Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL GIURGIU: COMANDAMENTUL MILITAR GERMAN, PALATUL DE JUSTIȚIE, PRIMĂRIA, STRADA GENERAL BERTHELOT DIN GIURGIU ȘI CRUCEA MARE DE PIATRĂ DE LA CĂLUGĂRENI

1. În timpul primului război mondial, în această clădire din municipiul Giurgiu s-a instalat, temporar firesc, Comandamentul militar german.

În acea vreme orașul era reședința județului Vlașca. Comandantul Comandamentului militar german era Generalul Zach, care se autointitula General al Bavariei și Comandant al județului Vlașca XI. Această clădire poate fi încă văzută, ea adăpostind în regimul comunist Miliția Giurgiu, iar în prezent Poliția municipiului Giurgiu. Se știe o istorie foarte interesantă legată de această clădire: Aici s-au păstrat pentru scurt timp moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou. Este cunoscut că în februarie 1918, un grup de soldați bulgari bine înarmați (precizez că erau aliați ai nemților) a furat moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou de la Patriarhia Română, deoarece avea credinţa că ele aparţin de drept Bulgariei. La cererea Mitropolitului Conon, germanii, sub ocupaţia cărora se afla România atunci, au intervenit operativ. În timp ce militarii bulgari căutau să transbordeze sicriul de argint cu moaștele sfântului dintr-un automobil într-o căruță, pentru a li se pierde urma, au fost surprinși, opriți prin somare cu armamentul din dotare și verificați. Sicriul și sfintele odoare au fost confiscate și păstrate sub pază în incinta clădirii Comandamentului. În data de 19 februarie 1918, toate bunurile confiscate au fost predate autorităților române civile și religioase, astfel că și astăzi moaștele sunt în locul tradițional de păstrare de la Patriarhia Română, în București.
2. Palatul Justiției este instituția giurgiuveană în care se înfăptuiește actul de justiție pe plan local.

Clădirea actualului Palat al Justiției din Giurgiu a fost dată în folosință în luna martie a anului 2004, ea adăpostind atât Judecătoria cât și Tribunalul din Giurgiu. Față de edificiul reprezentat pe cartea poștală eu cred că este o clădire modernă, spațioasă și reprezentativă ca arhitectură pentru municipiul Giurgiu.

Redau în continuare părerea din facebook a lui fcșerban cu privire la actuala clădire: “Cred că nu există un loc mai nepotrivit în Giurgiu pentru amplasarea unui palat al justiţiei. Clădirea nu are ieşire direct la stradă, ci este în fundul Episcopiei, iar duba cu deţinuţi intră în fiecare zi prin curtea Episcopiei pentru a fi duşi la judecată (la judecata omenească, iar nu la cea de apoi...). În ceea ce priveşte arhitectura, o clădire mai chicioasă ca aceasta nu am întâlnit decât la Judecătoria Urziceni. Aici, la Giurgiu, doar faianţa verde-sticloasă de pe pereţii de la Urziceni lipseşte...” Fiecare cu părerea lui.

3. Aici admiri două vechi cărți poștale și o poză actuală cu Primăria municipiului Giurgiu.

Municpiul Giurgiu, în limba bulgară: Giurgevo (Гюргево), turcă:Yergöğü) este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al judeţului Giurgiu. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu statul Bulgaria. Are o populație de aproximativ 53000 locuitori. Giurgiu se situează la marginea sudică a țării și a județului, pe malul stâng al Dunării, într-o zonă mlăștinoasă, la 65 km sud de capitala București, la granița cu regiunea bulgară Ruse, a cărei reședință, orașul Ruse, se află chiar pe malul opus al Dunării. Până în zilele noastre, s-a propagat ipoteza că orașul Giurigiu ar fi fost fondat de genovezi și numit după sfântul protector al Genovei (San Giorgio). Această credință apărută în secolul al XIX-lea, deși larg difuzată, a fost respinsa ulterior de specialiști și ea nu mai constituie astăzi o ipoteză de lucru valabilă.

Prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, sub forma Zorio. Mențiunea alăturată: "loc pustiu" sugerează distrugerea cetății în timpul campaniei otomane din anul 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

4. Strada „General Berthelot” din municipiul Giurgiu este o veche și centrală arteră rutieră giurgiuveană, orientată pe direcția nord-sud.

Ea leagă centrul orașului (Muzeul Tudor Vianu) cu partea de sud a orașului (Muzeul Județean Teohari Antonescu și Parcul Alei, de pe malul Dunării). În fotografia recentă atașată este reprezentată statului eroului Aristide Poulopoulo.

Aristide Poulopoulo (1888-1917) este un erou de origine greacă căzut la datorie în anul 1917. El a fost fiul unui moșier grec care a avut terenuri în zona giurgiuveană Chiriacu – Izvoarele. Statuia sa se află amplasată în fața fostei ”Policlinici de Stomatologie”, clădire demolată ulterior, în urma unui incendiu. Această clădire a fost construită de către tatăl său în amintirea fiului căzut pe front, donată în folosul sănătății, cu destinație specială pentru cabinete medicale sau orice altceva ține de acest domeniu. Bustul a fost realizat din bronz, de către sculptorul Sava Savargiu, în 1920, și înălțat pe soclu în 1923.

5. La inițiativa regelui Carol I, în anul 1913 s-a ridicat o Cruce mare de piatră, frumos ornamentată, pe locul unde în data de 13/23 august 1595, domnitorul Mihai Viteazu a repurtat o importantă victorie împotriva turcilor, denumită de istorici Bătălia de la Călugăreni, pe valea râului Neajlov.

Opera sculptorului Oscar Spaethe, nu a rezistat cutremurului din 1977, a căzut la pământ, sfărâmându-se în mai multe segmente. În anul 1993, cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești a domnitorului Mihai Viteazul, vechea cruce interbelică a fost înlocuită cu o nouă cruce, de dimensiuni și mai mari, ce a fost instalată pe un bot de deal, fiind vizibilă de la mare distanță. Crucea originală (cea din anul 1913) poate fi văzută așezată lângă drum, chiar la intrarea pe podul de peste râul Neajlov, unde a fost epicentrul Bătăliei de la Călugăreni.

Călugăreni, denumire veche Uzunu, este o comună din județul Giurgiu, care mai include și satele: Brăniștari, Crucea de Piatră, Hulubești și Uzunu. Comuna se află în centrul județului, în zona vărsării râului Câlniștea în Neajlov. Este străbătută de șoseaua națională DN5, care leagă orașul Giurgiu de București. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6148 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români - 92,79% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Călugăreni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,2% și restul – nedeclarată sau altă religie. În comuna Călugăreni se află trei monumente istorice de interes național: monumentul de for public „basoreliefurile din bronz de pe podul peste Neajlov” (mijlocul secolului al XX-lea), și monumentele memoriale sau funerare: „crucea lui Mihai Viteazul” (1912–1913) aflat la circa 1 km est de DN5 în zona satului Crucea de Piatră; și ansamblul comemorativ Șerban Cantacuzino, aflat tot la Crucea de Piatră, pe DN5, vis-a-vis de biserică, și alcătuit din capelă (1845) și crucea lui Șerban Cantacuzino (1682). Pe raza comunei pot fi admirate și următoarele monumente de arhitectură: biserica „Sfântul Gheorghe” (sfârșitul secolului al XIX-lea) din sud-estul satului Brăniștari; biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1865); conacul Varthiadi (secolul al XIX-lea); școala veche (secolul al XIX-lea), astăzi muzeu; moara Varthiadi (începutul secolului al XX-lea); biserica de lemn din cimitir (secolul al XIX-lea; ultimele cinci din satul Călugăreni); ruinele unui beci din secolele al XVIII-lea–al XIX-lea aflate la nord-est de Hulubești; și biserica „Sfinții Voievozi” (1840–1842) aflată în partea de vest a aceluiași sat.

xxx

"UN NOU PERETE"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL ALBA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Regii României întregite

Centenarul încoronării Alba Iulia 1922 - 2022

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit următorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916).

Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,

eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,

care rămâne pentru noi o mare taină.

Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,

aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,

chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )
Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Coroana regală a României s-a confecţionat din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate de români la Plevna, în timpul războiului din 1877. Tunul era unul foarte modern pentru vremea sa, fiind de fabricaţie germană, marca Krupp. Coroana de oţel a României a fost confecţiontă la Arsenalul Armatei, situat pe Dealul Spirii. Decizia de a se confecţiona o coroană de oţel, în locul uneia de aur, are o înaltă semnificaţie politică şi filosofică, reflectând, în acelaşi timp şi concepţia lui Carol I despre monarhia modernă. Aceasta are forma obişnuită a coroanelor regale: un cerc frontal din oţel decorat cu romburi şi perle din oţel. De la marginea superioară a cercului se ridică opt fleuroane mari continuate cu opt cercuri perlate care se unesc în mijloc într-un glob în care se află Crucea "Trecerea Dunării". Cu aceeaşi coroană s-a încoronat şi Regele Ferdinand, la Alba Iulia, în anul 1922.

AVC Dacicus Imperator Caesar Nerva Traian

Apulum - Principia Castrului Legiunii XIII Gemina

Amplasat în Piața Cetății, Muzeul Principia este locul în care este valorificată turistic o parte din clădirea Principiei castrului roman de la Apulum. Aici și-a avut sediul comandamentul Legiunii a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat pe teritoriul Daciei pe toată perioada ocupației romane. Muzeul este unul dintre locurile în care puteți afla povestea castrului ridicat de romani la Apulum. Principia a fost cercetată și pusă în valoare doar în parte, întrucât o bună parte a ansamblului se află sub strada din apropiere și sub Universitatea „1 Decembrie 1918”. În curtea muzeului sunt expuse piese descoperite în timpul campaniei de cercetare arheologică a zonei sau din colecțiile mai vechi ale Muzeului de istorie din oraș, cum ar fi statui și altare. Statuia în bronz de la intrarea în Muzeu ne arată cum era echipat soldatul roman acum 1900 de ani, atunci când Dacia a devenit unul dintre ultimele teritorii incluse în granițele Imperiului roman. Zona interioară păstrează in situ urme importante ale Principiei. Vizitatorii pot vedea încăperile în care se ținea tezaurul, stindardele, unde se făcea instruirea ofițerilor și soldaților Legiunii. Tot în interior este valorificată și pardoseala originală a unor încăperi sau hipocaustul, cunoscuta instalație de încălzire a romanilor. Vă întrebați, probabil, care au fost motivele alegerii celor cinci împărați romani, ale căror statui în bronz sunt amplasate în interiorul și în curtea muzeului? Toți au avut un rol important în evoluția anticului Apulum, dar și pentru istoria Imperiului roman, în general. Traian a fost cuceritorul Daciei. În vremea lui Hadrian s-au derulat fazele inițiale ale existenței castrului de la Apulum. Sub Marc Aureliu primul centru urban de la Apulum a primit statutul de municipiu, iar Septimius Severus a acordat același statut pentru cel de-al doilea oraș de la Apulum, cel dezvoltat în jurul castrului. Despre Caracalla se spune că a ajuns, cel mai probabil, și la Apulum în anul 213, alături de mama sa, Iulia Domna. Unele interpretări medievale pe marginea denumirii de „Alba Iulia” chiar leagă orașul de
numele acestei împărătese. Tot în Muzeu vă puteţi transpune pentru câteva momente în viaţă soldatului roman, prin îmbrăcarea echipamentului complex ce a fost reconstituit. În plus, atmosfera lumii antice, cu legionari romani, războinici daci, gladiatori și dansatoare este redată de trupa de reenactment antic ce activează în oraș și care are o intensă prezență publică în cursul sezonului turistic. Muzeul, deschis publicului din 2015, este și locul în care au loc tot mai multe evenimente și expoziții temporare.

