miercuri, 19 aprilie 2023

Ro - M - oN 143

1.  În data de 28 decembrie 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda.
 
Aversul monedei prezintă o compoziție inspirată de romanul „Moromeții” de Marin Preda, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „100 LEI”, anul de emisiune „2022” și stema României. Reversul monedei redă portretul și semnătura lui Marin Preda și inscripția în arc de cerc „100 DE ANI DE LA NASTEREA LUI MARIN PREDA”. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt:
  • tema – 100 de ani de la nașterea scriitorului Marin Preda
  • data emiterii – 28 decembrie 2022
  • valoarea – 100 lei
  • material compoziție – aur
  • puritate – 90% 
  • forma – rotundă
  • diametrul – 21 milimetri
  • greutatea – 6,452 grame
  • cantul – zimțat
  • calitatea – proof
  • tiraj – 1000 exemplare
  • preț unitar de achiziție de la magazinele BNR exclusiv TVA – 2900 lei 
Moromeții
 este un roman social scris de Marin Preda, ce a fost publicat în două volume la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în 1955 și în 1967, consacrându-l pe autor printre numele literaturii postbelice. Un roman de tip frescă socială, opera ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică. Pe parcursul a o mie de pagini și aproximativ douăzeci de ani, autorul ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală, și distrugerea spiritului țărănesc. Marin Preda a trebuit să își taie toate punțile de întoarcere spre țărănie și spre sat. Copilul, tânărul și poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generația sa. De la 10 ani își dorește să nu mai fie țăran. Însă viața avea să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti ca om și ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiții țărănești. Ca și în alte cazuri ale altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este anticipat și pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din țăranul Moromete un individ cu o viață psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă, el creează un țăran inteligent, în măsură să conștientizeze, în modul lui caracteristic, dramele existenței și ale clasei sociale din care face parte. Aspre, dure, polemice sunt aproape toate bucățile din volumul de debut, încărcate de un patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii din țărănie, a cuceririi vieții și carierei ca pe o pradă. De la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu a obținut efecte artisitice mai savuroase din vorbirea personajelor, cum a făcut-o Preda. Simțul limbii vorbite, pe care puțini prozatori l-au stăpânit așa de bine de la Caragiale încoace – singurul său înaintaș pe linia spiritului muntenesc al limbii. Dacă Mihail Sadoveanu și Ion Creangă  compliniseră artistic varianta moldovenească a mentalității rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică drept novator prin plăcerea disimulării și a „teatrului în teatru”, prin viziunea ironico-sarcastică și prin atmosfera colocvială a scrisului. Niculae, însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, rămâne dezamăgit; întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiți de farmec. Moromete avea însă ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alții nu le văd, avea facultatea de a inventa semnificații acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse celorlalți.
Marin Preda este a fost unul dintre cei mai mari prozatori români, scriitor de nuvele și romane ce s-a remarcat în literatura română drept unul dintre cei mai proeminenți scriitori. Unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada interbelică, Marin Preda a fost un opozant înflăcărat al regimului comunist, dar și unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici. Autorul a scris o serie de opere literare, iar dintre cele mai cunoscute scrieri ale amintesc romanele “Moromeții” sau “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, la aproape patru ani de la încheierea Primului Război Mondial, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman. Cel ce avea să devină cel mai mare prozator român a venit pe lume în familia lui Tudor Călăraşu şi a Joiţei Preda, cei doi având deja trei, respectiv 2 copii din căsniciile anterioare. Pe lângă Marin, aceștia au mai avut împreună pe Ilinca şi pe Alexandru, formând astfel o familie cu adevărat numeroasă, dar cu venituri prea modeste. Părinții lui Marin Călăraşu, cum era trecut la școală, nu acordau foarte multă importanță studiului, motiv pentru care acesta a terminat cu chiu, cu vai clasele primare. Micul Marin lipsea frecvent de la şcoală din pricina muncilor gospodărești la care trebuia să ia parte. Chiar și așa, era cel mai bun din clasă. Ulterior, familia sa, satul unde a copilărit, frații și surorile sale, învățătorul său devin, la un moment dat, personaje în cărțile sale. În jurul lor se vor clădi schițe, nuvele, romane de succes. Fără niciun ajutor din partea părinților, după ce trecuse deja prin multe încercări, Marin Preda se încăpățânează să-și termine studiile la București. A început să scrie bine încă din școală și impresiona adesea. Apoi, decide că nu se întoarce în Siliștea-Gumești, preferând să rămână în București, de multe ori fiindu-i foame și neavând unde să se ducă în altă parte decât în garsoniera minusculă a fratelui său, Nilă. În anul 1941, Marin Preda şi-a găsit un post de corector la ziarul “Timpul”, unde a debutat un an mai târziu cu schiţa “Pârlitu“. Între anii 1943-1945, cât a îndurat stagiul militar, și-a întrerupt activitatea editorială. Marin Preda frecventează des și cenaclul “Sburătorul” condus de criticul Eugen Lovinescu, acolo unde nuvela sa “Calul” face o bună impresie celor prezenți. Deși riscant, ulterior şi-a făcut curaj şi a prezentat mai multe momente de-acolo în romane precum “Viaţa ca o pradă“ şi “Delirul“. După ce a revenit la Bucureşti, deloc ușor, s-a reintegrat în lumea presei şi a devenit corector la publicaţia “România liberă“. Marin Preda trece prin redacțiile mai multor ziare și abia în 1955 publică “Moromeții”. Un lucru mai puțin știut este faptul