MONUMENTE ALE ARHITECTURII ITALIENE - 7

Castelul Brunnenburg se află pe un deal de resturi glaciare între Dorf Tirol și Castelul Tyrol din nordul Italiei, undeva deasupra orașului Merano, lângă orașul Tirol, fiind înconjurat de întinse plantații de viță de vie. Se spune că acest castel cu aspect cu adevărat unic este numit după un izvor din apropiere. Fortificațiile datează din perioada anilor 1241-1253. În 1250, Conții de Tirol au comandat fortăreața ca avanpost defensiv. A fost ridicată pe o stâncă glaciară în panta descendentă a Castelului Tirolului, oferind paznicilor o privire concentrată adânc în văile Merano și Venosta. Rămășițele acestor fortificații au stat și la baza restaurării clădirii. La începutul secolului al XX-lea, Castelul Brunnenburg a fost restaurat într-un mod foarte neobișnuit. Astăzi este un centru cultural și găzduiește Muzeul Agricol din Tirolul de Sud. Astăzi castelul stârnește un sentiment de uimire de la prima vedere. Castelul Brunnenburg (cunoscut și sub numele de Castel Fontana) a fost veritabil scut de piatră pentru cel mai proeminent castel din nordul Italiei: Castelul Tirolului. Turnul acestui castel este acoperit de iederă și are colți de piatră care mușcă spre cer, evocând o priveliște parțial romantizată și parțial amenințătoare. Castelul izolat de unul singur este suficient pentru a insufla frică unei armate invadatoare. Astăzi, în loc să inspire frică, Brunnenburg este mai probabil să inspire o poezie. Și, de fapt, așa a fost. Castelul a fost odată casa greului literar Ezra Pound. După eliberarea sa dintr-un spital de boli mintale în 1958, Pound s-a alăturat fiicei și nepoților săi la Brunnenburg. Ezra Pound, maestru al prozei poetice, și-a petrecut timpul îngrijind terenurile și grădinile castelului, continuând în același timp să scrie proză pentru Cântecele - o poezie epică compusă din 116 secțiuni cunoscute sub numele de „canto”. Având în vedere lungimea și muzicalitatea sa adesea abstractă, Cântecele sunt considerate de mulți o operă haotică. Poate că geniul unei minți fragmentate, care, asemenea viței de vie care se cațără pe Brunnenburg, poate fi adorat doar în întregime. Fiica lui Pound a cumpărat castelul împreună cu soțul ei, cu 10 ani înainte de sosirea acestuia. Împreună, au salvat Brunnenburgul de la o a doua ruină. Prima a avut loc cu sute de ani mai devreme și a durat până în 1903, când un german bogat pe nume Karl Schwickert a cumpărat castelul. Schwickert a renovat complet Brunnenburgul, transformând castelul într-o formă mai romantică, care atrage vizitatorii și astăzi. Totuși, în ciuda tuturor elementelor sale de fantezie, castelul nu a putut scăpa de tragedie. Soția lui Schwickert a căzut în mod suspect și a murit de la unul dintre balcoane în 1904. El a rămas în castel până la moartea sa, în 1925. Castelul Brunnenburg expune o gamă variată de artefacte istorice fascinante și artă populară din Tirolul de Sud. Întrucât Brunnenburg a stat gol mai bine de 20 de ani, au apărut povești despre fantome, așa cum se întâmplă de obicei în locuințele fără suflet. Nimic altceva nu se compară cu Brunnenburg în toamnă. Vița de vie a castelului decorează zidurile în culorile magnifice ale sezonului. Fiica lui Ezra Pound a fondat aici un centru pentru literatură unde vin studenți din întreaga lume pentru a studia operele poetului. O casă de oaspeți mare de pe terenul castelului este folosită ca locuință temporară pentru studenți, de obicei pentru un semestru.

xxx

Castelul Sant'Angelo (Castelul Sfântului Înger) din Roma a fost inițial conceput ca mausoleu pentru împăratul Hadrian (76–138) și urmașii lui, ulterior papii l-au transformat în castel. Construirea lui a început în ultima perioadă de domnie a împăratului roman Hadrian sub conducerea arhitectului Demetrianus, și a fost terminat în anul 139 în timpul lui Antoninus Pius. Edificiul era cunoscut în Antichitate ca mormântul lui Hadrian, iar azi este numit Muzeul Hadrian, situat în „Piazza di Pietra”. În mausoleu se află mormintele următorilor împărați romani:

·       împăratului roman Hadrian și soției lui Sabina

·       împăratului roman Antoninus Pius și soției sale Faustina cea Bătrână

·       împăratului roman Lucius Verus

·       împăratului roman Marc Aureliu și soției sale Faustina cea Tânără

·       împăratului roman Commodus

·       împăratului roman Septimius Severus

·       împăratului roman Marcus Aurelius Antoninus Bassianus numit Caracalla.

Mausoleul are formă circulară cu o înălțime de 20 metri și cu un diametru de 64 metri. El este construit din peperin o rocă vulcanică (tuf bazaltic) și opus caementitium (beton roman) acoperit cu 

travertin (un calcar din Tivoli) și un soclu dreptunghiular cu laturile de 84 – 89 metri și înalt de 10–15 metri acoperit cu marmură. Partea superioară a construcției avea probabil o grădină cu pini (Cupressus). În centru era probabil un templu mic rotund. Pe vârf era quadriga (carul de luptă tras de patru cai) pe care era Hadrian reprezentat ca zeul soarelui.