Împăratul Traian, nume complet, Marcus Ulpius Nerva Traianus(născut la data de 18 septembrie 53 în localitatea Italica Santiponce şi decedat la dat de 9 august 117 în localitatea Selinus Cilicia), împărat roman între anii 98 – 117, a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului roman (Dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

1 Decembrie 1990 - Alba Iulia

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Insigna - Clubul sportiv orășenesc Cugir

Clubul sportiv orășenesc Cugir (C.S.O.) a fost fondat la data de 1 octombrie 2008, reunind ântreaga suflare sportivă a orașului. Acest club se constituie într-un puternic centru sportiv pentru copii la nivel național. Primele secții deschise în cadrul CSO Cugir au fost fotbal, șah și tenis de câmp, unde munca și seriozitatea au adus rezultate apreciabile. Echipa de fotbal a promovat în Liga a III-a, la șah echipa din Cugir a promovat în elita națională, iar tenisul de câmp a lansat nume valoaroase pe eșichierul național: Bogdan Borza și Rareș Andriu. De la 3 secții deschise inițial, în cadrul clubului sau constituit încă 6 secții: atletism, karate, box tenis d emasă. handbal și karting. Acest club și-a propus să crească copiii și tinerii din Cugir într-un mediu plăcut, în spiritul respectului și al fair-play-ului și să ofere lumii de mâine, oameni puternici și dornici de noi provocări, antrenați cu atenție și calm într-un mediu adecvat! În anul 2020 Consiliul Local al Primăriei orașului Cugir a aprobat noul nume al clubului - Clubul Sportiv Metalurgistul Cugir.

Cugir, mai demult Cudgir (în maghiară - Kudzsir, în germană - Kudsir, Kudschirb sau Kuschir) este un oraș din județul Alba, care include și satele: Bocșitura, Bucuru, Călene, Fețeni, Goașele, Mugești și Vinerea, fiind situat în partea de sud-vest a județului, la o depărtare de 45 kilometri de municipiul Alba Iulia. Temperatura media anuală a zonei este de 8º-9°C iar regimul de precipitații de 600–700 mm anual. Datorită diferenței reliefului în altitudine, pe teritoriul orașului Cugir și condițiile climatice sunt diferențiate. Se poate vorbi astfel despre un microclimat a zonei de luncă, terase și dealuri și despre climatul de munte. Munții de lângă Cugir sunt foarte vegetați și verzi, cu multă pădure. În general, verile sunt călduroase iar iernile blânde deoarece orașul este înconjurat de dealuri și munți care "protejează" de anumite dezlănțuiri ale naturii cum ar fi vremea, furtunile și cutremurele. Orașul Cugir se află pe malul răului Cugir, care este un curs de apă, al șaizeci și unulea afluent de stânga al râului Mureș. Localitatea, devenită oraș în anul 1968, este atestată documentar pentru prima dată în anul 1493 cu numele Kudsir. La recensământul din anul 2011 orașul număra 21376 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 25977 locuitori) dintre care: romÂni – 88,81%, romi – 3,14% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Cugir astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,02%, romano catolici – 1,11%, penticostali – 1,33% și restul – nedeclarată sau altă religie. Profilul economic al orașului este preponderent industrial, axat în special pe activitatea de prelucrare a metalelor. În anul 1799 se înființează prima unitate industrială importantă în zonă. În anul 1906 se construiește calea ferata Șibot- Cugir, iar în anul 1911 se realizează barajul si aducțiunea de apa de pe Râul Mic, fapt care facilitează dezvoltarea industrială a orașului. În prezent industria cugireană se axează pe două ramuri principale: industria de armament și prelucrarea metalelor la rece. Dintre atracțiile turistice ale acestei zone enumăr:

Rezervația naturală Iezerul Șurianul (20 ha).
Biserica Sfânta Treime din Cugir construită între anii 1806-1809
Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Vinerea - 5 km
Sălile muzeistice din Clubul elevilor și copiilor Cugir
Zonele de agrement Râul Mare și Râul Mic Cugir
Apeductul Wasser Leine construit în 1906 de germani și italieni
Cetatea dacică de pământ de la Cugir - 2 km
Biserica Romano-Catolică construită în anii 1824-1826 din cartierul Scăunel

Muzeul Unirii

Muzeul Unirii din Alba Iulia este situat în clădirea „Babilon”, faţă în faţă cu Sala Unirii. Edificiul a fost construit în spiritul arhitecturii romantice între anii 1851 şi 1853, cu destinaţie militară. Cele două etaje cu peste 100 de încăperi ale clădirii au fost folosite ca pavilion de locuinţe pentru ofiţeri, apoi reamenajate ca spaţiu muzeal în perioada 1967-1968. Sala Unirii se află în incita fostei Case a Armatei, ridicată între anii 1898 şi 1900, şi reprezintă încăperea în care la 1 Decembrie 1918 s-au întrunit cei 1228 de delegaţi care au votat unireaTransilvaniei, Banatului, Maramureşului şi părţilor ungureşti cu România. Colecţiile muzeului numără circa 200.000 de obiecte de patrimoniu, iar biblioteca sa deţine în jur de 70.000 de volume. Muzeul editează anual publicaţia „Apvlvm. Acta Musei Apulensis”, iar din 1994 a început publicarea seriei de specialitate „Bibliotecha Musei Apulensis”. În 1887, la iniţiativa profesorului Sigismund Reiner, a fost înfiinţată „Societatea de istorie, arheologie şi ştiinţe naturale din comitatul Alba”, care avea drept scop adunarea şi expunerea vestigiilor istorice ale zonei într-un viitor muzeu. Inaugurarea acestuia a avut loc în 1888, în clădirea actuală a Şcolii generale nr. 3, unde în două încăperi erau adăpostite 662 de piese arheologice şi circa 1000 numismatice, laolaltă cu sute de cărţi donate de Sigismund Reiner. Primul custode şi mai apoi director al muzeului a fost arheologul şi profesorul ceh Adalbert Cserny (1842-1916), care a contribuit la sporirea colecţiei şi la editarea primelor ediţii ale publicaţiei muzeului. Încă din 1889 a început săpăturile arheologice în oraş, la thermele romane, în paralel cu o susţinută acţiune de strângere a pieselor de interes istoric de la diferiţi locuitori din Alba Iulia şi din comitat. În 1897 Cserny a descoperit un fragment din zidul castrului Legiunii a XIII-a Gemina în interiorul cazărmii pionierilor din cetate, iar în anii următori şi alte vestigii antice pe Dealul Furcilor şi în cartierul Partoş. Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse în mai multe studii care au apărut în cele 18 fascicule ale publicaţiei muzeului editate între 1888 şi 1916. În 1901 Adalbert Cserny a publicat o amplă sinteză referitoare la cetatea romană Apulum şi la celelalte fortificaţii antice ale comitatului Alba. La moartea sa, în 1916, a lăsat muzeul mult îmbogăţit cu rezultatele muncii sale: 5865 piese preistorice, 6544 romane, 679 medievale, 3937 monede, 7267 obiecte de ştiinţe naturale şi 4634 volume de carte. În timpul Primului Război Mondial o parte a colecţiei muzeului a fost furată sau risipită. După Unirea Transilvaniei cu Româniadin 1918, datorită dificultăţilor de funcţionare şi administrare pe care le avea Societatea, muzeul a intrat sub egida asociaţieiAstra, fiind mutat în aripa nord-estică a complexului Catedralei Reîntregirii Neamului. Inaugurarea a avut loc la 20 mai 1929 sub numele de Muzeul Unirii, colecţia sporind