că romanul a fost publicat la insistențele iubitei sale, care a găsit manuscrisul din întâmplare într-un sertar. În anul imediat următor, Marin Preda primește Premiul de Stat, chiar pentru romanul “Moromeții”. În anii ce urmează, Marin Preda reușește să iasă din săracia cruntă de până atunci, destinul său luând calea către faimă, bani, recunoaștere. Ia naștere un scriitor nou, cu un cuvânt clar și dur. Totuși, alte romane ale sale nu au fost primite la fel de bine, precum “Moromeții”, de Partidul Comunist. “Cel mai iubit dintre pământeni”, în ale cărui pagini Marin Preda prezintă ororile comunismului din perioada anilor 50, a fost retras imediat de pe piață. Romanul nici nu ar fi văzut lumina tiparului dacă nu ar fi apărut chiar la editura condusă de Marin Preda. După numai câteva săptămâni, Marin Preda a fost găsit mort, la 16 mai 1980, cauza oficială fiind “asfixierea mecanică”. Mai exact, potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. Enunăr aici câteva dintre operele marelui scriitor (romane):
  • Moromeții - vol.1 – 1955
  • Moromeții – vol.2 – 1967
  • Intrusul - 1968
  • Marele singuratic – 1972
  • Întâlnirea dintre pământuri – 1974
  • Delirul - 1975
  • Viața ca o pradă – 1977
  • Cel mai iubit dintre pământeni - 1980
Pe lângă romane Marin Preda a scris și multe nuvele, schițe și eseuri la fel de valoroase.
2. În data de 6 februarie 2023, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu.
Aversul monedei prezintă palatul Adunării Deputaților din București în perioada interbelică, inscripția „ROMANIA”, în arc de cerc, anul de emisiune „2023”, stema României și valoarea nominală „500 LEI”. Reversul monedei prezintă portretul, numele și semnătura lui Iuliu Maniu și anii între care a trăit acesta ,,1873” și „1953”. Moneda are următoarele caracteristici tehnice:
  • data emiterii - 6 februarie 2023
  • emitent - Banca Națională a României prin Monetăria Statului
  • tema – 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu
  • material compoziție – aur
  • puritatea – 99,9%
  • forma – rotundă
  • diametrul – 35 milimetri
  • greutatea – 31,103 grame
  • cant – neted
  • calitate – proof
  • tiraj – 1000 exemplare
  • preț unitar de achiziție de la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara, exclusiv TVA – 14500 lei
Palatul Marii Adunări Naţionale
, ulterior Palatul Camerei Deputaților (în prezent Palatul Patriarhiei) este o construcție din Bucureşti, amplasată pe Dealul Mitropoliei. De-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituției legislative a statului român, până la trecerea ei în proprietatea Bisercii Ortodoxe Române. Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaților sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoliei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului și viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept președintele boierilor, singurii cetățeni cu drept de vot, reuniți în adunarea deputaților. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este și rezultatul faptului că prin tradiție Mitropolitul nu putea să-și părăsească locuința. Prin urmare obiceiul de a organiza adunarea deputaților la mitropolie devine o acțiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcție care să permită reuniunile oficiale ale legislativului. În anul 1881 are loc repararea și reamenajarea vechii construcții a  Adunării Deputaților, obținute din transformarea chiliilor și este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaților Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spațios și avea două rânduri de loji și o galerie. Deputații își desfășurau ședințele în sala de ședințe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din față a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banca miniștrilor. Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de ședință, în urma acordului obținut de la unul din funcționarii instituției. Cetățenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetățenii străini având nevoie de semnătura ambasadei țării sale. În locul fostului palat al Adunării Deputaților, în anul 1907 este ridicată actuala construcţie, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Fațada construcției realizată în stil neo-claisc, cu o lungime de 80 metri, are un parter impozant și este dominată de centrul acesteia, corpul intrării, decroșat având un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii este asemănătoare cu cea a Ateneului Român din Bucureşti, o altă clădire reprezentativă a capitalei. Lucrările de ridicare a clădirii au fost conduse de inginerul George (Gogu) Constantinescu. În construcţie au fost folosite elemente de beton armat, fiind prima clădire din beton armat din ţară. Cu timpul a suferit diverse modificări. Cea mai importantă a fost refacerea cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Suprafaţa totală construită este de 7.000 de metri pătraţi. Clădirea are mai multe niveluri, care pot fi sesizate mai bine de pe latura de răsărit a dealului. Pe panta acestuia se ridică două subsoluri şi un extensol (subsol III parţial), parter şi două etaje. Ultimul etaj este în mare parte mansardă. Interiorul cuprinde mai multe săli, birouri şi anexe, grupate în patru aripi, dispuse în jurul unei aule mari, care este de altfel piesa dominantă a întregii clădiri. Imobilul este din zidărie masivă, iar acoperişul este în mare parte din beton armat. Potrivit specialiştilor, arhitectura exterioară, cât şi cea interioară, se apropie de arta neoclasicismului, cu influenţe din barocul francez. Faţada centrală, cea mai expusă privirilor, este orientată spre catedrală şi paraclis, şi are intrarea evidenţiată printr-un portic impunător, care se sprijină pe doi masivi de zidărie şi şase coloane de piatră. Ele sunt aşezate pe câte un postament de piatră înalt de un metru. Pe fronton, sub cornişe, stă scris: Palatul Patriarhiei. Deasupra cornişei este acoperişul, o mare cupolă cu baza circulară şi ferestre rotunde de jur-împrejur, învelită cu tablă ornamentată, care se prelungeşte la vârf cu o boltă cu ferestre