Castelul este legat de Vatican prin "Pasajul Borgo" (în italiană Passetto di Borgo) - un coridor îngust, aflat deasupra unui zid înalt de piatră lung de cca 800 metri. Numele vine de la cartierul Borgo, traversat de zid. Comandat în anul 1277 de Papa Nicolae al III-lea, zidul cu coridorul secret s-a dovedit a fi o cale eficientă de evadare, în caz de asediu al Vaticanului, pentru unii papi care au urmat. În anul 1494 papa Alexandru al VI-lea l-a folosit pentru a scăpa cu viață la invazia lui Carol al VIII-lea al Franței. Papa Clement al VII-lea s-a refugiat cu succes în Castelul Sant’Angelo, prin intermediul său, în 1527, în timpul "Jefuirii Romei" (Sacco di Roma) de trupele dezlănțuite de mercenari ale Sfântului Imperiu German, care au ignorat ordinele împăratului 

Carol Quintul. Papa Pius al VII-lea a fugit în anul 1808, în fața trupelor lui Napoleon Bonaparte. În prezent Pasajul Borgo este deschis ocazional pentru vizitare turistică. Cheile coridorului se găsesc la Garda Elvețiană.

Acest coridor secret a fost evocat în romanul „Îngeri și demoni” al lui Dan Brown. Castelul Sant'Angelo a primit denumirea de azi în anul 590 când a bântuit epidemia de pestă în Roma. După legendă, papei Grigore cel Mare i-a apărut aici arhanghelul Mihail, care a ordonat sfârșitul epidemiei prin introducerea sabiei în teacă, sabie care simboliza mânia atotputernicului. Acest eveniment a fost materializat prin statuia arhanghelui pe vârful construcției. Între anii 1577–1753 s-a aflat pe acel loc un înger din marmură sculptat de „Guglielmo della Porta”. Azi statuia din marmură se află în curtea interioară, fiind înlocuită cu una din bronz, care este opera lui „Peter Anton von Verschaffelt”.

xxx

Monumentul lui Vittorio Emanuele al II-lea (sau „Altarul Patriei”) a fost proiectat de arhitectul italian Giuseppe Sacconi și înălțat pentru a celebra independența italiană (1885-1911). A fost ridicat la baza Capitoliului, în inima Romei, stricând cu dimensiunea sa enormă vechile proporții dintre colină și zona înconjurătoare. Sculptorul venețian Chiaradia a lucrat 20 de ani la statuia ecvestră a regelui. Bogatele basoreliefuri de la bază, care reprezintă cele mai ilustre orașe italiene, au fost desenate de Maccagni, care a colaborat cu Sacconi la decorațiile plastice. În centru se află Altarul Patriei, deasupra căruia se înalță statuia Romei, la picioarele căreia a fost așezat în anul 1921 „Mormântul Soldatului Necunoscut”. Monumentul are o înălțime de aproximativ 70 metri. Cunoscuta sub numele de Monumento Nazionale a Vittorio Emanuele II, structura gigant din marmura alba ce domina Piața Veneția a fost construita in cinstea primului rege al Italiei unite, Victor Emanuel al II-lea.In calitatea sa de Rege al Saradiniei si invingator in lupta din Lombardia impotriva armatei Austriece, Victor Emanuel al II-lea a devenit un simbol al curentului Risorgimento, miscarea pentru o Italie unificata. Dupa ce armata sa si-a unit fortele cu Garibaldi si a invins armata papala, Regatul Italiei si-a proclamat independenta in 1861, avandu-l pe Victor Emanuel drept rege. În 1885 a fost inceputa constructia monumentului dupa un proiect al lui Giuseppe Sacconi, cel care a castigat un concurs organizat cu acest scop. Panta nordica a Dealului Capitolin a fost modificata pentru a face loc acestui monument. Ruine din epoca Romana si biserici medievale au fost distruse in timpul lucrarilor. Sacconi a murit in 1905 si nu a apucat sa-si vada monumentul terminat. Locul sau a fost preluat de alti trei arhitecti: Manfredo Manfredi, Gaetano Koch si Pio Piacentini. Noul monument si simbol national al Italiei a fost inaugurat in anul 1911 la a 50-a aniversare a existentei regatului. Monumentul Vittorio Emanuele II, cunoscut si sub numele de Il Vittoriano si denumit de unii Altare della Patria (Altarul Natunii), este un monument impresionant construit din marmura alba de Botticino, din provincia Brescia. Este decorat cu numeroase statui alegorice si basoreliefuri, create de artisti din toate colturile tarii.