cu numeroase piese legate de revoluţia din 1848 şi de actul Marii Uniri din 1918. Dintre cele mai importante sunt de menţionat obiectele personale şi scrisorile lui Avram Iancu, adresele colective de aderenţă la mişcarea memorandistă din 1894, cele 6 volume în piele tricoloră conţinând Documentele Unirii de la 1 Decembrie 1918, manuscrisul original al cuvântării susţinute de Vasile Goldiş în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia precum şi drapelele şi eşarfele tricolore purtate de către delegaţi şi participanţi la adunarea populară de pe Platoul Romanilor. În anii 1921-1922 a fost reamenajată şi Sala Unirii. La intrare a fost construit un portal în formă de arc de triumf deasupra căruia se află dăltuită în marmură inscripţia „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votul solemn şi unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-Romania. Eternă fie aducerea aminte a acestui act”. Pe latura de est a Sălii a fost construită o terasă, iar în interior s-au realizat prefaceri majore prin adăugarea unui vestibul şi a unor nişe laterale în extremităţile de nord şi de sud. Încăperea a mai fost prevăzută cu o boltă semicirculară susţinută de pilaştri şi a fost îmbogăţită cu o serie de coloane şi console decorate cu motive vegetale. Arcadele din laterale şi lunetele nişelor au fost prevăzute cu picturi pe pânză ale francezului Pierre Bellet reprezentând portrete ale domnitorilor şi personalităţilor culturale româneşti. După inaugurarea noului muzeu, acesta a intrat treptat în declin, din cauza lipsei fondurilor necesare întreţinerii. Instituţia a supravieţuit totuşi prin efortul voluntar al unor intelectuali locali, care au lucrat în cadrul muzeului cu toate că nu erau remuneraţi. În 1938, la intervenţia lui Nicolae Iorga, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice din România, la conducerea muzeului a ajuns profesorul Ion Berciu. Acesta a avut la dispoziţie sprijinul ştiinţific al Institutului de Studii Clasice din Cluj, precum şi pe cel material, prin includerea muzeului în bugetul ţinutului Mureş. Instituţia a fost redenumită „Muzeul Regional Alba Iulia”, iar din 22 august 1939 a început editarea primului număr al buletinului „Apvlvm. Acta Musei Apulensis”. În 1939 şi mai apoi în 1942 au fost realizate săpături sistematice la cetatea dacică de la Căpâlna, iar între anii 1942 şi 1944 la aşezarea neolitică din cartierul „Lumea Nouă”, la cele preistorice din Ţelna, Ighiel, Cetea şi Petreşti, a vestigiilor daco-romane de la Ighiu şi a celor romane din Alba Iulia. În paralel au avut loc acţiuni de îmbogăţire a colecţiilor prin intermediul achiziţiilor şi al donaţiilor, în această perioadă intrând în patrimoniul muzeului două tezaure monetare romane şi mai multe mărturii documentare privind pregătirea şi realizarea Marii Uniri din 1918. După preluarea puterii de către comunişti, muzeul a fost naţionalizat şi finanţat în totalitate de către statul român. În 1958, muzeului i-a fost atribuită vechea Casă a Armatei, în care se afla şi Sala Unirii, iar în 1967 aripa principală a muzeului a fost mutată în clădirea „Babilon”. În Casa Armatei au fost mutate laboratorul de restaurare, cel fotografic, biblioteca şi o parte din patrimoniul muzeal. Ambele corpuri ale muzeului au fost restaurate şi amenajate în 1968. În Sala Unirii podeaua a fost placată cu marmură albă de Aluni, iar pereţii şi coloanele cu marmură roşie de Moneasa. Au fost eliminate toate