semicirculare şi un glob metalic pe care se înalţă o acvilă. La întrarea principală, din spatele coloanelor de piatră, sunt trei uşi masive de stejar, în două canate. Doar un ochi format şi curios poate descoperi că pe fiecare canat există câte o plăcuţă de alamă incrustată cu stema Principatelor Unite (acvila Ţării Româneşti şi bourul Moldovei) şi anul 1908 (data construcţiei clădirii). O altă intrare, secundară, se găseşte în colţul de nord-est. Privită dinspre clopotniţă, aripa de est a clădirii este deosebită prin echilibrul volumelor, forma şi dispunerea ferestrelor. De asemenea, impresionante sunt şi scările placate cu dale de piatră, care coboară domol panta de sud a dealului, în parcul din spate. Aici, o altă intrare, la fel de impunătoare ca celelalte. Parcul se întinde pe o suprafaţă de 3000 de metri pătraţi şi este o adevărată oază de linişte şi reculegere. Mai departe, la parterul intrării principale, este un hol de marmură, în formă de patrulater, lung de 15 metri. Plafonul este de fapt o boltă cu arcade sprijinite pe coloane de marmură. Arcadele bolţii sunt ornamentate cu stucaturi. Încăperea este luminată de luminatoare mari, montate în plafon. Pereţii sunt placaţi cu panouri de marmură albă, în formă de rame, iar pardoseala cu plăci de marmură cu motive geometrice. Pe peretele de sud, între coloane, tronează icoana Maicii Domnului şi stema Patriarhiei. 
Începând cu anul 1997, de când a revenit Patriarhiei, în diferite spaţii ale palatului se desfăşoară şedinţele Adunării Naţionale Bisericeşti şi ale Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, conferinţele preoţeşti, consfătuirile profesorilor de religie, întâlniri ale ierarhilor cu preoţi, profesori, studenţi teologi şi elevi seminarişti, concerte de muzică bisericească şi de colinde, expoziţii de icoane, alte activităţi bisericeşti. Tot aici sunt birourile unor sectoare ale Administraţiei Patriarhale, redacţia periodicului „Chemarea Credinţei“, a Biroului de Presă al Patriarhiei. În ziua de 27 octombrie 2007, cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit şi inaugurat studiourile posturilor de Radio şi Televiziune Trinitas, instalate aici şi dotate cu mijloace tehnice moderne. Din data de 16 iunie 2008, în Palatul Patriarhiei funcţionează şi Agenţia de Ştiri BASILICA. Din orice parte e privită, clădirea se înfăţişează sub o altă dimensiune, cu excepţia aripii de vest, care a rămas din construcţie neterminată. Înaintând, paşii urmăresc partea de sud a holului de marmură, unde se deschide un coridor, care înconjoară aula mare de formă circulară, în jurul căreia sunt dispuse toate celelalte încăperi şi coridoare. Câte un coridor circular, identic cu cel de la parter, se află la etaj şi la mansardă. Aula are 900 de locuri pe scaune, din care 400 la parter şi 500 la cele două balcoane. Accesul în sală se face din cele trei coridoare circulare, de la parter, etaj şi mansardă, prin 12 uşi de stejar în două canate. Mai departe, pe o platformă de lemn cu opt trepte se află un pupitru prezidial. La dreapta şi stânga acestei platforme sunt două pupitre semicirculare, cu scaune tapisate, ridicate cu patru trepte de la podea. Pereţii au lambriuri de lemn sculptate cu motive geometrice. Lumina naturală pătrunde prin plafon, unde se deschide o mare cupolă circulară, asemănătoare cu cea a Ateneului, cu ferestre rotunde şi geamuri colorate în armătură metalică. Mobila din lemn masiv şi fotoliile tapisate cu catifea purpurie, precum şi acustica sunt de calitate superioară. Coridorul circular de la parter are ornamentate şi lambriuri, este mobilat cu fotolii şi canapele. Tot aici sunt expuse tapiserii şi tablouri în ulei ale unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul Miron Cristea şi mitropoliţii Dionisie Lupu, Veniamin Costachi, Calinic Miclescu, Ghenadie Petrescu, Conon Arămescu Donici. De asemenea, palatul adăposteşte două picturi ce reprezintă momente importante din istoria României, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie (1925) şi încoronarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Miron Cristea). O încăpere cu ferestrele spre paraclis închide aripa de vest a palatului, rămasă neterminată. Această încăpere, cu pardoseala de lemn, cu trei candelabre din cristal de Bohemia fixate în plafon, şi mobilier modern, serveşte ca sală de şedinţe. Spaţiile aripii de est au o construcţie şi ornamentaţie aparte. Sunt înalte şi spaţioase, cu ferestre spre curtea exterioară, uşi de acces din coridor şi uşi de trecere din una în alta. Aici se găsesc: Salonul „Sanctus Apostolus Andreas“, Salonul „Sanctus Dionysius Exiguus“, Salonul „Sanctus Johannes Cassianus“, Salonul „Sanctus Niceta Remesianae“ (Episcopus), Salonul „Sanctus Princeps Stephanus Magnus“, „Sancta Parascheva“. Încăperile au primit de curând denumirile în latină din partea Preafericitului Părinte Daniel. Uşile mari, de stejar masiv, în două canate, sunt sculptate în partea de sus, ca şi tocurile de la ferestre, cu motive florale şi geometrice. Plafoanele şi pereţii sunt încărcaţi cu panouri dreptunghiulare de zidărie, ca nişte oglinzi înrămate şi ornamentate cu elemente baroce. Predomină liniile curbe, frânte, care formează medalioane, rozete, făclii, ghirlande cu flori, frunze, fructe. Culorile predominante sunt roşu, albastru, vernil şi auriu. De plafoane sunt fixate candelabre mari de metal galben şi cristal de Bohemia, cu mai multe braţe. Toate încăperile sunt mobilate simplu şi sumar, cu excepţia celei din colţul de sud-est, numită Sala de întruniri Conventus (fosta „Nicolae Iorga“), dotată cu o frumoasă masă ovală de lemn sculptat şi scaune tapisate pentru conferinţe. În perioada 1948 – 1989 aici a avut sediul forul legislative al statului comunist – Marea Adunare Națională. După Revoluția din anul 1989 aici a avut sediul Camera Deputaților, camera inferioară a Parlamentului României, pentru ca din anul 1997 această să își desfășoare ședințele în clădirea nouă a Casei Poporului. Vechea clădire a forului legislativ românesc a revenit la vechea destinație de Palat al Patriarhiei Române.