 

Monumentul cu o inaltime de 80 de metri si o latime de 120, este compus dintr-un numar mare de scari ce duce spre o colonada masiva. De o parte si cealalta a intrarii principale care este inchisa noaptea, se gasesc doua fantani, reprezentari alegorice ale celor doua mari care inconjoara Italia. Cea din partea stanga reprezinta Marea Adriatica iar cea din dreapta reprezinta Marea Tireniana. In centrul monumentului se gaseste statuia ecvestra, colosala a lui Victor Emanuel, parintele natiunii italiene. Statuia este opera lui Enrico Chiaradia, cantareste 50 de tone si masoara 12 metri lungime. Statuia este amplasata pe un pedestal decorat cu basoreliefuri alegorice ce reprezinta unele dintre orasele Italiei. La baza statuii se gaseste Mormantul Soldatului Necunoscut ce a fost inaugurat in anul 1921. O garda de onoare, selectionata prin rotatie din randul marinei, al infanteriei si al aviatiei, pazeste mormantul in permanenta. Partea superioara a monumentului este compusa dintr-o colonada curbata, masiva, ale carei coloane masoara 15 metri inaltime. Aceasta parte este flancata in ambele parti de niste aripi care aduc cu niste mici temple. Proiectul colonadei a fost cel mai probabil inspirat de Domus Augustae, structura care trona peste Circus Maximus in Roma Antica. In interior, colonada are peretii decorati iar partea de sus este impodobita cu statui care simbolizeaza regiunile Italiei. Doua cvadrige, care de lupta trase de patru cai, din bronz se afla deasupra monumentului. Cea din dreapta reprezinta libertatea, iar cea din stanga reprezinta unitatea. Acestea au fost adaugate in 1927, la 16 ani de la inaugurarea monumentului. In interiorul monumentului se gasesc niste sali mari, jumatate dintre ele fiind folosite pentru diferite expozitii. Cealalta jumatate gazduiesc Museo centrale del Risorgimento, un muzeu dedicate istoriei unificarii Italiei. Intrarea in muzeu se gaseste pe partea stanga a monumentului, pe Via di San Pietro in Carcere. Muzeul prezinta evenimentele care au dus spre unificarea Italiei si prezinta vizitatorilor o serie de picture, documente, fotografii si alte obiecte cum ar fi steaguri, decoratii sau monede. Monumentul Victor Emanuel nu se numara printre cele mai frumoase cladiri din Roma. Multi il considera prea mare, iar albul sau stralucitor este considerat a nu se integra prea bine cu restul cladirilor din jur. Monumentul a primit si niste porecle nu tocmai demne de grandoarea sa cum ar fi "masina de scris" sau "tortul de nunta". Cu toate acestea merita o vizita, fie si numai pentru privelistea superba ce poate fi admirata de pe acoperis. Acoperisul cladirii este de asemenea legat de Piata Capitolina, putand sa va scuteasca de urcarea pe Dealul Capitolin.

 xxx

__________xxx__________

____________ooOoo____________

Întreprinderea de Supape și Bolțuri Topoloveni (denumire actuală - Societatea Componente Auto SA Topoloveni – din 1990) a fost înființată la dată de 1 martie 1979 având sediul central pe strada Maximilian Popovici, nr.59. Primă etapă în viața întreprinderii a fost caracterizată prin realizarea de investiții și punerea în funcțiune a capacităților de supape și bolțuri pentru motoare cu ardere internă de fabricație românească pentru automobile, autocamioane și tractoare, precum și alte repere din industria auto. Din 1988 a preluat prin transfer fabricația de rotule de suspensie pentru automobilele Dacia, creând și alte capacități pentru fabricarea de rotule de suspensie și bielete de direcție pentru Oltcit. După 1989 s-a continuat procesul de dezvoltare de noi capacități, detașându-se în acest sens capacitățile pentru bieletele de direcție reglabile pentru Dacia. Producția de supape, bolțuri, rotule de suspensie și bielete de direcție s-a executat în sistem integrat, care cuprindea pe lângă partea de prelucrări mecanice și operații de debitare, forjare, tratamente termice, injecție mase plastice, acoperiri de suprafață, montaj, precum și producerea de SDV-uri, piese de schimb și reparații utilaje. Din 2009 am început să executăm repere din familia de bare antiruliu spate pentru automobile Dacia. Pentru dezvoltarea societății și a grupului industrial de pe platformă, s-a alocat în perioada 2010-2018 suma de 40 milioane lei. În toată această perioadă, societatea a dispus, format, selecționat și integrat un personal cu calificarea necesară realizării proceselor de fabricație, concepție și conducere. Resursa umană a reprezentat principalul element care a propulsat societatea și care a contribuit la definirea și realizarea obiectivelor sale. În prezent, pe platforma industrială a Grupului Componente Auto (GCA) lucrează un număr de 570 salariați. Enumăr mai jos câteva premii obținute de către aceastî ambițioasă societate comercială:

·       2012 – JTEKT Best Quality Performance

·       2013 – Renault Quality Supplier Award

·       2015 – Dacia BOP Quality Award

·       2016 – Renault Supplier Award for Quality

·       2019 – Quality Supplier Best Practice / România Supplier Convention și Groupe Reanult Supplier Awards/ Best Service to Manufacturing

·       2020 – Groupe Renault Supplier Awards/ Sustainable Purchasing

·       2022 – Makita/ Outstanding Supplier Award

·       2023 – Best Quality Supplier Awart     

 

ARO (Auto România) a fost un producător de autoturisme de teren din Câmpulung-Muscel, România. Și-a început producția în anul 1957 și a produs aproximativ 500000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări. În anul 2003 aici s-a fabricat ultimul automil românesc de teren ARO. Fabricarea fost însă reluată sub egida Auto Max Cech din Cehia, care a produs modelul până în anul 2013.

