N.P. Romsilva – Administrația Parcului Natural Lunca Mureșului R.A., cu sediul în Municipiul Arad, Pădurea Ceala, în incinta Centrului de Vizitare Ceala. Este situat în vestul României, în judeţele Arad şi Timiş, limitrof zonei fiind chiar Municipiul Arad, a cărui centru se găseşte la 4 km față de limita estică. Lunca Mureşului Inferior este un ecosistem tipic de zonă umedă cu ape curgătoare şi stătătoare, cu păduri aluviale, galerii de sălcii şi plopi, precum şi zăvoaie şi şleauri de câmpie, important loc de cuibărire şi pasaj pentru mai mult 200 de specii de păsări, multe dintre ele fiind sub un regim strict de protecţie pe plan internaţional. Parcul constă în:

17455 hectare întindere
47 trasee turistice
2 trasee cicloturistice
5 trasee tematice

Parcul Natural Lunca Mureșului este o arie protejată constituită în România, prin HG 2151 / 30.11.2004 în aval de municipiul Arad, până la granița cu Ungaria, de-a lungul răului Mureș.Ea cuprinde incinta îndiguită a râului Mureș, respectiv zona inundabilă dintre digurile situate de o parte și de alta a râului și între terasele înalte ale aceluiași râu. Este o zonă cu inundații periodice, în care plantele și animalele din împrejurimi sunt adaptate la acest regim. În interiorul Parcului Natural Lunca Mureșului râul străbate o lungime de 88 km având o lățime medie de 120 m, ultima porțiune de la Nădlac la Cenad reprezentând și graniță între România și Ungaria. Începând cu anul 2006, zona a fost declarată sit RAMSAR, respectiv zona umedă de importanță internațională, cu aceleași limite ale Parcului Natural Lunca Mureșului. In anul 2007 suprafața ariei protejate a fost inclusă în rețeaua europeană, “Natura 2000”, atât ca sit de importanță comunitară – ROSCI0108, conform Directivei Consiliului Europei 92/43 EEC privind conservarea habitatelor naturale și a specilor de fauna și flora sălbatică, cât și ca arie de protecție specială avifaunistică – ROSPA0069, conform Directivei Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea păsărilor sălbatice, având aceleași limite cu ale parcului.

A.M.T.E. - locul 1 - 1938 - ciclocros

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Se pare că AMTE este o prescurtae de la Aradi Munkas es Testedzo Egyes ceea ce în traducere aproximativă ar putea însemna Asociația generală a muncitorilor din Arad. Studiind netul am aflat că în data de 1 iulie 1870 la Arad s-a înființat “Asociaţia Generală a Muncitorilor din Arad”, una dintre primele asociaţii de luptă a proletariatului din acest oraş, clădirea de pe strada Gheorghe Barițiu, nr.37, azi într-o stare avansată de degradare, dar încă frumoasă, ce poate fi încă admirată. Asociaţia Generală a Muncitorilor din Arad a fost printre primele organizaţii de masă a proletariatului socialist din România, care şi-a bazat programul politic pe ideile marxiste. Pe fațada clădirii din Piața Catedralei, pe o placă de marmură albă, astăzi stau scrise următoarele cuvinte: “În această clădire s-a constituit la 1 iulie 1870 “Asociația Muncitorilor din Arad”, afiliată la Internaționala I-a condusă de către fondatorii socialismului științific K. Marx și Fr. Engels”. Sub egida acestei asociații se organizau diferite activități sportive.

Întreprinderea de vagoane Arad

Cercul de insignofilie - fondat 28.01.1989

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist. La data de 28 ianuarie 1989 a luat ființă la Arad, pe lângă Întreprinderea de Vagoane, Cercul de insignofilie, cu următoarea conducere: Valea Puiu-Emilian – președinte, Forgacs Zoltan – vicepreședinte și Vasluianu Costachi – secretar, cerc care a avut o viață foarte scurtă. Momentul înființării cercului a fost marcat de baterea la Întreprinderea Arădeanca a unei insigne complexe, în mai multe variante de culori, din care una am prezentat-o mai sus.

Uzina de vagoane Arad, denumire alternativă - Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane de marfă și boghiuri din Europa. Precursoare a firmei Astra Vagoane a fost Fabrica de Mașini, Vagoane și Turnătorie de Fier a societății pe acțiuni „Johann Weitzer” din Arad, înființată în anul 1891, prima fabrică de locomotive cu abur. Între anii 1896 și 1922, la Arad, s-au construit 125 de locomotive, din care astăzi nu se mai păstrează nici un exemplar, toate fiind casate în perioada interbelică. Din anul 1920, fabrica s-a profilat numai pe construcția de vagoane, în 1921 preluând bunurile producătorului de automobile „Marta” din Arad, noua companie primind numele de Uzina de Vagoane Astra Arad. Ulterior, cea mai mare uzină din Arad și, în același timp, cel mai important producător de material rulant din țară, a purtat mai multe nume, după 1989 ea revenind la vechea denumire. În anul 1989 Astra Arad avea peste 16000 de salariați.

Arad - 80 de ani de fotbal muncitoresc

Vagonul Arad a fost o echipă de fotbal din Arad afiliată la compania de cale ferată Astra. S-a desființat în anul 2006. Alte denumiri ale achipei au fost: AMEFA (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică Arad), UVA - AMEFA (1948), Metalul Arad (1955), Energia Arad (1957), AMEFA (1959), Vagonul Arad (1962), Unirea Arad (1973), Rapid Arad (1974), CSM Rapid Arad (1985), CSM Vagonul Arad (1987), Astra Arad(1991), FC Arad (1994), FC Arad Telecom (1996), Telecom Arad (1997) și Romtelecom Arad (2005).

Clubul a fost format în anul 1911 când AMEF (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică) a fuzionat cu Clubul Sportiv Al Fabricii De Vagoane păstrând prima denumire până în 1948. Între anii 1932 - 1940 echipa a jucat în Divizia A. Cea mai bună performanță obținută a fost locul secund în sezonul 1935 – 1936.

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?!

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad și mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din vremuri diferite.

Școala primară evreiască

Tribunalul

Sinagoga Neologă - Strada Tribun Dobra

Teatrul

Strada Albert Aponni

Vila Urban Ivan

Vechea biserică catolică -demolată

Colegiul național Elena Ghiba Birta

Turnul de apă

Direcția regională CFR

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crișana și din Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Se învecinează cu județul Bihor la nord și nord-est, cu județul Alba la est, cu județul Hunedoara la sud-est, cu județul Timiș la sud și cu statul Ungaria, la vest. Suprafața pe care se întinde este de 7754 kilometri pătrați. Din punct de vedere al organizării administrative cuprinde; 1 municipiu – Arad, 10 orașe; Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișinău-Cris, Nădlac, Pâncota, Curtici și Sebiș, 68 de comune și 270 de sate. Sus am postat drapelul și stema județului și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.