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj – d. 5 februarie 1953, Sighet), a fost unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. Având o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie. Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”. Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. În timpul detenţiei Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani. La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc” . Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă. Mai întâi, Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau şi alte personalităţi politice şi culturale precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Simion Mehedinţi, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alţii. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani. Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”. De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.
3.  În data de 24 martie 2023 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din aur și o monedă din argint cu tema 100 de ani de la adoptarea Constituției României Mari
Aversul monedelor redau cupola palatului Adunării Deputaților din București, în perioada interbelică, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, și valorile  nominale „500 LEI” sau “10 LEI”. 
Reversul monedelor prezintă portretele și numele Regelui Ferdinand I și al lui Ion I.C. Brătianu și inscripțiile „ADOPTAREA CONSTITUTIEI ROMANIEI MARI – 100 ANI” și „1923”. Monedele au următoarele caracteristici tehnice:
  • Emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a Românie
  • Tema – 100 de ani de adoptarea Constituției României Mari
  • Data emiterii – 24 martie 2023
  • Metal compoziție – aur cu titlul de 99,9% (cea de 500 lei) și argint cu titlul de 99,9% (cea de 10 lei)
  • Forma – rotundă
  • Diametrul – 35 milimetri (cea de 500 lei) și 37 milimetri (cea de 10 lei)
  • Greutatea – 31,103 grame
  • Cant – neted (cea de 500 lei) și zimțat (cea de 10 lei)
  • Calitatea – proof
  • Tirajul – 1000 exemplare (cea de 500 lei) și 5000 exemplare (cea de argint)
  • Prețul unitar de achiziție de la magazinele BNR, fără TVA – 14500 lei (cea de 500 lei) și 460 lei (cea de 10 lei).  
La 28 martie 1923 Regele Ferdinand I promulga Constituţia României Mari, o Constituţie care, la vremea respectivă, a fost apreciată drept cea mai modernă şi mai democratică lege fundamentală din întreaga Europa. Constituţia din 1923 reprezenta, în fapt, o actualizare a celei din 1866, în sensul că 20 de articole au fost modificate total sau parţial,  s-au introdus şapte articole noi, iar 25 de articole au fost reformulate sau completate. Actualizarea Constituţiei din 1866 a avut la bază situaţia de după război, adaptarea la principiile societăţii democratice ale vremii şi modificări limitate, în ideea de păstrare a cât mai mult din textul existent (din care, de altfel, 78 de articole au rămas nemodificate). Pentru elaborarea Constituţiei au fost avute în vedere patru proiecte: unul elaborat de liberalul Ion I.C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului Naţional Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Ţărănesc şi al patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu. Constituţia stipula că România este stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. A fost instituit votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Doar militarii şi femeile (lucru desuet astăzi, dar care atunci era valabil în toate ţările europene) nu puteau să îşi exprime o opţiune politică. Era consacrat ferm principiul separaţiei puterilor în stat, independente una de alta, însă existând posibilitatea ca acestea să se limiteze reciproc în atribuţii. Activitatea legislativă era exercitată de Rege şi de reprezentanţa naţională (Parlamentul), cea executivă de Rege şi de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanţele judecătoreşti. Ascendenţa Regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancţionarea unei legi. Ascendenţa faţă de Guvern consta în faptul că “Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”. Regele nu avea, însă, ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care “se exercita de către organele ei”. Cu privire la legalitatea şi supremaţia Constituţiei, se specifica foarte clar că “numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”. Curtea de Casaţie avea rolul Curţii Constituţionale de astăzi, fiind constituită din jurişti de profesie, integri şi neafiliaţi niciodată vreunei grupări politice. Parlamentul era bicameral, Camera Deputaţilor fiind aleasă prin vot univeral, iar Senatul fiind compus din membri aleşi din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc.) şi din senatori de drept, reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi în cel puţin zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel puţin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari. Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron. Constituţia din 1923 a funcţionat până în februarie 1938, când Regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice. După abdicarea lui Carol al II-lea, deşi teoretic varianta sa de Constituţie a rămas în vigoare, s-a revenit la cutume, iar după 23 august 1944 Constituţia a fost parţial amendată şi revizuită în 1946. Practic, Constituţia din 1923 a fost abandonată definitiv odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, fiind înlocuită fără exprimarea voinţei populare cu una realizată după modelul sovietic. A fost momentul în care Monarhia constituţională, care a pus temelia României moderne, a fost abrogată, fiind instituită republica – o instituţie adusă în România de recent condamnatul regim comunist, o instituţie fără tradiţii şi fără sprijin popular. A fost începutul celei mai negre perioade din istoria României. Revoluţia din decembrie 1989 ar fi trebuit să fie semnalul reîntoarcerii noastre la tradiţiile democratice pe care am fost siliţi să le abandonăm în decembrie 1947. Din păcate, cei care au preluat puterea atunci au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a împiedica acest lucru, ba mai mult decât atât, pentru compromiterea ideii de Monarhie Constituţională.