Sub dealul Muscelului, pe locul unde se afla uzina ARO nimic nu mai amintește, însă, de cele 500000 de mașini construite piesă cu piesă aici. Povestea uzinei începe la puțină vreme după retragerea sovieticilor din țară. Nici măcar cei care au gândit construcția colosului industrial nu și-au imaginat faima ce avea să o cunoască brandul ARO. „ARO a fost una dintre cele mai bune mașini de teren din lume”, spune un fost director al uzinei. ARO a câștigat raliul Paris-Dakar și a fost exportat în peste 110 de țări. Era atât de bun, iar cererea era atât de mare la export, încât uneori autoturismele se vindeau fără roată de rezervă. Câte 2000 de mașini mergeau în fiecare an în Polonia, în Germania Democrată și în 

Cehoslovacia, iar 50000 de mii de jeep-uri românești au ajuns în China din 1975 până la Revoluție. Cea mai mare victorie a mașinii de teren românești a fost intrarea pe piața americană. „Dacă ați fi văzut ARO 24 circulând pe șoselele din SUA, unde toată lumea, când se oprea, venea să întrebe de unde provine această mașină, ați fi avut o mare satisfacție”, spune același director. Mașina ARO era râvnită pentru că putea urca pe orice teren accidentat. Ajungea în vârf de deal și trecea peste orice dună de nisip. Unde mai pui că pentru americani era și ieftină. În țară, ARO era mașina celor aleși. Până în 1981, singurul beneficiar a fost Armata. Mai apoi au putut să se plimbe cu Aro și cei care aveau norocul să primească aprobarea Ministerului Economiei sau direct a lui Nicolae Ceaușescu. Revoluția a prins Uzina cu aparatură învechită, nemodernizată de zece ani. Chiar și așa, cererea pentru mașinile produse aici era mare, Fabrica nu ducea lipsă de contracte pentru export. Totuși, conducerea de atunci s-a orientat către piața internă. O decizie explicată de faptul că românii, dornici să se plimbe cu ARO și care stăteau zi și noapte la poarta uzinei, dădeau șpagă o mică avere ca să plece acasă cu mașina mult râvnită. „O mașină costa 140000 de lei și pe ea se dădea 400000 de lei. Ciobanii din Transilvania veneau aici să cumpere ARO cu sacii, cu desagii de bani”, își amintește un fost lider de sindicat din uzină. Așadar, spre deosebire de majoritatea uzinelor românești pentru care ieșirea din comunism a însemnat dispariția comenzilor, la ARO lucrurile stăteau cu totul altfel. Cererea de mașini, era, în 1990, mai mare decât capacitatea de producție a fabricii. Dar a avut ghinionul să apară în existența ei Bancorex, care a acordat unei firme de peste Prut un credit de 20 de milioane de dolari pentru a cumpăra 3200 de mașini ARO, adică jumătate din producția pe un an de zile. “Valeologia”, firmă cu sediul în Chișinău, despre care s-a spus că ar fi fost o acoperire a mafiei rusești, a tras însă o dublă țeapă - n-a mai plătit nici creditul la Bancorex, nici mașinile ARO, pe care le-a vândut, mai departe, în țările ex-sovietice. “Valeologia” a reprezenat lovitura destabilizatoare pentru ARO. În ciuda comenzilor, fabrica acumulează datorii. Inexplicabil, statul impune un preț de vânzare mult sub cel de producție, iar diferența este acoperită cu fonduri de la buget. Până în 1996, când Aro intră în colaps. O altă firmă despre care se spune că ar fi căpușat Aro timp de 14 ani este IATSA Câmpulung, care aparținea la vremea aceea „baronului roșu” Constantin Nicolescu, fostul președinte al Consiliului Județean Argeș. Ani la rând, IATSA este unul dintre partenerii privilegiați ai uzinei Aro, iar Constantin Nicolescu, patronul ei, protejatul lui Adrian Năstase și al lui Nicolae Văcăroiu. După câteva tentative de privatizare eșuate, în peisaj apare John Perez, un dealer american de origine cubaneză, dornic să cumpere uzina. Potențialul investitor ar fi fost protejat de însuși președintele României de atunci, Ion Iliescu. Liderul de sindicat susține că l-ar fi avertizat pe președinte. „Atunci, domnul Iliescu m-a apostrofat și mi-a spus: băi, lidere, habar n-ai, este un investitor bun, știu eu că-n America Latină, în Brazilia, are niște parteneri cu care facem treabă. A zis: ai să trăiești și ai să vezi. Am trăit și am văzut: iată!”, spune liderul. În data de 26 septembrie statul român vinde ARO  pentru prețul infim de 150000 de dolari firmei Cross Lander, al cărei patron este John Perez. Măreața uzină, mândria României comuniste, a fost vândută la prețul unui partament mai rasărit din București. În schimb, americanul se obligă să investească 15 milioane de dolari, să plătească datorii și credite de 11 milioane de dolari și să lanseze în America o nouă mașină ARO. Perez vinde o secție a uzinei și încă multe utilaje motivând că are nevoie de bani pentru salarii. La inițiativa sindicatelor și în urma numeroaselor controale la ARO statul dă în judecată firma Cross Lander, reziliază contractul și reintră în posesia fabricii. În 2005 este fabricat ultimul autovehicul Aro, sunt concediați ultimii 1500 de angajați, iar uzina intră în faliment. Pentru miile de tone de fier vechi de utilaje întinse pe 50 de hectare, platforma Aro devine ținta samsarilor imobiliari. Aro este astăzi business imobiliar. Ea a fost vândută companiei imobiliare Landmark Management, patronată de Nicolae Rațiu, fiul fostului lider țărănist, Ion Rațiu. După ce a vândut la fier vechi și ultimele utilaje rămase, compania a închiriat spațiul mai multor firme. Ovidiu Mușetescu, șeful de la Privatizare, considerat principalul responsabil pentru falimentul ARO a murit, prim-ministrul Adrian Năstase sub care s-a făcut privatizarea a trecut pe la pușcărie  iar Ion Iliescu, susținătorul lui John Perez, spune că ARO n-a fost în stare să se adapteze la condițiile noii economii de piață. Și astfel, ARO Câmpulung Muscel a devenit amintire. 