detaliile care aminteau de Regatul Român, iar picturile pe pânză din extremităţile laterale au fost înlocuite cu fresce realizate de Constantin Piliuţă, Marius Cilievici şi Pavel Codiţă. Inaugurarea noilor corpuri s-a realizat la 28 noiembrie 1968 în prezenţa preşedintelui Consiliului de Stat al RSR, Nicolae Ceauşescu. În aceeaşi zi, în vecinătatea muzeului a fost dezvelită statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul, realizată de sculptorul Oscar Han. În 1975 muzeul a fost reorganizat într-o formă asemănătoare celei de astăzi, exponatele fiind prezentate cronologic pe parcursul a 64 de săli ale clădirii „Babilon” şi în Sala Unirii din fosta Casă a Armatei. Cercetările arheologice postbelice au fost reluate în 1957. Cele mai importante acţiuni de acest fel au avut loc la fortificaţia traco-getică de la Teleac (1959-1960 şi 1978-după 1985), la aşezarea neolitică „Lumea Nouă” (1960 şi 1976), la cetatea dacică Apulon şi castrul feudal de pe înălţimea Piatra Craivii (1961), la cetăţile feudale de la Tăuţi şi Vurpăr şi la urmele mitropoliei ortodoxe înfiinţată de Mihai Viteazul la Alba Iulia (anii 60), la şantierul arheologic de la Ghirbom în Turdaş şi Petreşti (1967-1976), la necropolele de la Sânmiclăuş (1973-1979), Berghin (1977-1979), staţia de salvare din Alba Iulia (1979), Ampoiţa(1980) şi Blandiana (1981-1982). Au mai fost cercetate fortificaţiile dacice de la Cetatea de Baltă (1972-1973), Căpâlna (1967, din 1983), şi cele romane de pe Dealul Furcilor (1970), de la Cetatea de Baltă (1972-1973), din Abrud (1977-1978), cartierul „Carolina” din Alba Iulia (1982) şi din castrul Legiunii a XIII-a Gemina. În paralel cu activităţile arheologice, muzeul a realizat activităţi susţinute de achiziţionare de materiale arheologice şi etnografice. Secţia etnografică a muzeului a luat fiinţă în anii 1959-1960, când specialiştii instituţiei au început colecţionarea şi cercetarea pieselor etnografice. Colecţiile muzeului au sporit de la 29.945 piese în 1949 la 39.405 în 1965 şi la 117.817 în 1983, exceptând cărţile. Acestea din urmă numărau 10.794 volume în 1949, 18.275 în 1965 şi 42.183 în 1983. Publicaţia muzeului şi-a continuat apariţia cu volumul al II-lea (1946), al III-lea (1949), al IV-lea (1961), al V-lea (1964) şi al VI-lea (1967). Din 1975 „Apvlvm” a devenit anuar. În 1983 acesta ajunsese să fie difuzat pe plan extern în peste 40 de ţări şi 406 instituţii de specialitate. În 1993-1994 Sala Unirii a fost supusă din nou restaurării, încercându-se readucerea interiorului la o formă cât mai apropiată de cea pe care a avut-o la inaugurarea din 1922. Muzeul prezintă publicului exponate de arheologie: preistorică dacică ce provine de la cetăţile dacice Craiva, Cugir şi Căpâlna, romană ce provine din marele centru urban Apulum, medievală, periodice, colecţii de etnografie şi artă populară, numismatică şi o bibliotecă ce conţine 55.000 volume.

Alba Iulia, mai demult Bălgrad este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Romîneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihia Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură, din vremuri diferite, ale orașului, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Monumentul Custozza

Monumentul Losenau

Teatrul Caragiale

Piața Huniade

Gara

Palatul de Justiție

Banca Națională și Poșta

Pavilionul ofițerilor

Monumentul Horia, Cloșca și Crișan

Hotel Ungaria

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.