 
Palatul Adunării Deputaților, denumire alternativă – Palatul Marii Adunări Naţionale, denumire actuală - Palatul Patriarhiei, este o construcție din Bucureşti, amplasată pe Dealul Mitropoliei. De-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituției legislative a statului român, până la trecerea ei în proprietatea Bisercii Ortodoxe Române. O prezentare detaliată a acestui monument am făcut la moneda de deasupra (cea dedicată lui Iuliu Maniu).
Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal. S-a născut la 20 august 1864, în localitatea Florica (azi orașul Ștefănești), judeţul Argeş. Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă, un fenomen complex:„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”. Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor,  în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani. De asemenea, s-au adăugat şi reformele indrăzneţe susţinute de liderul liberal :reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea economiei (doctrina liberală “prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial. Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”. Brătianu era un foarte bun tactician politic, “stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Intrareaîn funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale:„Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!”Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului. În data de 24 noiembrie 1927, joia, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie „Dreptatea”:„S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea neamului.” Iată ce a declarat despre acest personaj, contele Saint-Aulaire, ministrul Franței la București: „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei "trei mari":Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.”  
xxx

O CARICATURĂ 
DE COSTEL PĂTRĂȘCAN
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx__________

O MEDALIE 
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Uzinele de autoturisme Dacia - Pitești
Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda Uzinelor de autoturisme Pitești (U.A.P.). Uzina (Întreprinderea) de autoturisme Pitești, denumire actuală S C. Automobile Dacia S.A. este un producător român de autonobile care își ia numele din regiunea istorică veche, care constituie România de astăzi. Din anul 1999 aparține grupului francez Renault. Obiectul de activitate al societății îl constituie producerea și comercializarea de automobile, piese auto, mașini unelte și instalații pentru industria de automobile. Pentru a reduce timpul între proiectare și lansarea în producția de serie a unui autoturism, autoritățile române au considerat necesară producerea unui autoturism sub licență obținută de la un producător străin. Se dorea o licență pentru un autoturism din clasa medie cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1.000 și 1.300 cm3 și să se producă între 40.000 și 50.000 automobile pe an. La licitație au participat Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo și Austin. S-a luat decizia la nivel de partid ca uzina Dacia să producă autoturisme sub licență Renault. Din cauza unor motive tehnice și economice, oferta companiei Renault pentru modelul Renault 12 a fost retrasă. Modelul era în faza de teste, iar producția trebuia să înceapă în Franța, în a doua jumătate a anului 1969. Dar contractul a fost semnat în septembrie 1966. Renault a permis părții române să înceapă asamblarea mai devreme a unui model intermediar până când Renault 12 să fie pregătit pentru producție. La început a fost ales modelul Renault 16, dar în cele din urmă s-a optat pentru asamblarea modelului Renault 8. Uzina Dacia a luat naștere în 1966 la Colibași (astăzi Mioveni), județul Argeș. Construcția Uzinei de Autoturisme Mioveni a început în 1966 și s-a încheiat într-un timp record de doar un an și jumătate. La 1 iulie 1968, încep testele la cele 217 stații de lucru din uzină, iar în august se testează primul motopropulsor. La data de 20 august 1968 se începe producția modelului Dacia 100, un model sub licența Renault 8; acesta era o berlină cu tracțiune și motor pe spate. Primul automobil ieșit pe poarta fabricii a fost făcut cadou președintelui Republicii Socialiste România de atunci, Nicolae Ceausescu. Conform contractului, Renault furniza toate părțile componente ale modelului, urmând ca cei de la Dacia să le asambleze. Din 1968 și până în 1972, aproximativ 44.000 de autoturisme Dacia 1100 au fost produse, în 1970 apărând o ușoară modificare estetică la partea frontală. A mai fost produs, deși în număr limitat, modelul 1100S, cu 2 perechi de faruri și un motor mai puternic, folosit de poliție și în cursele de raliu. Puține au mai rămas în stare de funcționare. După Dacia 1100, a urmat Dacia 1300, care a intrat în producție în august 1969, un model sub licența R12, fiind prezentată la saloanele auto de la București și Paris. Modelul 1300 era o berlină cu 4 uși și tracțiune pe față.  Între 1970 și 1980 Dacia dezvoltă o întreagă gamă de modele ce va cuprinde mai multe tipuri de vehicule de persoane și utilitare.  