Câmpulung (în germană - Langenau) sau Câmpulung Muscel este un municpiul din județul Argeș care include și satul Valea Româneștilor, fiind situat în partea de N-E a județului, în depresiunea omonimă. Orașul este străbătut de șoseaua națională DN73, care leagă orașele Pitești și Brașov, aflându-se la 52 kilometri de Pitești și 84 de Brașov. Pe calea ferată, orașul are stațiile Câmpulung și Parc Krețulescu, ultima fiind capătul unei linii de cale ferată care duce spre sud la Golești, unde se unește cu calea ferată București – Pitești. La sfârșitul secolului al XIX-lea Câmpulungul era reședința județului Muscel, cu o populație de 11244 locuitori. În anul 1950 județul Muscel a fost desființat, iar Câmpulungul a devenit oraș raional, reședință a raionului Muscel din regiunea Argeș. În 1968, la reforma administrativă, orașul a pierdut statutul de centru administrativ regional, devenind oraș al județului

Argeș, pentru ca în anul 1994 să fie declarat municipiu în 1994. Domnitorul Matei Basarab a solicitat mitropolitului Kievului, Petru Movilă, o tiparniță, cu intenția de tipări cărți în Țara Românească. În anul 1635 s-a primit și instalat o tiparniță întreagă, cu litere de cinci feluri, inclusiv câțiva tipografi instruiți. Aici s-au tipărit mai multe cărți pentru popoarele ortodoxe  din Peninsula Balcanică. Ulterior tiparnița a fost mutată la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, capitala Țării Românești și reședința mitropolitului muntean. Câteva dintre primele cărți tipărite la Câmpulung Muscel sunt:

·       Moliftelnicul slavonesc - considerată cea mai necesară carte liturgică.

·       Învățături peste toate zilele alese pe scurt din multe dumnezeiești cărți de folosința tuturor creștinilor – prima carte în limba română tradusă din limba greacă. Această carte se adresa oamenilor de rând și cuprindea sfaturi, propovăduiau iubirea de apropae, răbdarea, umilința, milostenia, pocăința, încuraja spovedania, lupta împotriva urii și a pohtei de arginți. 

·       Antologhionul slavonesc 

·       Psaltirea slavonească – ultima carte tipărită la Câmpulung Muscel (1650) 

La recensământul din anul 2011 municipiul număra 31767 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 38209 locuitori), dintre care: români – 91,98%, romi – 1,79% și restul – necunoscută sau altă etnie.  Componența confesională a municipiului argeșean Câmpulung Muscel astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,41%, creștini după evanghelie – 1,06% și restul – nedeclarartă sau altă religie. În sistemul judecătoresc, la Câmpulung se află sediul unei judecătorii cu jurisdicție asupra orașului și a 19 comune din nord-estul județului Argeș, aceasta fiind subordonată Tribunalului Pitești. În oraș ființează: 5 școli de stat, una particulară, 4 școli speciale, 7 instituții de învățământ liceal și filiala Universității Spiru Haret. În anul 2020 în Câmpulung Muscel existau 17 biserici de lemn (8,5% din numărul total), din care, una este din secolul al XVII-lea, șase sunt din secolul al XVIII-lea, opt din secolul XIX și două din secolul XX. Trei biserici de lemn, provin din alte județe (cea mai veche - din secolul al XVII-lea, una din secolul XVII și alta din secolul XX). Câteva dintre personalitățile românești care s-au născut sau au locuit o vreme pe aceste meleaguri sunt:

·       Negru Vodă - descălecătorul Țării Românești

·       Basarab I (d. 1352) - fondatorul Țării Românești

·       Theodor Aman (1831-1891) - pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București

·       C.I.Parhom (1874-1969) - demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru;

·       George Oprescu (1881-1969) - critic de artă, membru de onoare al Academiei Române

·       Ion Barbu (1895-1961) - poet și matematician

·       Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969) – arhitect

·       Constantin Baraschi (1902-1966) – sculptor

·       Petre Țuțea (1902-1991) – eseist, filozof și economist, membru al Mișcării Legionare

·       Tudor Mușatescu (1903-1970) – scriitor și umorist

·       Radu Gyr (1905-1975) – scriitor, eseist și gazetar

 

xxx

I.M.E.P. (Întreprinderea de motoare electrice Piteşti) – companie de stat la acea dată a fost fondată in anul 1967 ca o fabrică specializată pentru producerea motoarelor electrice pentru electrocasnice şi utilizare industrială. Producţia a debutat cu motoarele universale şi motoarele monofazate cu inducţie. După câteva luni s-a dezvoltat producţia motoarelor trifazate cu inducţie pe baza unei licenţe tehnologică şi de producţie modernă dobindită de la C.E.M.-Franţa (in prezent A.B.B.). in anii care au urmat au fost dezvoltate noi tipuri de motoare, in principal pentru industria electrocasnicelor şi pentru industria auto. Creşterea continuă a plasat I.M.E.P. S.A.. In anii 90 intr-o poziţie de conducere, ca cel mai important producător roman de motoare electrice. In 1996 A.N.A. Group a achiziţionat 51% din acţiunile I.M.E.P.. Sus am postat logo-ul și o poză a sediului central al I.M.E.P. - Pitești.

xxx

Construcţia viitoarei platforme petrochimice Piteşti, amplasată în zona industrială din sudul oraşului, începe în 1964 când se pune piatra de temelie a Uzinei Chimice Piteşti şi a primei instalaţii a acesteia, fabrica de negru de fum1. Amplasamentul definitiv şi profilul productiv al platformei petrochimice argeşene au fost stabilite oficial în 10-11 iunie 1966. Importantele zăcăminte de petrol şi gaze din judeţul Argeş, dar şi existenţa unor alte materii prime în apropiere, au fost hotărâtoare în alegerea locaţiei pentru unul dintre cele mai mari combinate petrochimice din ţară. Viitoarea unitate reprezentativă a industriei comuniste avea să se întindă pe o suprafaţă de peste 800 de hectare, în zonele Oarja, Bradu, Căteasca. Proiectanţi generali (1964-1969) au fost: Institutul de Inginerie şi Tehnologie, Petrochimie şi Industrie Chimică Bucureşti şi Institutul de Cercetări, Inginerie Tehnologie, Petrol şi Rafinărie Ploieşti. Constructori (1964- 1969): Intreprinderea de Construcţii Montaj Brazi (1964-1966); Intreprinderea de Construcţii Montaj Craiova (1966); Intreprinderea de Construcţii Montaj/Trustul de Construcţii Industriale, Antrepriză Generală Piteşti, (1966-1969), antreprize şi subantreprize specializate, trusturi din ţară. Combinatul a fost construit în etape. Uzina de Negru de Fum avea să producă începând cu 19663. Primul director al Uzinei Chimice Piteşti a fost Gheorghe Viorel. În 1967, pe platforma industriala Piteşti-Sud iau fiinţă ca unităţi distincte Rafinăria Piteşti şi Combinatul Petrochimic Piteşti prin construirea primelor unităţi de rafinare a petrolului şi de prelucrare a derivatelor obţinute, fiind cele mai moderne instalaţii de prelucrare a petrolului din România, realizate cu cele mai noi tehnologii la nivel mondial de la acel moment. În luna iunie 1969 este pusă în funcţiune instalaţia de fabricare a acrilonitrilului (tehnologie franceză) din cadrul Uzinei CIAN. Combinatul Petrochimic este inaugurat de Nicolae Ceauşescu (deputat de Piteşti în Marea Adunare Naţională în perioada 1959-19695 ) pe 21 iulie 1969, primul director fiind Sava Costache. Negrul de fum este o pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor materii prime specifice pe bază de hidrocarburi din industria petrochimică. Negrul de fum este utilizat pe scară largă în industrie, în special în producția de anvelope, la fabricarea cauciucurilor, fiind un pigment folosit în industria lacurilor, vopselelor, maselor plastice, cablurilor, etc

 

Ministrul Chimiei a propus cumpărarea unei instalaţii care avea o capacitate anuală de producţie de 40.000 de tone. Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord cu propunerea respectivă şi, în şedinţa din 6 iulie 1971 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., a insistat pentru copierea de către inginerii români a instalaţiei franceze care exista deja la Piteşti. Trei ani mai târziu, un incendiu puternic a distrus parţial instalaţia de piroliză a combinatului petrochimic de la Piteşti.

 

Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1655 din 19 august 1969 stipulează că începând cu data de 1 august 1969 se comasează, prin absorbție, “Uzina Chimică Pitești - la Combinatul Petrochimic Pitești, ambele cu sediul în municipiul Pitești”. În 1971, Rafinăria Piteşti a fost şi ea integrată în Combinatul Petrochimic, rezultând un complex de producţie integrat cu puternice legături reciproce tehnologice şi de operare. Până în 1973 complexul petrochimic de la Piteşti a purtat denumirea de Grupul Industrial de Petrochimie Piteşti. Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 387/1 aprilie 1973 consfiinţeşte unirea Uzinei de negru de fum, cu Rafinăria Piteşti şi Combinatul Petrochimic într-o unitate gigant a cărei denumire va fi Combinatul Petrochimic Piteşti. Mai multe unităţi industriale depindeau de produsele finite fabricate la Combinatul Petrochimic Piteşti: Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc-Rolast Piteşti; Fabrica de Bioproteine Curtea de Argeş; Intreprinderea de Fibre Sintetice-Melana Câmpulung; Combinatul Chimic Oltchim Râmnicu Vâlcea dar si alte unităţi industriale sau agricole din ţară. De-a lungul anilor pe platforma petrochimică din sudul Piteştiului au intrat în producţie alte două rafinării precum şi numeroase instalaţii în petrochimie: o nouă piroliză, secţiile de polietilenă de joasă presiune, normal-parafine, dimetiltereftalat, un modern centru de cercetări şi multe alte capacităţi de producţie. La 16 octombrie 1974, au fost date în folosinţă un complex de cracare catalitică, instalaţiile de distilare a petrolului în vid, de modificare a vâscozităţii şi desulfurizare a ţiţeiului, precum şi cele pentru producerea de bitum şi utilizare a gazului sulfuric. Astfel, a fost asigurată prelucrarea superioară a produselor obţinute din procesarea a 3,5 milioane de tone de ţiţei, anual, în cadrul rafinăriei nr. 1, existentă pe aceeaşi platformă industrială. Totodată, s-au desfăşurat o serie de lucrări pentru finalizarea construirii celei de-a treia rafinării a combinatului de la Piteşti, în scopul dublării capacităţii sale de prelucrare a ţiţeiului şi obţinerii de benzină, gaz petrolier, bitum, butan, propan şi propilenă8 . Prin prelucrarea materiilor prime în cadrul instalaţiilor combinatului piteştean rezultau produse valoroase, cu o largă utilizare industrială ca: polietilena realizată în peste 50 de mărci, acrilonitril, care se întrebuinţa la fabricarea fibrelor sintetice; cianură de sodiu, deosebit de importantă în industria extractivă a metalelor preţioase, izotriazodon, cu o largă utilizare în agricultura ca erbicid, negru de fum folosit la industria de cauciuc. O mare parte din producţia combinatului era destinata exportului9 . În rafinării funcţionau trei mari instalaţii: distilarea atmosferică, reformarea catalitică, şi hidrofinarea petrolului şi a motorinei precum şi recuperarea sulfului. În 1975, instalaţiile au fost dublate, atât la Rafinărie, cât şi pe partea de prelucrare petrochimică. La acea vreme, tehnologia folosită era cea mai nouă în domeniu, adusă, în mare parte, din străinătate. În Rafinărie, o parte din instalaţii au fost construite de Institutul de la Ploieşti, iar restul – asigurate de firme de înaltă tehnologie din SUA, Anglia şi Germania. Pe partea de Petrochimie, s-a apelat la firmele Lurgi şi BASF – Germania, ICI – Anglia, Mitsui – Japonia, Sohaio – SUA, Scientific Design – SUA10 . Anii de vârf ai platformei au fost 1984 şi 1985, când Combinatul Petrochimic Piteşti a fost medaliat de Ceauşescu cu Ordinul Muncii clasa I. În 1985, în combinat funcţionau 73 de instalaţii şi se obţineau 75 de repere prin prelucrarea superioară a ţiţeiului (provenit din surse interne şi externe), procese chimice de sinteză, valorificarea reziduurilor. Platforma petrochimică Piteşti dădea 45% din producţia judeţului Argeş şi avea 750 de beneficiari autohtoni, 55 de importatori din lume şi 8.600 de salariaţi. În 1984 şi 1985 a fost etalon pe ţară pentru eficienţă economică . Centrala Industrială de Rafinării şi Petrochimie a funcţionat la Piteşti în perioada 1985-1990. Pentru a asigura forţa de muncă specializată s-au înfiinţat licee de 7

 

Prin Legea nr. 15, din 8 august 1990 Combinatul Petrochimic Piteşti devine Societatea Comercială Arpechim care între 1997 şi 1998 va fi integrată în Compania Română de Petrol/Petrom ce va fi achiziţionată (23 iulie 2004) de Compania OMV, Austria. Arpechimul a fost prima rafinărie din România care, în 1999, a exportat motorină cu un conţinut redus de sulf, penetrând astfel exigenta piaţă vest – europeană. Începând din 2003, a produs motorină după standardul de calitate Euro 4, iar din 2004 – Euro 5. Asta a fost posibil pentru că în 2002, cu un credit de 180 de milioane de dolari, luat de statul român de la BERD, Rafinăria a fost modernizată aproape în totalitate11 . După 2004 are loc o diminuarea a activităţii, sunt dezafectate secţii (negru de fum, acrilonitril, cianură de sodiu), se fac concedieri. În noiembrie 2008, conducerea OMV a decis să oprească definitiv compartimentul petrochimic al combinatului. În decembrie 2009, Petrom a vândut partea de petrochimie din Arpechim combinatului chimic Oltchim, pentru suma de 13 milioane de euro. Activele petrochimiei preluate includ instalația de piroliză, extracția de aromatice, polietilenă de joasă densitate, polietilenă de înaltă densitate, o serie de rezervoare precum și terenul aferent cu o suprafață de circa 150 de hectare. Unitatea de extracție aromatice are o capacitate de 50.000 de tone pe an, iar instalația de piroliză poate produce până la 200.000 de tone de etilenă și 95.000 de tone de propilenă pe an. Oltchim avea nevoie de piroliză pentru a deveni independentă în asigurarea cu materii prime12, însă petrochimia de la Piteşti nu a mai fost pornită. În 2011, Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom a decis închiderea permanentă a rafinăriei Arpechim, urmând să achite salariaţilor ce vor fi disponibilizaţi, plăţi compensatorii şi alte măsuri de protecţie socială. La începutul anului 2015, OMV Petrom a transmis Agenţiei pentru Protecţia Mediului Argeş o notificare privind intenţia de a demola unele instalaţii de la Arpechim. OMV Petrom a precizat că are intenţia de a transforma rafinăria de la Piteşti într-un depozit pentru activitatea de downstream. Din industria petrochimică de la Piteşti, mândria Argeşului din perioada comunistă, au mai rămas acum doar amintirea vremurilor de altădată şi câteva insigne, dintre care eu va prezint una. Insigna este confecționată din alamă, are forma unui dreptunghi cu colţurile teşite, cu dimensiunile 23,2 x 19,4 milimetrim. Fondul este negru, obţinut prin emailare la cald. În partea de sus a insignei se află emblema Combinatului Petrochimic Piteşti iar în partea de jos este inscripţionat pe patru rânduri denumirea unităţii din perioada în care au fost emisă insigna: COMBINATUL /PETROCHIMIC /PITESTI/ROMANIA. Sistemul de prindere este tip ac de siguranţă lipit de corpul insignei cu o rondea cu şant şi având ştanţate literele MS (Monetăria Statului).

 

xxx

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

 

Începuturile industriei textile în Principatele Române datează din secolul al XVIII-lea. Domnitorul Grigore Ghica a înființat în 1766 prima fabrică  de postav la Chiperești în Moldova, aducând meseriași din Polonia. În 1766 dar în Muntenia, la Polovraci, s-a dat în folosință o fabrică de postav care peste 3 ani a fost mutată la București, iar în anul 1795 la Afumați. În anul 1885 ia ființă Fabrica de postav din Buhuși iar în anul 1886 cea de la Azuga. Pe data de 25 iunie 1905, la Pitești s-a înființat Societatea anonimă pe acțiuni “Țesătoria română” cu capital româno-belgian inițial de 800 000 lei, fondată de Grigore Golescu, Arthur Henry Raes și dr.Edmond Landauer. Ca amplasament al noii fabrici s-a ales un teren cu lățimea de 200 metri în mahalaua Niculcești din Pitești, între calea ferată București-Pitești și râul Argeș. Deja în anul 1909 fabrica a intrat pe producție. În 1911 s-a adus utilaje noi: 104 războaire de țesut, 2 bobinatoare pentru bumbac, două canetiere, două urzitoare și alte utilaje în valoare totală de 300000 lei. Un an mai târziu fabrica va fi dotată cu centrală electrică cu șase grupuriu diesel. La ănceputul primului război mondial fabrica aveaun beneficiu de 168000 franci și marfă pe ștoc de 900000 franci. În anul 1922 fabrica avea 200 războaie de țesut, aici lucrând 166 de muncitori.  La 1 octombrie la Pitești s-a inaugurat școala industrială de ucenici țesători. În 1936 fabrica avea 300 de războaie și 244 muncitori. În anul 1942 fabrica se întindea pe 5,2 hectare constând în numeroase clădiri construite din materiale rezistente (cărămidă și betoane). Jetoanele prezentate aici au fost folosite la cantina fabricii, în schimbul lor angajații primind mâncare gratuită. Piesele sunt rotunde cu diametrul de 22,5 – 23 milimetri și sunt confecționate din materiale diferite (alamă-piesa de 5, cupru-piesa de 10 și aliaj cupru nichel-cea de 20). Jetoanele se primeau și anticipat de către personalul ce dorea să servească masa la cantină, în schimbul unei părți din salariu. În anul 1944 țesătoria a fost ținta unui puternic bombardament, suferind avarii serioase. Cu greu s-a reușit montarea a 38 de războaie din care doar 25 mai erau funcționale. După naționalizare “Țesătoria română” dispare, fiind comasată prin absorbție de Industria Textilă “11 Iunie” Găvana, devenită ulterior Întreprinderea Textilă – Pitești. (Sursa-Dorel Bălăiță – Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor)

xxx

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită căștigătorilor Competiției de skandenberg Cupa României – Cupa Dobrin, ediția a 2-a de la Pitești. 

 

Skandenberg (cunoscut în limbaj popular drept „braț de fier” – din franceză bras de fer, engleză Armwrestling) este o întrecere sportivă în care doi adversari își măsoară forța brațelor pe o suprafață plană. Skandenberg este un sport de forță între doi participanți, ce constă în prinderea palmelor, fixarea coatelor într-un plan orizontal și împingerea brațului adversarului până ce dosul palmei unuia dintre competitori ajunge în planul cotului. Învingătorul competiției este declarat cel care are brațul deasupra în timp ce adversarul său atinge cu dosul palmei suprafața pe care se desfășoară întrecerea. Acest sport nu este unul olimpic, însă se organizează competiții naționale și internaționale. Cel mai bun practicant român al acestui sport este Ion Oncescu, cvintuplu campion mondial și dublu campion european,  care a reușit să bată și un record învingând 1000 de oameni la rând într-o singură zi.

Această competiție a preluat numele Nicolae Dobrin, cel mai mare jucător al clubului piteștean de fotbal FC Argeș, poate chiar cel mai mare jucător de fotbal din România (26 august 1947 - 26 octombrie 2007). 

xxx

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor.  Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș din perioade diferite, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate. 

xxx

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate..  

__________ooOoo__________