După 1985 Dacia încearcă să producă un model pentru oraș, acest model purtând numele Dacia Lăstun sau Dacia 500, fiind produs la Timișoara, dar scos din fabricație în 1989. În 1985 inginerii de la Dacia încep proiectarea primului autoturism de concepție 100% românească. Între anii 1991 – 1996 Dacia a comercializat modelul Dacia 1325 Liberta, cu un design provenit din cel al Daciei 1200 produs în anii '80. După 10 ani de așteptare (1995), Dacia lansează primul model 100% românesc sub numele Dacia Nova. Deoarece aspectul exterior lăsa de dorit și tehnologia mașinii era depășită, acest model nu a reușit să capteze atenția publicului. În anul 199* Renault achiziționează 51% din capitalul Dacia și anunță că va lansa un nou model. Ulterior ies pe piață modelele SuperNova și Solenza. În anul 2004 se lansează modelul Logan. În cadrul Salonului Auto de la Geneva din 2010 s-a prezentat Dacia Duster, primul SUV din istoria acestei mărci. Automobile Dacia deține următoarele companii: Mașini Unelte Dacia, Motoare Dacia, Servicii Comune Dacia și Utilaje Dacia, care au fost create înainte de privatizarea uzinei Dacia în anul 1999. De asemenea mai deține societatea Transporturi Dacia care asigură transportul muncitorilor și transportul de mărfuri pentru uzină, precum și Mecanica Dacia și Matrițe Dacia. Deasupra am postat logoul actual dar și logouri vechi ale uzinei Dacia - Pitești.
Parcul național Piatra Craiului - România
Peștera și Cheile Dâmbovicioarei
Legendă și tradiție
Parcul Naţional Piatra Craiului este administrat din anul 1999 de Administraţia Parcul Naţional Piatra Craiului care este o subunitate a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva Braşov, odată cu începerea Proiectului Managementul Conservării Biodiversităţii. În 1938, când rezervaţia naturală a fost înfiinţată, au fost luate în considerare numai 440 ha. În 1972, această suprafaţă a crescut la 900 ha, iar astăzi, zona de conservare specială acoperă o suprafaţă de 4879ha, zona de parc naţional ocupând cca. 9894 ha. În 1952 (anul în care a fost înregistrat primul amenajament silvic pentru zona Pietrei Craiului), în jur de 17.2% din suprafaţa totală a masivului a fost luată în considerare pentru conservare. Scopul desemnării Masivului Piatra Craiului ca şi parc naţional este acela de a asigura conservarea biodiversităţii şi a peisajului, a speciilor valoroase, promovarea şi încurajarea turismului, conştientizarea şi educarea publicului în spiritul protejării naturii şi a valorilor sale.Situat în Munţii Carpaţi Meridionali, în apropierea satului Podu Dâmboviţei, la 5 km de Rucăr şi la 25 km faţă de Câmpulung, Parcul Naţional Piatra Craiului a fost înfiinţat în Martie 1938 şi deţine în prezent 14.773 ha. Parcul cuprinde Creasta Pietrei Craiului şi culoarele intramontane: Rucăr-Bran şi Rucăr-Zărneşti. Odată cu înfiinţarea Parcului Naţional Piatra Craiului s-a pornit un amplu proiect de inventariere a speciilor, de conservare a peisajului şi a speciilor valoaroase.Totodată angajaţii parcului se îngrijesc de educarea turiştilor în spirit ecologist şi al protejării naturii. Parcul Naţional Piatra Craiului deţine o zonă specială de conservare care conţine 4 zone carstice: Cheile Zărneştilor cu Prăpăstiile Zărneştilor pe teritoriul judeţului Braşov; Cheile Dâmbovicioarei; Cheile Brusturetului; Cheile Dâmboviţei pe teritoriul judeţului Argeş. Tot aici există o arie de protecţie cu o suprafaţă de 1,5 ha, cu caracter de monument al naturii: Peştera Liliecilor, o zonă cu  suprafaţa de aproximativ 1200 ha pe care păşunatul este interzis şi 683 ha de rezervaţie ştiinţifică.Restul suprafeţei de 9894 ha o reprezintă zona de parc naţional. Parcul Naţional Piatra Craiului deţine specii florale rare şi monumente ale naturii ca: Ligularia Sibirica, Garofiţa Pietrei Craiului, Barba ursului, Floare de colţ sau Papucul doamnei iar ca faună – Ursul brun şi Capra neagră. Traseele turistice sunt marcate şi din loc în loc sunt construite adăposturi sau refugii: cabanele de la Plaiul Foii şi Vlăduşca, refugiul Grind, refugiul Diana, refugiul de la Vf. La Om (2239m), refugiul de la Vârful Ascuţit (2156m) – primul refugiu iglu, refugiul Spirlea – construit iniţial ca adăpost pentru bateria de tunuri între anii 1942-1945 sau Cabana Negru Vodă.Prăpăstiile Zărneşti impresionant defileu se află în partea de Nord-Est a Masivului Piatra Craiului şi are o lungime de 3-4 km, ele fiind accesibile din oraşul Zărneşti.
Prăpăstiile Zărneşti se află la 1 minut depărtare de drumul forestier care duce la cabana Curmătura, important punct de plecare în trasee pe Munţii Piatra craiului şi reprezintă un loc inspirat pentru practicarea alpinismului. De altfel, sălbăticia peisajului şi pereţii abrupţi de stâncă au deschis numeroase trasee pentru alpinişti. Dincolo de Gâlgoaie încep Cheile Brusteretului, un complex carstic mai puţin spectaculos, alcătuit din Cheile propriu-zise ale Brusturetului, Cheia Lungă şi Cheia Strâmtă.
Cheile Dâmbovicioarei sunt o componentă însemnată a celui mai mare complex de chei din ţară (cel axat pe Dâmboviţa şi afluenţii săi), care însumează peste 20 de chei, cu o lungime totală de peste 30 km. Ea este situată în partea de sud a Masivului Piatra Craiului, la 1 km nord de satul Dâmbovicioara, județul Arges. Peștera Dâmbovicioara este atestată documentar, de pe vremea lui Mihnea Turcitul, din 1579. Râurile care coboară în Munții Făgăraș, Piatra Craiului și Leaota au săpat în calcarele de vârsta jurasică, vai înguste și adânci, dând naștere, celui mai mare complex de chei aflate la noi în țară. Peștera Dâmbovicioara este lungă de peste 550 m, având aspectul unei galerii puțin ramificate, traseul sau fiind puțin ascendent și poate fi strabătută ușor. Lățimea sa variază între 3 și 6 metri, iar înălțimea se încadrează între 4 și 10 metri. Temperatura medie din peștera este una ridicată, cu valori cuprinse între 10 și 12 grade C, având o umiditate temperată și un curent de aer slab. Adâncirea pârâului Dâmbovicioara în calcarele jurasice ale Pietrei Craiului a generat un sector de chei lung de peste 8 km, cu aspectul unui veritabil canion, tăiat în stiva de roci a podurilor calcaroase din partea terminală a masivului. Cheile sunt de origine epigenetică, întrucât râul s-a adâncit iniţial în formaţiuni sedimentare mai puţin dure (gresii, conglomerate), iar când a ajuns la nivelul calcarelor şi-a continuat eroziunea, generând respectivele sectoare înguste ale vailor.Cheile propriu-zise ale Dâmbovicioarei, săpate pe o lungime de aproximativ 2 km în podul calcaros dintre depresiunile Dâmbovicioara şi Podul Dâmbovitei, se remarcă printr-un aspect monumental, datorită pereţilor verticali sau chiar aplecaţi peste albie, cu înălţimi ce depăşesc în unele locuri 200 m. Pe suprafaţa pereţilor se poate observa stratificaţia calcarelor jurasice cenuşii-albi-lucioase, dispuse în bancuri groase, la partea inferioară, şi calcarele albe (cretice inferioare), în plăci, de la partea superioară. 
Capra neagră este o adevarată mândrie a țării noastre, a fost declarată 
monument al naturii și sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar și celor mai experimentați alpiniști. Despre ea Eugen Jebeleanu spunea; “Au plămădit-o înălțimile muntelui – acolo unde creștetele poartă ocalele nevăzute ale cerurilor – din cutezanțe și din gingășii, au întărit-o stâncile din crită; au agerit-o vânturile și au săgetat-o piscurile și hăurile. Așa a ajuns să împartă cu vulturii împărăția neprihănirilor. Suișurile ei pieptișe, săriturile cele mai pline de cerbicie te țin cu sufletul la gură…” Capra neagra este cel mai „vechi“ mamifer din Romania: ea traia in perioadele glaciare cuaternare, alaturi de mamut si de rinocerul linos. A supravietuit incalzirii climatului retragindu-se in zonele montane inalte, ce constituie si habitatul ei actual: golul alpin si padurile adiacente. In schimb, ceea ce s-a schimbat drastic este distributia caprelor negre pe teritoriul Romaniei. Denumit stiintific Rupicapra rupicapra carpathica, acest animal ierbivor este gregar: traieste in ciopoare de 5-30 exemplare, conduse de femele batrine. Masculii adulti de peste cinci ani duc o viata solitara, retrasi in zone greu accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflata numarind inelele de pe coarne. Durata de viata este estimata la 15-20 de ani. Capra neagra se distinge prin agilitate, putind face salturi de pâna la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Chiar si pe stinci abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate inota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizeaza. Printre dusmanii caprelor negre se numara ursii, lupii, râsii si acvilele de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de pradatori ci de braconieri.
Curtea de Argeș - Mănăstirea
Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în oraşul cu același nume din județul Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai apreciate monumente de arhitectură din Țara Românească. Mănăstirea a fost construită de către domnitorul Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii de la 1359. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Fragmente ale picturii originale sunt păstrate la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată între anii 1875 - 1886 de către arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy,  discipol al lui Eugene Viollet le Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat uşor, după părerea specialiştilor, valoarea istorică a monumentului.  Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale României, mănăstirea poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute.  “Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece, / Care-i şi întrece...”  Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter. Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn.  Contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor. “Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi mai târziu a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”. Un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire” mai spune directorul muzeului. În luna decembrie a anului 1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul devalizată. “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului”. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino.  Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat, însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole”. Arhitectura  lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau. Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă)”. Totodată, are loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat. La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii fiind realizată de un grup de artişti din  care făcea parte şi fratele sau. Bucăți ale frescei vechi se păstrează și azi în muzeele României. În curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale. “În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera).  În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală, ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite, cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”. Reşedinţa Regală ridicată de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult, în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcaşul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale. (sursa Net – Adevărul.ro – Cristina Stancu).
Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari. Astfel această informație s-a strecurat in miscatoarea legenda populara a Mănăstirii Argeșului, în care se spune: "Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu." Prin urmare, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci. Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora "Mesterului Manole", care impreuna cu "noua mesteri mari, calfe si zidari" au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, "din fluier doinas", ar fi hotarat: "Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire" si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: "Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire 'nalta.. Cum n-a mai fost alta" ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut. Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent. Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman.  Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole. Manastirea a fost sfintita la data de 14 - 15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. Au mai fost de față la sfințire Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor de la Muntele Athossi tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. "Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, se afla pe pamantul romanesc; el fiind însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca. Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate. Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argeșului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. La Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Voda", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977. Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aici își odihnesc somnul de veci voievozii Neagoe Basarab și Radu de la Afumați dar și cuplurile regale Carol I – Elisabeta și Ferdinand – Maria.  In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului. Sursa – Net - Arhim.dr. Chesarie Gheorghescu
Jeton - Cantina Societății anonime 
Țesătoria Română - Pitești  
Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie 
ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.
Începuturile industriei textile în Principatele Române datează din secolul al XVIII-lea. Domnitorul Grigore Ghica a înființat în 1766 prima fabrică  de postav la Chiperești în Moldova, aducând meseriași din Polonia. În 1766 dar în Muntenia, la Polovraci, s-a dat în folosință o fabrică de postav care peste 3 ani a fost mutată la București, iar în anul 1795 la Afumați. În anul 1885 ia ființă Fabrica de postav din Buhuși iar în anul 1886 cea de la Azuga. Pe data de 25 iunie 1905, la Pitești s-a înființat Societatea anonimă pe acțiuni Țesătoria română” cu capital româno-belgian inițial de 800 000 lei, fondată de Grigore Golescu, Arthur Henry Raes și dr. Edmond Landauer. 
Ca amplasament al noii fabrici s-a ales un teren cu lățimea de 200 metri în mahalaua Niculcești din Pitești, între calea ferată București-Pitești și râul Argeș. Deja în anul 1909 fabrica a intrat pe producție. În 1911 s-a adus utilaje noi: 104 războaie de țesut, 2 bobinatoare pentru bumbac, două canetiere, două urzitoare și alte utilaje în valoare totală de 300000 lei. Un an mai târziu fabrica va fi dotată cu centrală electrică cu șase grupuri diesel. La începutul primului război mondial fabrica avea un beneficiu de 168000 franci și marfă pe ștoc de 900000 franci. În anul 1922 fabrica avea 200 războaie de țesut, aici lucrând 166 de muncitori.  La 1 octombrie la Pitești s-a inaugurat școala industrială de ucenici țesători. În 1936 fabrica avea 300 de războaie și 244 muncitori. În anul 1942 fabrica se întindea pe 5,2 hectare constând în numeroase clădiri construite din materiale rezistente (cărămidă și betoane). Jetoanele prezentate aici au fost folosite la cantina fabricii, în schimbul lor angajații primind mâncare gratuită. Piesele sunt rotunde cu diametrul de 22,5 – 23 milimetri și sunt confecționate din materiale diferite (alamă-piesa de 5, cupru-piesa de 10 și aliaj cupru nichel-cea de 20). 
Jetoanele se primeau și anticipat de către personalul ce dorea să servească masa la cantină, în schimbul unei părți din salariu. În anul 1944 țesătoria a fost ținta unui puternic bombardament, suferind avarii serioase. Cu greu s-a reușit montarea a 38 de războaie din care doar 25 mai erau funcționale. După naționalizare Țesătoria română” dispare, fiind comasată prin absorbție de Industria Textilă “11 Iunie” Găvana, devenită ulterior Întreprinderea Textilă – Pitești. (Sursa-Dorel Bălăiță – Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor)
(F.C.) Fotbal club Academica Argeș
Produsul medalistic de mai sus este realizat la comanda clubului sportiv de fotbal F.C. Academica Argeș (Fotbal club). Acest club este unul din cele mai tinere cluburi sportive piteștene, care pompos se numește și Academie, în sensul că se vrea o pepinieră de tinere talente a fotbalului românesc. Studiind netul nu am aflat date concrete despre acest club afară de faptul că probabil și-a mai schimbat denumirea în ACS Academica (Asociația club sportiv), ACS Viitorul sau FC Viitorul.  
Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul - Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura și cultura piteşteană din timpuri diferite.
Calea Bucovinei
Biserica catedrală Sfântu Gheorghe
Palatul Administrativ
Liceul I.C.Brătianu
Hala
Foișorul de Foc
Gara
Camera de comerț
Biserica Sfânta Vineri 
Biserica Sfântu Nicolae
Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura și cultura argeșeană, din vremuri diferite.
Biserica de lemn - Jgheaburi
Vederi - Arefu
Vederi - Dâmbovicioara
Lcaul - Vidraru 
Cetatea - Poenari
Casa memorială G. Topârceanu - Nămăiești 
Biserica - Lerești
Vederi - Dragoslavele
Poșta - Curtea de Argeș
Cercul militar din Strada Matei Basarab - Câmpulung Muscel

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
1 acțiune nominativă de lei 1000 - 1944 - București
Societate anonimă cu capital între vărsat
SOCIETATEA ÎNTREPRINDERILOR "Emil Costinescu" 
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com 
MOUSAIOS - 20.04.2023

Niciun comentariu: